Trecut în lumea sexagenarilor, m-am pus pe experimente: am ţinut la zi un ziar şi acest site-blog. Cum m-am mai petrecut

Duminică, 20 februarie 2011. A trecut şi anul 60-LIS. Intrat în lumea… sexagenarilor (care n-au nici o legătură cu sexologii, nici cu sex-simbolurile, sex-cluburile sau sex-shopurile), nu simt încă nici o dereglare de conturi pe seama… sexului (le spun asta optzeciştilor care se apropie foarte speriaţi de această vârstă promiţătoare XXX; am văzut pe pielea mea că pe dinlăuntru sunt tot la 35 de ani, maximum 36 de ani, cu mare apetit). Pentru unul ca mine, care nu dă doi bani pe viaţa lui, în general, e un record nedorit să trec şi de 60 de ani. Acum, că a rămas „60” în urmă, ce să fac decât să constat că aşa mi-o fi fost scris? Tot anul 60-LIS am făcut un experiment: acesta, de a scrie aici (jurnal online), în fiecare zi. N-a fost deloc o joacă. Îi invit pe toţi scriitorii români să încerce un asemenea gen de experiment, să aibă un site-blog în care să scrie nedezminţit zi de zi (şi când e în concediu de odihnă, şi când e plecat departe de casă, şi când n-are chef de viaţă), să găsească un subiect care, pe cât posibil, să nu plictisească. Îi asigur că se vor urca pe pereţi la un moment dat… Fiindcă n-am vrut să fiu sclavul acestui gen de jurnal online, nu i-am acordat decât orele de după ştirile de seară de la televiziuni, după ora 20.30 sau 21 sau 21.30. Până seara mi-am văzut de viaţă, m-am achitat de obligaţiile literare faţă de o revistă sau alta (la care am sau nu rubrici), am mers la locul de muncă şi după cumpărături, sau am citit ştirile pe Internet şi m-am chinuit cu ziarul de care mă ocup singur, Jurnalul de Vrancea (în care public, o dată pe săptămână, sâmbăta, o opinie a mea). Trebuie să subliniez că s-au împletit zilnic muncile la ziarul Jurnalul de Vrancea (la care actualizez continuu rubricile) şi la site-blogul meu (sau ce o fi). De regulă, după ce corectez pagina online de jurnal (îmi ia două ore să o scriu, uneori trei ore până să o corectez şi să o însoţesc de fotografii; altă jumătate de oră o pierd cu „etichetele”), rămân pe Internet şi mă ocup de ziarul online Jurnalul de Vrancea – şi citeşte, băiete, până turbezi ştiri la zi, sau preia opinii sau texte de atitudine (sau versuri şi proză la Cultură, rubrică pe Jurnalul de Vrancea) originale, primite pe e-mail, şi actualizează rubrici, apoi definitivează-le, publică-le online şi pune-le „etichete” (mă apucă dimineaţa)… Fiindcă văd că sunt aşteptate rubricile actualizate de către cititori aflaţi în direct, iau în serios această muncă benevolă. Nu-mi dau seama ce m-a apucat la 60 de ani, de ce am intrat pe această pantă (nu am idee dacă e o pantă pe care urc sau pe care cobor), să ţin zilnic în actualitate un ziar şi un site-blog, ambele online, independente, bune să te trimită în spitalul de nebuni, dar ştiu că vinovat este un neobişnuit prieten, ajuns azi specialist în IT, cu firmă – Laurenţiu Barbu. El m-a bătut