Tot ce contează a fost infestat în România postcomunistă cu ofițeri acoperiți. Chipul securistului care trădează liberalii. Poeți cu lumânări în mână

Luni, 27 februarie 2012.  România e condusă de securiști, o repet. Azi viața politică de la noi a înregistrat un nou șoc, luând seama că serviciile secrete au infestat inclusiv partidele parlamentare (și mai ales pe cele ale opoziției) cu „politicieni acoperiți” (agenți cu grade; e o nenorocire, inclusiv mass-media e plină de „acoperiți” cu grade; pot să pun pariu că sunt și mulți scriitori „acoperiți”). „Ofițeri acoperiți” ținuți în adormire, până sunt activați. Marea surpriză – a fost dat de gol securistul Teodor Meleșcanu (Revoluția l-a prins securist-șef la DIE, mare diplomat), trecut după Revoluție din FSN în PDSR-Ion Iliescu și apoi în PNL, după ce a inventat Alianța pentru România (pe care a înghițit-o PNL). Meleșcanu a fost deconspirat azi, când a fost propus de Băsescu director la Serviciul de Informații Externe (SIE). Oribil individ, fără scrupule, cu un discurs de dus-întors golit de conținut. Mizerabil trădător: acum două luni a încercat să spargă PNL – ordin de la Băsescu! N-a reușit fiindcă n-a avut susținere în interiorul PNL, motiv pentru care atunci, în decembrie 2011, Băsescu a hotărât să-l sacrifice pe Emil Boc. Atenție, ce coincidență pentru proști, Teodor Meleșcanu a petrecut Revelionul la Predeal împreună cu Băsescu, Vasile Blaga, Elena Udrea, Roberta Anastase… De necrezut până unde s-a ajuns. Natural, în PNL a fost demult mirosit de Crin Antonescu că nu e un liberal onest, nu degeaba l-a marginalizat… Pe de altă parte, mi se rupe inima: Crin Antonescu, liderul PNL e un simplu profesor de istorie, totalmente rupt de subtilitățile sistemului ticăloșit. Ar trebui să se dea la o parte, fiindcă se luptă cu umbrele de pe pereți – dacă ar fi votat președinte de țară, ar fi învins de sistemul ticăloșit din start (n-ar apuca un mandat întreg, așa cum a apucat alt profesor, Emil Constantinescu, care a recunoscut că a fost înfrânt de securiști la Palatul Cotroceni). Nu mai am cuvinte să-mi exprim revolta și dezgustul, România e ocupată, după 22 de ani de postcomunism, de structurile de tip mafiot (politice, economice, financiare) ale regimului Băsescu, nu mai e nimic de făcut (vor face și pe dracul să se perpetueze la putere). Vasile Gogea publică două texte oficiale, prezentate în Parlament în acest sens, sub titlul: „Două declaraţii politice dinamitarde ale deputatului Ion Stan. Sau de la secera şi ciocanul cominterniste la ciocanul şi nicovala mafiei transnaţionale” (http://vasilegogea.wordpress.com/2012/02/27/doua-declaratii-politice-dinamitarde-ale-deputatutului-ion-stan-sau-de-la-secera-si-ciocanul-cominterniste-la-ciocanul-si-nicovala-mafiei-transnationale/). Ce am ajuns? În loc să se autosesizeze, Procuratura Generală se face că plouă (complice la corupția generalizată) ­– acuzațiile sunt ignorate.

Cel mai bine e să stai cu capul la cutie și să nu te expui? Mă uit că protestatarii din Piața Universității, ieșiți în a 45-a zi consecutivă, sunt tot mai debusolați, nu mai au susținere morală de nicăieri, sunt convins că și între ei sunt infiltrați „acoperiți” care au grijă să le minimalizeze mesajul. Se scandează tot „Jos Băsescu!” (i-am văzut și în această seară pe televiziunile de știri) – și ce dacă?

***

Cum a fost la înmormântarea unui poet boem, la Buzău – Ion Nicolescu. Ce a scris Marin Ifrim, poate se va mai găsi cineva să adauge câte ceva la istoria literară (deși sunt sigur că nu se va găsi; n-are decât să se aleagă praful). Public, totodată și fotografii cernite, primite de la Marin Ifrim.

