Sfinţirea din cimitir, „Luceafărul” lui Onţanu şi întâlnirea „la o îndoială”

Joi, 8 aprilie 2010. Suntem în Săptămâna Luminată, mâine e sărbătoare: Izvorul Tămăduirii (se sfinţeşte apa, e mare praznic). La Focşani, mi-a spus la telefon Doina Popa, credincioşii au mers de azi în cimitire să aprindă lumânări la mormintele rudelor lor şi să împartă cozonac şi ouă roşii la necăjiţi – aşa e tradiţia. La cimitirul din sudul municipiului, de peste linii, spre Câmpineanca, unde Doina îşi are îngropaţi tatăl şi un frate, a găsit o aglomeraţie de nedescris – ţiganii ocupând totul, de la capelă la morminte şi alei, cerşetori. Ba chiar, la mormintele rudelor lor, ţiganii ţineau mare petrecere, cu grătare pe care frigeau mititei şi pastramă de oaie, afumând totul în jur, cu muzică specifică, de taraf… Printre ţigani, preoţii (mai mulţi ca niciodată) cântau Hristos a Înviat din morţi şi treceau pe la mormintele la care erau venite rudele, le sfinţeau cu vin (se varsă din sticlă vin roşu, pe mormânt, în formă de cruce; vin adus de rudele morţilor) şi cu tămâie arsă (fumul de tămâie trebuie să-l alunge pe Cel Rău) şi citeau pomelnicele date de rude. În cimitir plutea miros de mici amestecat cu miros de tămâie şi de lumânări arse. Şi bat continuu clopotele! Lumânările şi tămâia, de asemenea, ard continuu. E un fum general care te sfinţeşte. La intrarea în cimitir plăteşti (la femeia care vinde lumânări şi tămâie) şi pentru clopotari, care azi bat clopotele continuu în cimitir, clopotarii se schimbă între ei, obosind. Se împart cozonaci şi ouă roşii, în principal, dar se dăruiesc şi bani şi alte alimente celor ce ştiu că azi e sărbătorit în cimitir marele praznic. Ţiganii au legile lor, le trimit morţilor lor şi friptură la grătar. Pleci din cimitir zăpăcit de miros şi de zgomotul clopotelor şi al muzicii, golit pe dinăuntru. Dar morţii, cu siguranţă, sunt mulţumiţi: au primit Lumină pentru un an.

