Vineri, 1 iunie 2012. Sunt supărat, a reizbucnit brusc muzica dată la maximum în cârciuma irlandeză de sub apartamentul nostru, tremură pereții – e o nouă petrecere a… tinerilor. Nervozitatea mea atinge paroxismul, am sperat să suport mizeriile sonore ale acestor nemernici (care nu țin cont că au deschis cârciuma pe o scară de bloc de scriitori) de Revelion și de Sf. Patrick (sărbătorit de cârciumari). Nu e de ajuns că stăm baricadați cu geamurile din cauza mirosului infect de la bucătăria cârciumii. De fiecare dată îmi amintesc de neputința mea de a impune măsurile legale, poliția locală nu reacționează (e ușor de corupt de cârciumari, dă o amendă simbolică și se spală pe mâini), îmi tot promit să-i dau în judecată pe cârciumari și nu sunt în stare (nefiind atât de simplu). Mi-e rău efectiv când văd că nu pot să am liniște, că sunt călcat în picioare acasă la mine. (De la ora 21 la ora 2, când corectez aici, trepidează pereții din cauza muzicii date la maximum la cârciuma irlandeză „The Harp”, București, Strada Bibescu Vodă Nr. 1; nu mă poate ajuta nimeni)
Apropo de tineri. Aflu de un incident la festivitatea de premiere a Filialei USR de la Cluj, unde un tânăr prozator (debutant) a refuzat joi premiul acordat, criticând… Uniunea Scriitorilor din România, vedeți mai jos de ce. M-am uitat pe Internet și am aflat pe Cluj.online: Scriitorul Mihai Mateiu a refuzat premiul de debut oferit de Uniunea Scriitorilor din Cluj! Uniunea Scriitorilor din România – filiala Cluj a acordat premiul pentru debut scriitorului Mihai Mateiu pentru volumul ”Oameni”, însă autorul a refuzat joi distincția, acuzând USR că este un client al sferei politice și că irosește banul public. Uluitor, critică structura USR un debutant, care nu e membru al USR și nu poți să nu te întrebi: ce treabă are el cu USR? A, a refuzat premiul acordat de Filiala USR Cluj… E o problemă la Filiala USR Cluj sau se referă la USR de la centru? Auziți: “Acest premiu este o mare surpriză pentru mine, sper că ceea ce am să spun în continuare va explica, indirect, de ce. Cred puternic în nevoia unei instituţii care să reprezinte interesele tuturor 
scriitorilor din România, indiferent de vârstă sau etnie, de grup literar sau partid politic căruia îi aparţin. O instituţie care îşi admite membrii pe baza unor criterii clare, pertinente şi transparente şi al cărei aparat de conducere este ales democratic, pe baza unor criterii similare. O instituţie credibilă şi influentă prin profesionalismul şi integritatea oamenilor care o reprezintă. Capabilă să propună şi să aplice programe coerente, cu o prezenţă susţinută şi vizibilă pe piaţa culturală din România. Nu cred, în schimb, în instituţii care acceptă şi perpetuează clientelismul, amestecul politicului în sfera culturii şi irosirea banului public. În instituţii incapabile să se plieze pe noile forme ale vieţii culturale – nu trebuie neapărat să fii rău intenţionat pentru a face rău, de multe ori refuzul schimbării din comoditate sau de teama consecinţelor are aceleaşi efecte dezastruoase. În fine, nu cred în instituţii capabile să se replice la nesfârşit prin impunerea obedienţei ca şi criteriu major în recrutarea noilor 
membri”, a spus Mateiu, conform Mediafax. Premiile USR filiala Cluj au fost acordate, joi, pentru cărţi apărute în 2011. În loc să îşi ia premiul, care consta în diplomă şi bani, Mihai Mateiu a cerut microfonul celor care acorda premiile şi a susţinut un discurs în care a criticat dur USR. N-am înțeles cum stau lucrurile cu „protestatarul” clujean, un debutant care nu e membru USR (care-și face astfel publicitate), m-aș bucura să mă lămurească un cunoscător al „fenomenului” ce se întâmplă… Totuși, USR e un sindicat, organizație nonguvernamentală, nebugetară – vai de capul ei azi, știți bine.
