Fir-ar să fie! Eram în spital, cu dureri fizice „ancestrale” accentuate (imediat după o biopsie, făcută parcă mai mult „pe viu”; mă abțin să dau amănunte) când am primit un telefon care avea să mă interzică: Vă salut, a murit Marin Ifrim! Nu se poate, am reacționat imediat, e absurd! Lasă că n-am mai pățit niciodată să primesc o asemenea veste de final în spital, încolțit la rândul meu de viață: am avut senzația că trăiesc în plin paranormal… Sunt supărat. Reacționez întârziat, afectat, după îngropăciune. Marin Ifrim a murit în 14 martie 2019, la 64 de ani (născut la 1 decembrie 1955) – poet și publicist drag mie, simpatizat dinainte de Revoluție. Nu mi-am revenit din șoc nici azi, m-a luat prin surprindere, n-am știut că el e într-atât de bolnav. Personalitate discretă, singulară în lumea scriitoricească, Marin Ifrim rămâne o valoare morală dedicată Buzăului (județ și oraș, care a tot impus scriitori, în majoritate plecați la București; a trăit și a murit la Buzău, asemenea lui Marin Ifrim, un optzecist, poet și prozator de calitate, Gheorghe Ene, din păcate uitat azi).
În urmă cu cinci ani, Marin Ifrim a fondat o revistă de suflet, intitulată Cartelul metaforelor, la care neapărat a ținut să fiu prezent cu text inedit de la primul număr (au apărut 56 de numere duble). Am colaborat cu un experiment personal, am publicat în Cartelul metaforelor numai poeme scrise direct pe laptop, „la zi”, cum n-am mai publicat nicăieri (de regulă scriu poeme numai de mână și public în reviste numai aceste poeme scrise de mână din sertar, învechite, față de care am distanță și pot să le validez, o dată selectate, pe care le culeg pe computer redefinitivate). Știu că a condus și Caietele de la Țintești (tot o publicație de cultură), totodată… O perioadă de glorie a avut Marin Ifrim în Jurnalul de Vrancea, pe care l-am editat doi ani și jumătate online, din toamna anului 2009. Fiindcă am uitat, am căutat pe acest blog al meu și am găsit la 11 martie 2012: Azi a fost ultima zi când am editat și actualizat Jurnalul de Vrancea Online. Nu-mi vine să cred, din toamna anului 2009, zilnic, am citit, selectat și salvat știri (de pe agenții de știri sau de pe ziare online, semnalând sursa preluării) pe Jurnalul de Vrancea și brusc îmi încetez munca. Totul a început dintr-o joacă. Vrânceanul Laurențiu Barbu (cu care am făcut Revoluția la Focșani), întors din Italia și deschizând la București o firmă care patronează tot felul de site-uri și bloguri (între altele, firma e mult mai complexă), mi-a propus să mă gândesc să fac online un ziar al meu, el având să-mi pună la dispoziție suportul tehnic. La început a fost o provocare, i-am spus că proiectul în sine nu-mi displace, dar nu știu „dacă mă țin curelele” și dacă merită efortul. Oricum, e bine să-mi țin creierul în funcțiune. Va fi o experiență, din care nu se poate să nu învăț ceva. Mie-mi plac experimentele, așa că am acceptat.
N-aveam nici o idee de ziar online (cu un specific anume). Am mers intuitiv, pe mâna mea, am mai adăugat câte o rubrică, după cum simțeam nevoia, din mers, la http://www.jurnaluldevrancea.ro/ (Nota LIS-2019: Întreaga arhivă a Jurnalului de Vrancea a dispărut de pe internet, a fost ștearsă de pe server, imediat după ce Laurențiu Barbu i-a vândut titlul nu știu cui în Vrancea; azi apare Jurnalul de Vrancea ca site de știri, n-are nici o legătură cu ziarul meu online; iată încă o dovadă a zădărniciei, tot ce scrii și publici pe internet e frunză în vânt, dispare în neant) – până ce m-am fixat pe o formulă. Laurențiu Barbu a venit cu titlul, cumpărat de la OSIM: amândoi suntem din Vrancea și locuim la București, să se numească Jurnalul de Vrancea. Titularizarea la Opinii a scriitorilor (eu mi-am rezervat ziua de duminică) a fost o minune, toți s-au dovedit și jurnaliști de clasă: lunea – poetul Paul Spirescu (pentru el a fost o noutate gazetăria; dar a avut succes la cititori), marțea – prozatorul și regizorul de teatru Petru Ionescu (el avea experiența scrisului jurnalistic performant la Radio Europa Liberă și la ziarele Cotidianul, România liberă sau Curentul și Dilema), miercurea – criticul literar Mircea Dinutz (publicist remarcabil în regim cultural), joia – poetul Marin Ifrim (cu experiență în presa locală, un pamfletar redutabil), vinerea – poetul și istoricul literar Adrian Botez (un publicist extrem de incomod și original) și sâmbăta – criticul și istoricul literar Rodica Lăzărescu (cu admiratori la publicistică, excelând în critica limbii). Toți, diferiți între ei, cu opțiuni politice necunoscute. În timp (e vorba de doi ani și jumătate de apariție zilnică), Jurnalul de Vrancea a devenit un ziar critic de opoziție (spre exasperarea administratorului Laurențiu Barbu, care e un fan al lui Băsescu și al PD), așa cum stă bine oricărui ziar care se respectă. (Vezi https://liviuioanstoiciu.ro/nu-suntem-pregatiti-pentru-potop-un-stat-insular-care-se-muta-mi-se-schimba-un-pic-viata-incepand-de-maine-jurnalul-de-vrancea-se-opreste/).