 ***

Mă întorc în lumea scriitorilor. Mai exact la grupările (ca să nu le spun găşti) care stau în spatele revistelor literare bucureştene. Pe 1 aprilie mă miram aici că revista Literatorul e sponsorizată de controversatul om de afaceri G.C. Păunescu. Şi că revista săptămânală Cultura e editată de controversatul politician (care a făcut poliţie politică, spre blamarea lui; altfel, om de afaceri care cheltuieşte enorm cu Cultura, spre lauda lui) Dan Voiculescu… Azi adaug pe listă săptămânalul Luceafărul de dimineaţă, care-şi permite să scrie deasupra titlului „Apare cu sprijinul Primăriei sectorului 2 Bucureşti, primar Neculai Onţanu” – de ce o fi trebuind să fie pomenit numele primarului? Ştiţi cine e, Neculai Onţanu e generalul care face parte dintr-un „partid al generalilor” (alături de Gabriel Oprea, ministrul Apărării), după ce a părăsit PSD şi a trecut de partea PDL şi a preşedintelui Traian Băsescu, alăturat „independenţilor” din Parlament. Partid al „independenţilor” (numai Dumnezeu ştie pe câte zeci de mii de euro au fost cumpăraţi de PDL şi Traian Băsescu, să-şi asigure o majoritate parlamentară), adică al parlamentarilor PSD şi PNL care şi-au trădat partidele pe listele cărora au intrat în Parlament şi au trecut de partea duşmanului politic, fiind mai dulce Puterea decât Opoziţia… Săptămânalul Luceafărul de dimineaţă e condus de un fost tovarăş critic literar de la săptămânalul de tristă faimă Luceafărul, condus de PCR-Securitate (Dan Fruntelată, Arthur Silvestri-Târnăcop, Mihai Ungheanu). Un critic ţinut în braţe de toţi preşedinţii USR, în mod enigmatic, inclusiv de N. Manolescu (deşi nu l-a introdus în „Istoria sa critică”, să crezi că-i preţuieşte „opera”), de la Revoluţie încoace dându-i-se mereu funcţii supreme (nu contează că a dus de râpă ca „director” Editura Cartea Românească, de exemplu), deşi s-a dovedit incompetent. Nu-i dau numele, că nu merită. Pentru mine e un fost colaboraţionist comunist (la scriitori e agravantă colaborarea cu dictatura) şi nu mă interesează destinul lui. Observ numai că şi în lumea literară iertarea pentru trecutul compromis se face pe sprânceană, la unii el se şterge cu buretele – de ce? „Fiindcă e băiat de gaşcă, e de-al nostru”… Ciudate sponsorizări, zic. Deşi, trebuie să aduc o îndreptare: Neculai Onţanu e un general ieşit din comun, iubeşte cultura (el sponsorizează şi premiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, de exemplu şi organizează manifestări culturale de excepţie, pus la cale de Horia Gârbea şi Dan Mircea Cipariu, să dau doar exemplul lor). Totuşi, ce caută numele lui pus pe frontispiciul unei reviste literare? Nu putea fi pus în caseta tehnică, dacă ţine într-atât să se ştie cine e? Nici măcar cei ce dau bani din propriul buzunar, cum dă Dan Voiculescu la Cultura, n-au asemenea pretenţie (lui Dan Voiculescu nu-i apare nicăieri numele), darmite un primar care dă bani la revista Luceafărul de dimineaţă din bani publici? Puţină decenţă morală nu i-ar strica azi „săptămânalului Uniunii Scriitorilor din România”.

 ***

Continui cu citarea de versuri. Alt poet ieşean: Liviu Apetroaie (l-am fotografiat alături de poeţii George Vulturescu şi Nichita Danilov, în Parcul Copou, pe 26 martie). E şi el absolvent de filozofie la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi (asemenea lui Bogdan Baghiu, prezentat ieri aici). Născut în 1974, bucovinean. Liviu Apetroaie a fost unul dintre organizatorii „Sărbătorii Poeziei” de Buna Vestire, la Iaşi, anul acesta (e muzeograf la Muzeul literaturii Române din Iaşi). Discret, boem, publică rar (pe lângă versuri, are un volum de publicistică scos şi un album documentar intitulat „Sadoveanu şi Iaşii”). Citez din volumul „Oglinda sumară” (apărut în 2009; dacă am înţeles bine, e al treilea lui volum de versuri) – reţineţi (e şi în titlu): „croieşte-mi o oglindă mai sumară”, frumos… Liviu Apetroaie, poemul „Apocalipsă”: „În prima zi / am stat am judecat / şi am băut // a doua zi / am stat am judecat / am băut // a treia zi / am stat… şi am băut // a patra zi / s-a săvârşit lumea”. Un „Autoportret” al lui? „liviu apetroiae mai scrie şi azi câte ceva / deşi hârtia se ceartă cu el // e singur şi-i place // când se plictiseşte nu face nimic / iar când are ceva de făcut / se duce vizavi şi bea / nişte alco’luri tari”… Tot Liviu Apetroaie: „Singurul mod prin care / lumina se vede / este umbra”. Şi: „Înălţând ultimul zid al singurătăţii // pe cap s-a suit moartea / eu o plimb peste tot / deşi îngerii aleargă după mine / căutând loc spre odihnire”. Sau: „din acel moment soarele apune / şi ai o poftă nestăvilită / de a te întâlni cu prietenii / la o îndoială”. Aţi citit bine, se întâlneşte „la o îndoială”…