***
Mai departe public din jurnalul scris la Galați (la camera de hotel), unde am venit sâmbătă, 26 mai, cu Doina Popa, la Festivalul Internațional de Poezie al Revistei Antares (ajuns la a XIV-a ediție), invitați de organizatorul lui, poetul Corneliu Antoniu, președintele Filialei USR Galați-Brăila. Sunt cazat la Hotelul 
Dunărea din Galați. A doua zi, duminică, Festivalul Antares s-a mutat la Brăila:
Duminică, 27 mai 2012. Suntem la Biblioteca județeană „Panait Istrati”, ați citit ieri aici – Viorel Coman a ținut un discurs despre literatura magică românească a Bărăganului, care concurează literatura magică sud-americană. Mai departe, Corneliu Antoniu a moderat, ajutat de Valeriu Stancu, recitalul poetic (din cei șase poeți străini, unul din Mexic a rămas să doarmă, petrecând peste noapte la un club gălățean): au citit în limba lor cei cinci poeți din Belgia (doi), Mexic (doi) și Italia, am publicat marți aici lista lor, traduși de Valeriu Stancu. Au citit Valentin Talpalaru, Ruxandra Anton, Virgil Costiuc, Carolina Ilica, Mihail Gălățeanu, Constantin Gherghinoiu, Stere Bucovală, Gh. Lupașcu, Valeriu Mititelu. Am fost chemat și eu la microfon, am citit un poem (după ce am lăudat calitatea poemelor citite de poeții străini; mai exact am lăudat traducerile lui Valeriu Stancu), ieri am citit, la Galați, câte un poem la deschiderea Festivalului de poezie Antares și apoi altul pe scena Târgului 
de carte Axis Libri (unde erau și Theodor Parapiru și Tudor Cristian Roșca). Între scriitorii prezenți (nepomeniți ieri aici): Valeriu Valegvi, N. Ungureanu, Luminița Dascălu, Valentin Popa (fratele Doinei, care are un volum de proze scurte sub tipar). După două ore am venit la masă cu toții, un număr nedefinit, pe faleza Dunării, la „Miorița” (unde am fost surprinși de ceea ce s-a servit; anul trecut am plecat de aici dezamăgiți). De la 16.30 am venit la „Croaziera pe Dunăre” (cu „vaporul” Lacul Sărat), unde a avut al patrulea recital poetic al acestui Festival Antares început ieri… Să nu uit: Valeriu Mititelu mi-a dăruit un poem-obiect, poem scris pe o frunză de arțar, plastifiat. Am admirat de pe vapor malurile împădurite ale Insulei Mari și pe cele ale Dobrogei (în zare se văd Munții Măcin). „Eu fac fără bani ceea ce nu fac alții care au bani”, a recunoscut organizatorul manifestării „Serile de poezie” ale Revistei Antares, Corneliu Antoniu. Seara ne-am întors la Galați, unde suntem cazați. Paul Spirescu și Marin Moscu au plecat la Adjud, mâine se întorc „la 
muncă”. Festivalul Antares continuă, însă. Dimineață a fost soare și cald, după-amiază s-a înnourat și s-a lăsat răcoarea. La masă la restaurantul Hotelului Dunărea (nu mănânc plăcinta de mere, să fiu sigur că n-am arsuri gastrice peste noapte), la 20.30, după care ies cu Doina la o plimbare pe faleză, cumpăr o înghețată. La foișor cântă trei tineri la chitare, au public – ei știu să se bucure de viață. La ora 22.45 înapoi la cameră, duș. Scriu aici. Astă noapte Mandinga s-a clasat pe locul 12 la Eurovision, iar campionul Lucian Bute a fost făcut KO în Marea Britanie, altă umilință pentru România. Mă culc la 0.30, salvez pozele pe laptop depășit de vremuri. (Voi reveni)
***
În continuare, alt episod din Ion Simuț (al VII-lea; celelalte șase au apărut în ultimele șase zile, aici) la Paul Goma, eseu pe înțelesul tuturor, numai bun de readus marele prozator în prim-plan:
Cazul PAUL GOMA între politică şi literatură (VII)
Obsesia stilului
Toate cărţile lui Paul Goma mizează pe resurse memorialistice: ofensiva împotriva uitării vinovate deţine suveranitatea. Există o diferenţă de accent în evoluţia prozei sale. Într-o primă etapă, nu prea îndelungată, contează mai mult miza estetică, efortul de construcţie şi elaborare într-un stil cât mai personal. Din această categorie fac parte îndeosebi Ostinato şi Uşa…, cărţi ale memoriei convulsive, scrise cu mare atenţie la un efect artistic studiat. Aparent mai artificioase, ele sunt, în acelaşi timp, mai dificile la lectură. Însă identitatea scriitorului, pecetea lui stilistică se conturează de aici în mod pregnant. În etapa următoare naturaleţea naraţiunii îl câştigă repede pe cititor, preocuparea pentru construcţie este mai puţin vizibilă. Faptul trăit izbucneşte în pagină cu violenţa unui strigăt. Cea de-a doua etapă, distinctă, începe cu cartea despre Gherla (1976) şi continuă cu celelalte: 
În cerc (1977), Gardă inversă (1979), Culoarea curcubeului 77 (Le tremblement des hommes, 1979), Patimile după Piteşti (1981), Soldatul câinelui (Chassée-croisé, 1983). Romanele din ambele etape vehiculează ca valoare supremă libertatea. Toate exprimă cazuri particulare sau colective ale confruntării cu puterea. Spaţiul lor definitoriu este, prin forţa împrejurărilor, unul închis (celula, închisoarea, domiciliul supravegheat, încercuirea, blocarea într-o încăpere izolată). Ameninţarea morţii dă tensiunea psihologică şi existenţială a naraţiunii.