ION NICOLESCU ÎNCONJURAT DE POEŢI CU LUMÂNĂRI ÎN MÂNĂ

     Au trecut vreo 30 de ore de la înmormântarea lui Ion Nicolescu, un poet care dă şi după moarte dureri de cap deţinătorilor de cap. Aş putea scrie acum, aici, pe loc, un roman despre această înmormântare neînmatriculată în registrul sictirului antiromânesc dintotdeauna. După ce şi-a dat obştescul sfârşit, timp de patru zile, i se căutat un loc de veci. Treabă pentru care l-am sufocat pe eseistul Marcel Isbăşoiu, consilier superior la Primăria Buzău. Apoi am aflat că „nea Ion”, cum îi plăcea lui Teo Cabel să i se adreseze, avea locul lui special în pământ.  Cât a trăit, Ion Nicolescu s-a enervat pe el însuşi. Restul e apă de ploaie. Îmi e aproape imposibil să mai scriu despre el, inclusiv despre înmormântare. Am motive temeinice. Ca atare, redau aici, pe scurt, cu poze cu tot, nişte momente ale acestei ceremonii unice în felul ei. Eu sunt convins că Ion Nicolescu este copilul natural al lui Eminescu. Dumnezeu să mă ierte. La înmormântare au fost prezenţi buzoieni vizibili în cultură, recunoscuţi, atestaţi inclusiv moral, dacă îmi e permisă această sintagmă: Dan Camer, Stan Brebenel, Mihai M. Macovei, Stelian Grigore, Dumitru Pană, Aurel Ganea, Dima Ştefan,Viorel Frâncu, Aurelian Mareş, George Stoian,Tudor Cicu, Ion Răduş, Ion Gătej-Aldeniu, Teo Cabel, Dumitru Ion Dincă, Ion Stanciu şi câteva rude ale nemuritorului. De la Bucureşti, unde, de obicei, se dă cu mare întârziere ora exactă, Ion, inconfundabilul Ion Nicolescu, a fost onorat cu prezenţa scriitorilor Doina Lascu, Ion Adrian şi Adrian Mihalcea, oameni dragi, oameni de suflet. Au fost prezenţi şi câţiva colegi de liceu ai poetului. Nu am reţinut decât numele doamnei Ioana Stoica, soţia inginerului Ioan Stoica Stoicescu, autor al unor interesante studii de istorie, fost coleg şi prieten de-o viaţă al Nicolescului. De fapt, domnul Stoica s-a implicat şi financiar în această ceremonie.

    „Scoaterea” din Morgă  a poetului e o poveste SF. Graţie atenţiei doctorului Drăghici şi a prozatorului Valentin Cojocaru, am reuşit să-l ducem la capelă. Treabă rezolvată şi cu răbdarea  prof. Mircea Costache şi a cantautorul de odinioară din Cenaclul „Flacăra”, Doru Enache. Nişte oameni care au tălpi sub picioare, determinaţi în meticulozitate. 

   Stâlpii lui Ion Nicolescu au fost consolidaţi retoric de preotul prof. dr. Mihail Milea. Slujba de trecere în lumea de dincolo a făcut-o, ireproşabil, părintele Alin Balica şi dascălul (nu ştiu dacă ăsta e termenul, îmi cer scuze) Nicolae Simion.