la cap, că merită să încerc să-mi… setez mintea la realităţile virtuale de azi. Laurenţiu Barbu era un poet debutant în 1989, care mă vizita la Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea, la Focşani, şi-mi arăta noile lui „producţii”, avea 18 ani. Îi tot spuneam că nu-l grăbeşte nimeni, are o viaţă în faţă, că e prea crud la 18 ani să vrea să publice o carte, fiindcă ăsta era visul lui în 1989. Culmea, n-a scos până zi nici o carte, a intrat cu mine în vârtejul Revoluţiei şi după ce eu m-am retras din toate funcţiile (ştiţi, în 5 martie 1990 am predat legitimaţiile oficiale de „preşedinte revoluţionar de judeţ Vrancea” şi de „parlamentar provizoriu”, atunci când s-a transformat FSN în partid, şi am venit la Bucureşti, angajat al Uniunii Scriitorilor, redactor-şef la o nouă revistă săptămânală „a optzeciştilor”, Contrapunct, azi dispărută); cum spun, el, Laurenţiu Barbu a rămas pe baricadele postrevoluţionare din Focşani, marginalizat – până s-a hotărât să plece unde a văzut cu ochii, peste hotare, dezamăgit de involuţia democraţiei româneşti, pe an ce trecea. S-a stabilizat în Italia (acolo şi-a adus şi familia de origine), a luat-o de la zero şi s-a specializat în IT, strângând din dinţi… Nu mai ştiu cum şi când ne-am regăsit în Bucureşti, după ce el s-a întors în ţară cu propria-i familie (are doi copii premianţi), deschizând o afacere. Cum eu sunt afon la orice gen de afacere (o refuz din start), la început m-a bătut degeaba la cap să-mi pun mintea la contribuţie pe Internet. Am acceptat până la urmă să încerc, să experimentez, să văd ce iese. Având experienţă postcomunistă în gazetărie (el îmi propunea să deschid un ziar; am refuzat, l-am pus să-l deschidă el; dar el nu are bani să plătească vreun salariat, el îmi pune la dispoziţie numai suportul electronic, plăteşte un server), am înţeles din start că nu poţi să faci „din rahat bici” (mă iertaţi), să ţii un ziar pe gratis, fără nici un angajat. În glumă, am zis – fie, sunt la o vârstă în care mi se zahariseşte materia cenuşie dacă n-o pun în mişcare. Şi m-am apucat să actualizez singur un ziar online (http://www.jurnaluldevrancea.ro/), cu ştiri preluate pe gratis de pe diverse site-uri de agenţii de ştiri şi ziare online (specificând de fiecare dată sursa), plus texte originale la rubrica Opinii, acceptând patru scriitori, membri ai USR, să colaboreze pe gratis: Adrian Botez, Marin Ifrim, Petru Ionescu şi Paul Spirescu, alfabetic (poeţi şi prozatori sau eseişti, cu vocaţie publicistică). Dar texte originale primesc şi la Cultură pe Jurnalul de Vrancea, cu zecile… Habar nu am cum s-au legat, în timp, lucrurile. Laurenţiu Barbu m-a invitat apoi să ţin un „blog” al meu, am tot ezitat, până ce a venit ziua de naştere din 2010 – ce strică încă un experiment literar, la 60 de ani? Aşa am ajuns să actualizez zi de zi acest site-blog al meu şi acest Jurnal de Vrancea care, în principiu, sunt magnifice ca intenţie, dar care mi-au mâncat sufletul.

