Postul Mare și pofta de mâncare. Puneți-vă organismul la încercare. Cum stăm cu Legea timbrului literar. Autobiografie de Paul Spirescu

Sâmbătă, 17 martie 2012. Acalmie în România, soare la București, 20 de grade la mare. Să tot trăiești – sigur, eu n-am ieșit din casă nici azi (nici ieri), Doina își consumă energia sâmbăta dimineața cu pomenile denumite „la capete”, merge la biserica Sf. Spiridon cel Nou și împarte, zic mersi că nu mă obligă să ieșim la o plimbare prin parc. Mă omoară comoditatea. I-am invitat de o săptămână pe actrița Silvia Codreanu și regizorul de teatru Petru Ionescu să se gândească la o ieșire undeva, că eu n-am nici o idee (unde să ieși în jurul Bucureștiului decât la o mănăstire?) fiindcă se anunță zi de primăvară azi – și aseară, la ora 23 m-au anunțat că ei rămân acasă, au repetiții la piesa la care vor avea premieră și au de dat mediații. Așa că am preferat azi să vin la masa de scris de mână, pus pe picioare la ora 13 și să mă străduiesc să salvez ziua (e o veche păcăleală a mea, dacă scriu câteva versuri de sertar mă consider salvat, înseamnă că mi-am făcut datoria de pământean), după care am deschis computerul, am frunzărit știrile pe Internet și, mocăit, fără chef, am încercat să mai acopăr un pic dintr-o obligație pe care o am, amânată de-a lungul unui an deja, n-am mai pomenit. Mă simt ca un bolnav de boală necunoscută de câte ori îmi pun mintea serios la contribuție – adică fac o muncă intelectuală, e jale cu mine, mă epuizez rapid. Aș putea să dau vina pe mâncarea de post. Știți, m-am ținut de cuvânt, țin Postul Mare cu sfințenie de aproape două săptămâni, mănânc tot ce mi se pune în farfurie, ne batem pe salate (cu măsline și mici resturi de andive și gulie), Doina fiind în aceeași situație, friptura de porc e cartoful copt dat cu usturoi și dovlecelul prăjit (din păcate eu am alergie la ciuperci; iar de produse din soia nu vreau să aud), nu mă mai satur. Azi ne-am amintit că există pe piață și halva, uitasem complet de ea. Alaltăieri Doina a gătit sarailii sau baclavale (nu fac diferența), o minunăție care a durat puțin – le-au mâncat cu preponderență cei ce nu țin post, fiul și iubita lui. Să tot ții post. Ce nu realizez, e dacă într-adevăr mă curăț pe dinlăuntru. Natural, am mai slăbit, am probleme cu stomacul, dar… m-am învățat. Curios, mi-a revenit pofta de mâncare încet-încet de când țin post în fiecare zi, ba chiar mănânc tot ce e în farfurie, ceea ce e prea de tot… Am înțeles de ce sunt mai flămând: fiindcă eu n-am sâmbătă și duminică liberă, „munca intelectuală” provoacă foame – știați? Intelectualii au apetitul crescut: Cercetătorii canadieni au descoperit că intelectualii consumă mai multe calorii decât cei care depun efort fizic. În acest sens, specialiștii le-au cerut voluntarilor (studenți) să realizeze trei sarcini diferite. O parte din aceştia s-au relaxat, alţii au conspectat un text, iar restul au făcut teste de inteligenţă pe calculator. După o oră, studenţii au fost invitaţi să mănânce la discreţie aperitive. Spre surprinderea cercetătorilor, voluntarii care au conspectat şi au făcut teste de inteligenţă au consumat cu 203, respectiv 253 de calorii mai mult decât cei care s-au odihnit. De asemenea, testele de sânge au arătat că voluntarii au fluctuaţii mai mari ale nivelului glicemiei. “Fluctuaţiile pot fi cauzate de stres ori de o reacţie biologică din timpul metabolizării glucozei”, explică specialiştii. Pentru a contracara aceste fluctuaţii, organismul “cere” mai multă mâncare. Mare tâmpenie. De când mă știu îmi ocup mintea în tot timpul liber avut la dispoziție cu treburi, ar trebui să fiu mort de foame tot timpul. Nici pomeneală, înainte de a intra în post nu mai aveam nici o poftă de mâncare – deși munceam „intelectual” (cu mintea adică) „de-mi săreau capacele”. Vă sfătuiesc să intrați în post de o lună măcar, să vă puneți organismul la încercare, sunt sigur că vă va reveni pofta de viață.