În Ostinato celula liberabililor este un spaţiu ce acumulează exasperant aşteptarea. Zonele de obscuritate şi de confuzie a conştiinţei se intersectează cu luminile firave ale speranţei. Condamnatul, fie că urmează să se elibereze, fie că mai are mult de îndurat, este susţinut în mod esenţial de gândul că, afară, cineva îl aşteaptă şi îl iubeşte. Sarcasmul şi amărăciunea alternează cu protecţia micilor sau marilor iluzii până la violenţa ironiei. Ilarie Langa, protagonistul 
cărţii, îşi imaginează că este aşteptat de femeia ideală, a cărei fantasmă îi cucereşte şi pe ceilalţi colegi de supliciu. Obsesia unei purităţi feminine protectoare şi salvatoare nu este străină, în cazul lui Ilarie Langa, de mecanismul psihanalizabil al unei compensaţii dorite: el a fost condamnat la şapte ani (deveniţi apoi unsprezece) pentru că şi-a omorât mama suferindă de cancer cu o puternică doză de morfină, gest disperat al apelului la eutanasie ca ultimă soluţie. Experienţa lui Ilarie Langa constituie pentru autor ocazia de a introduce şi alte teme tabuizate: detenţia politică, mişcările studenţeşti din 1956, represiunea de tip stalinist. Ostinato devine astfel – cum avea să observe memorabil Monica Lovinescu într-o pătrunzătoare exegeză a romanului, cea mai extinsă de până acum – „nu numai un roman al închisorii, dar şi unul al imposibilităţii de a nu fi închis” (în Unde scurte, 1978, volum reeditat la Humanitas în 1990). Întregul roman conturează, cum precizează tot Monica Lovinescu, „un univers cu uşi închise”. 
Ilarie Langa îşi dă seama foarte bine că ieşirea din închisoare nu e sinonimă cu dobândirea libertăţii: „Afară e soare, aer, vânt. Şi aceeaşi, aceeaşi spaimă care pândeşte de dincolo de soare, de dincolo de vânt. Ori chiar din lăuntrul lor… Aşa are să fie totdeauna? Chiar după ce am să mă eliberez? Chiar după ce vor trece 3, 4, 10 ani? Aceeaşi spaimă?… Cumplită pedeapsă, libertatea să-ţi fie mai închisoare decât închisoarea… Sau nu. Altfel: libertatea să-mi fie pentru totdeauna ameninţată, să conţină – şi la vedere – viitoarea închisoare. Libertatea să nu fie decât… uvertura închisorii… Locul cel mai ferit, cel mai neprimejduit, e tocmai cel mai adânc, din inima primejdiei, acolo de unde nu mai ai unde coborî, acolo unde nu mai ai ce pierde”. Romanul realizează un tip aparte de construcţie muzicală, un fel de simfonizare a unui proces de conştiinţă în care intervin laitmotivele trecutului, obsesiile prezentului şi prefigurările unui viitor angoasant. Proiectul teoretic vizează nu numai găsirea unor forme de rezonanţă a temelor, ci şi – utopic – edificarea 
unei simultaneizări a arhitecturii narative. Scriitura romanului Ostinato este, fără îndoială, cea mai modernă dintre toate cărţile lui Paul Goma, şi una din cele mai îndrăzneţe din literatura contemporană. Aici trebuie căutate proiectele şi realizările unui autentic novator al romanescului modern. (Va urma)
Ion Simuț
PS. Vă invit să citiți, la zi, în format PDF, revista Hyperion de la Botoșani (condusă de Gellu Dorian), tot mai consistentă, dați click pe Hyperion_4-5-6_2012 (și iar click pe dreptunghiul apărut).
PS. 2. Public alte fotografii făcute la Festivalul Internațional de Poezie al Revistei Antares, organizat de poetul Corneliu Antoniu – a doua zi, duminică, 27 mai, în Brăila.
0 Comments