***

Ieri mi-am petrecut ziua de naştere prin muncă (am dat de gol asta tuturor celor ce m-au felicitat la telefon): am pus la pământ Pomul de Crăciun! Pomul care mi-a fracturat mâna dreaptă pe 25 decembrie 2010. După aproape două luni, m-am răzbunat şi l-am demolat, gata. Natural, am avut mare grijă să nu-mi rup, eventual, şi cealaltă mână, ieri, Doamne fereşte (că aş fi fost în stare). Am fost avantajat de această dată că m-am căţărat pe scara primită anume cadou, anul acesta, de Sf. Ioan Botezătorul, de la fiul meu şi prietena lui… Nu vă puteţi imagina ce greu se dau jos podoabele din Pomul de Crăciun, cum fiecare se pune în cutii separate, de la globuri la peteală, la trenuleţ cu şine la păpuşi şi tot felul de podoabe, cu zecile, şi instalaţii electrice (numai instalaţii electrice am avut opt) – vă reamintesc, Pomul era până în tavan (foto). M-a ajutat Doina Popa (cum m-a ajutat şi la împodobire). După care am pus în patru saci mari bradul, „deşurubat”. Am despodobit şi vârful de brăduţ de pe hol (foto). Şi am pus cei cinci saci cu bradul de poveste sub… patul din dormitor. Vă daţi seama, dorm cu Pomul de Crăciun sub pat tot anul (şi nu-l aud oftând). Fiul, Laurenţiu, nu s-a îndurat nici ieri să-şi dea jos pomul de Crăciun (superiluminat) din camera lui, împodobit cu Mirela. Vedeţi, totul se reduce la o joacă… anuală: să împodobesc un brad şi apoi să-l despodobesc, sau să actualizez un site-blog şi un ziar online. E o joacă luată în serios… Seara, cum vă avertizam de ieri, am avut parte de o masă festivă în familie pe la ora 22 – cu bunătăţile sărbătoreşti de rigoare (Doina e comandantul şef la bucătărie, nu mă amestec niciodată), încheiate cu o felie de tort şi… artificiile şi lumânăricile muzicale, care se aprind când se cântă „La mulţi ani cu sănătate, să vă dea Domnul”… M-am amuzat toată noaptea, că am aruncat lumânăricile muzicale, care cântă non-stop, pe ghena scării de bloc. Trebuiau să afle şi cei de pe scara plină de scriitori că mi-am serbat ziua, nu? Acum iau seama cu nu m-a felicitat niciunul. Ba nu, m-a felicitat vecina de deasupra, soţia traducătorului Ion Covaci, Doina Florea Covaci (fost redactor la Editura junimea, înainte de 1989, azi universitar la Sibiu), care e născută tot pe 19 februarie (ne-am felicitat reciproc). La final, astă noapte: cadoul de lux – suspans…

***

 Apropo de felicitări. Un fost coleg de la ziarul Cotidianul (eu eram totuşi colaborator extern; aveam cartea de muncă la Viaţa Românească), Adrian Pârvu, mă avertizează la comentarii (la o pagină a mea de jurnal online de anul trecut!) că mi-a dedicat pe blogul lui un „sonet amical”: pe http://adiparvu.blogspot.com/2011/02/liviu-ioan-stoiciu-la-61.html#comment-form, după care a revenit cu un mesaj pe e-mail: Încă o dată, multă sănătate şi nu te mai alinta atât, ai să trăieşti cât lumea şi pământul!! Cu aceeaşi prietenie şi neştirbite bune amintiri, Adi Pârvu. Îi mulţumesc pentru parodie, cu un titlu superb (să pun cartea-n prag; va trebui să caut să văd ce superstiţie mai e şi asta):

Liviu, pune cartea-n prag!

Copil fiind, ieri, Liviu sta la canton, pe prag,

privea cum urcă dealul un tren cam obosit,

dar nu vedea nici valea, nici îngerul albit

şi nici Cotidianul drag şi urât şi drag… //

Apoi, Adjudul Vechi chiar s-a cam învechit,

Liviu-ncepu să simtă contrarii cum se-atrag,

să guste, cu sfială, aghiasma din posmag,

sperând, în mare taină, că moartea l-a pohtit… //

Numai că moartea, proasta, i-aduse nemurirea

pe care-acum, biet Liviu, nu ştie cum s-o poarte,

găsind-o excesivă, brutală, blondă, proastă, //

un virus ce-i atacă blogul, substanţa, firea,

memoria spălată şi viitoarea carte,

pe care i-o vor lua-o, cu toţii, de nevastă!

Adrian Pârvu

PS. Mă scuzaţi, public fotografii din „cercul strâmt” al familiei mele: 19 februarie 2011…