***

A apărut în sfârșit un comunicat pe site USR, intitulat: „În zilele de 6 şi 7 martie 2012, au avut loc şedinţele Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor şi, respectiv, Consiliului USR, conduse de Preşedintele Uniunii”  – din care nu trebuie să înțelegeți mare lucru: A fost avizată execuţia bugetară pe anul 2011. A fost prezentată de către preşedinţii de filiale situaţia încasării cotizaţiei pe anii 2010 şi 2011. S-a luat în discuţie stabilirea unor reguli pentru cheltuirea fondurilor din cotizaţii. Au mai fost analizate relaţia la zi cu partenerii USR, procesele pe rol şi cazurile editorilor, membri ai USR care nu achită taxa de timbru literar. A fost modificat regulamentul Turnirului Poetic, la care vor participa în 2012 trei filiale USR şi a stabilit Laureaţii Festivalului „Tudor Arghezi” de la Tîrgu Jiu la care premiile sînt finanţate de USR. Adaug eu, de reținut în principal: Legea timbrului literar (contestată de editori) a fost declarată constituțională de Curtea Constituțională anul acesta. Pe de altă parte, s-a renunțat la ideea de a reface legea și a impune timbrul (ca timbru de carte, cum era înainte în Regatul României, asemenea celui poștal) pe fiecare carte vândută, fiind greu de contabilizat, cică. Procesele cu editorii care n-au plătit timbrul literar (2 la sută reținut din prețul de vânzare al cărții) n-au dus nicăieri, deși editorii sunt scriitori și membri ai USR (s-a dat exemplul lui Călin Vlasie-Paralela 45, N. Țone-Ion Vinea, Ion Vădan-Dacia XXI, Alex Ștefănescu-Mașina de scris, Ion Oprișan-Saeculum sau Petru Romoșan-Compania). Dar și edituri mari, cu producție editorială de invidiat, de la ALL, Corint, Rao, Nemira, Aramis, Curtea Veche, Gramar și tot așa. Dacă sunteți curioși, dați click pe http://www.uniuneascriitorilor.ro/18-01-2012-timbrul-literar-incasaricheltuieli-in-2011/  Vă reamintesc, USR nu e un organism bugetar, trăiește din acest timbru – așa cum trăiesc și uniunile de cinema și de teatru, de exemplu, cu timbru specific (dar la ele de mare succes, necontestat) introdus în prețul biletelor…

***

Public un poem original, trimis de Paul Spirescu de la Adjud pe e-mail – că e tare neîmpăcat:

AUTOBIOGRAFIE

Locuiesc de mult, de prea mult,

într-un trup ca-ntr-o ţară

cu nemuritoare

apusuri de soare. //

Răsărituri, ce-i drept,

sunt mult mai puţine:

uneori, foarte rar, se învălmăşesc,

cu miresme de flori şi de ţipăt,

în pustiul din mine. //

Mama mea, cea fugită-n adâncuri de suflet,

din adâncuri de suflet

timid se răscoală.

Au căzut până şi dinţii  de lapte

ai Adevărului

seceraţi de-o netrebnică boală. //

Sunt bolnav şi sunt singur: prea singur,

să mai pot îndrepta strâmbătatea aceasta.

Undeva prin oceanele eterne-ale Lunii

un etern somnambul

îşi îneacă în lacrimi

nevasta!

Paul Spirescu

PS. Însoțesc și această pagină a mea de jurnal online cu fotografii artistice de pe Internet.