   Acolo, la „pomana” oferită de părintele Milea, într-un spaţiu al Fundaţiei, au vorbit foarte mulţi iubitori de versuri nicolesciene. Am făcut şi glume, am spus că oriunde ar fi Ion Nicolescu, în rai, în iad sau aiurea, va face deranj. Dintre rudele poetului nu am reţinut decât prezenţa fratelui Constantin Nicolescu şi cea a nepoatei Nicoleta Nicolescu. Unele lucruri trebuie menţionate obligatoriu, în ciuda modestiei specifice oamenilor cu suflete de creştini nativi. Mă refer la poetul Aurelian Mareş, laureat al Uniunii Scriitorilor din România, în urmă cu vreo 3 decenii, pentru volum de debut, actualmente arhitect de top, care, cu o discreţie admirabilă, a oferit toată garnitura vestimentară necesară, şi la cantautorul Doru Enache, cel care a plătit un coşciug de lux pentru marele nostru poet. Nu m-am putut abţine să nu-i spun acestui om întreg, că, în fine, are şi Ion Nicolescu o locuinţă sigură, stabilă: coşciugul! Gesturi rare, incredibile în aceste vremuri în care ninge, plouă şi bate vântul cu egoism. De asemenea, şi scriitorii buzoieni nominalizaţi mai sus au pus câte un bănuţ pentru rezolvarea unor mici probleme specifice unor astfel de întâmplări. Din capela în care s-a ţinut slujba nu puteau lipsi şi cele două personaje dragi nouă, Marean Microfon şi Bulion Naparte. Fiecare ascuns în câte un colţ. În acea clipă chiar gândeam: „Ăştia au venit să-l ducă direct în Iad”. Din fericire, Ion Nicolescu îşi aranjase din timp un loc în partea opusă, în mijlocul Raiului, prin toată suferinţa din timpul vieţii. Cum spuneam, ne-am făcut timp şi de glume. Primind un covrig, cu lumânare, batistă şi o monedă legată cu aţă, criticul literar Stan Brebenel mi-a şoptit: „Iată, în fine, am primit şi eu ceva de la Ion Nicolescu”. Lumânarea era aprinsă. Am primit toţi cei prezenţi această lumină. Mi-a revenit în memorie o mai veche obsesie a mea, nemărturisită nimănui până acum. Dacă lumina zilei e naturală şi cea electrică e artificială, cea a lumânării cum o fi catalogată? Fotografia de lângă sicriu, una din tinereţea poetului, mi-a fost trimisă de Viorel Frâncu. De partea tehnică, de reproducere şi înrămare, s-a ocupat poetul Bebe Ţânţăreanu, patron al unui atelier foto.

    Catafalcul poetului a fost împrejmuit de coroane de flori. Nefiind acolo în documentare ziaristică, nu am reţinut decât banderolele lui Teo şi Nicolae Cabel, ultimul trimiţând din Bucureşti şi o consistentă sumă de bani pentru necesităţile ceremoniei, şi cele din partea unor instituţii: Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, Cenaclul literar „Al. Sahia” şi Asociaţia Culturală „Renaşterea Buzoiană”.

   Cât timp a fost internat în spital şi mai ales după ce a murit, poetul a fost „publicitat” la greu pe internet. Cu câteva excepţii de natură moartă, toate intervenţiile au fost favorabile. Din tot ce s-a scris, am putea alcătui o carte omagială. Câteva texte de excepţie, admirabil scrise, au fost semnate de unul dintre cei prezenţi la înmormântare: Ion Adrian! Ce să mai zic, după 1989 marele poet a cam fost băgat în şomaj tehnic, a publicat foarte puţin şi doar la intervenţia unora dintre noi. Stan Brebenel i-a cules vreo patru cărţi pentru reeditare, ziariştii Cristian Ionescu şi Gigi Manole i-au publicat mici grupaje de versuri iar „Jurnalul de Vrancea” l-a tratat cum se cuvinte, situându-l în centrul atenţiei ori de câte ori a fost posibil. Ar mai fi de remarcat şi faptul că editorul Constantin Marafet, la sugestia prof. Mircea Costache, i-a reeditat gratuit volumul „Mioritiada”, după vreo trei ani de negocieri cu poetul, care, când venea vorba de cărţile sale, cerea drepturi de autor cu mult peste posibilităţile celor din jur. Cred că făcea această chestiune pentru a nu fi publicat. În rest, „geniu pustiu”. Vreau să fiu bine înţeles. Ion Nicolescu nu a fost un arghirofil. Dimpotrivă, toată viaţa de după gloria tinereţii şi-a târât-o în foame şi frig. A suferit enorm. Fireşte, acum tot românul de rând sau de vârf îi va recunoaşte valoarea. Îmi amintesc un refren: „E târziu, e prea târziu la tine-n suflet / E târziu, e prea târziu la mine-n gând”… Văzând toate aceste întâmplări, în ciuda vieţii literare locale de zi cu zi, am simţit că, totuşi, am câteva motive să mă mândresc cu solidaritatea concitadinilor mei. Şi cu toţi cei care l-au preţuit pe marele nostru poet.

Marin Ifrim

PS. Vă invit să citiți numărul la zi în format PDF al consistentei reviste trimestriale de cultură Conta (director Adrian Alui Gheorghe, redactor-șef Emil Nicolae), dați click pe revista CONTA nr 9 ianuarie martie 2012 (și iar click pe dreptunghiul apărut).