Datorită textelor sale curajoase, publicistul Marin Ifrim a avut mari necazuri la Buzău cu oficialitățile, i s-au înscenat tot felul de mizerii de către „moștenitorii Securității”… Am fost apropiat de la distanță și de poetul Marin Ifrim. De câte ori nu l-am vizitat la Biblioteca din cadrul Casei de Cultură a Sindicatelor din Buzău (mă opream să beam o cafea când și când veneam de la București la Focșani sau la Adjud, în vizită la ai mei; apropo, acum Marin Ifrim scria la „O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău”)… Era „argint viu”, a susținut talentele buzoiene prin tot felul de cenacluri inventate de el. La ziarul local Opinia avea pagină literară, a trăit în spatele scenei la teatrul din Buzău. În viața particulară a avut parte de cumpene care pe alții i-ar fi pus la pământ (a crescut singur doi copii mici după ce i-a murit soția), a trecut, „sărac și curat”, prin tot felul de locuri de muncă umilitoare… A avut bloguri ale lui, „de mare respirație”, intitulate Letopiseţul lui Marin Ifrim (2014-2017) și AtmoSfera – Blogul lui Marin Ifrim (abandonat în noiembrie 2017). A publicat peste 20 de cărți de versuri, proză scurtă, eseuri, critică, tablete, aflu din biobibliografia lui (o carte originală, plină de poezie, a fost dedicată călătoriei lui în Anglia). Era membru al Filialei Poezie București a Uniunii Scriitorilor, n-a cerut niciodată nimic, distins (deși merita un loc de cinste, a fost ignorat; inclusiv critic, opera i-a fost nedreptățită).
Azi am citit ultimele poeme ale lui Marin Ifrim, datate pe Luceafărul.net – 15 martie 2019 (o zi după ce a murit), citez:
Eu nu plec ca
Să mai vin. Am un suflet înăuntru, am un suflet și-n afară… //
Nu a fost ca
să nu fie ci n-a fost
Ca să vrem noi. Am plecat din jurul meu, singur, doar cu
Dumnezeu. Și acum sunt tot cu El și c-o inimă la fel, cu
Un fel de înger blând în care mă-ngrop plângând. Așa a
Vrut Cel de Sus, să îmi dea dulce apus. Nu mai am nimic de spus.
Inclusiv de jos în sus. Asta este că m-am dus. Fără să mai spun de spus.
Sau, ca „unul care nu știe de ce a venit pe lume”, Marin Ifrim spune resemnat, cinic, trist:
Nu vreau să
ratez nicio bucurie, nicio tristețe.
Mama ei de viață… //
Nu am nimic cu poeții de unică folosință, astea sunt
Timpurile. Vremuri tribale. Uneori găsesc poezie în mâna întinsă a cerșetorilor.
Alteori academiile mi se par niște simple săli de așteptate spre anonimat. Așa se văd
Treburile din curtea unui om simplu care are propria lui seră de cuvinte, gândurile
Sale, intuițiile, premonițiile și tot ceea ce ține de proprietatea sa privată: a corpului
Și a minții. Unul care nu știe de ce a venit pe lume, dar care știe precis de ce pleacă.
Să rețin și un poem antologabil marca Marin Ifrim:
Sentimentul Marin
Eu vin din apă sunt marin
un pumn de vajnice toxine
urcat în pomul lui Darwin
scuipat de apele senine //
sunt boala mărului muşcat
din pomul drogului celest
încă o dată eşuat
pe-acest pământ carnavalesc //
eu vin din apă sunt marin
burduf de epidermă creaţă
puţină apă şi mult vin
şi multă foarte multă greaţă
Dumnezeu să-l odihnească pe Marin Ifrim! Și-a făcut datoria față de el însuși pe această lume cu vârf și îndesat… Mai devreme sau mai târziu îi voi urma și eu exemplul, ce contează atâta viață?
(Duminică, 17 martie 2019. BV)
Liviu Ioan Stoiciu
Offf!