Un eșec istoric al regimului Băsescu. Am tras cu ochiul și la Serbările Bistriței medievale ale lui Florin Săsărman. Albume

Miercuri, 5 iulie 2011. Parlamentarii au intrat în vacanță, politica oficială intră în penumbră. Povestea eșecului bacalaureatului (rămân de tristă amintire cele 28 de licee fără nici un promovat, eu n-am mai auzit de un asemenea precedent), e povestea eșecului întregii guvernări PDL-UDMR-UNPR-independenți-celelalte minorități. E un eșec istoric al regimului Băsescu. Are dreptate Andrei Marga (fost ministru țărănist al Învățământului): „Romania traieste, cum ne spun istoricii, sub cel mai incompetent guvern din istoria ei moderna, cu un minister al Educatiei care este depasit complet de ceea ce-i revine sa faca”. Nu merită să-mi mai bat capul. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că și semnele apocaliptice, de la marile cutremure la erupțiile vulcanice fenomenale, au luat o pauză acum (sper cu adevărat să nu fie 2011 anul liniștii de dinaintea furtunii). Nici de furtunile solare nu se mai aude nimic… Așa că voi continua liniștit să relatez povestea Rondului de noapte, ediția a IV-a. În seara de 25 iunie, la ora 18 era trecută pe afiș, pentru „politici editoriale, lecturi publice, dezbateri”, o altă locație, la Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud (directorul ei e Oliv Mircea; celălalt organizator al Rondului de noapte, Mircea Măluț, e subordonat lui Oliv Mircea), dar manifestarea s-a ținut tot la Galeria Arcade 24. Înainte să poposesc aici, am revenit pe Pietonal (centrul istoric al municipiului Bistrița), la Serbările Bistriței medievale – unde erau în desfășurare parada costumelor domnițelor și cavalerilor și scenariul  Pfaffenbruder, fierarul din NOSA, scris de organizatorul Florin Săsărman: „A venit vremea să ştim mai multe despre istoria acestui oraş. Locuim în el şi parcă nu putem trece de bariera anilor patruzeci-cincizeci, să privim în veacurile dinainte. Din acele veacuri au rămas pentru noi aceste monumente inegalabile: Biserica Evanghelică, Turnul, Sugăletele, Casa Judelui. După ce le-au ridicat cu trudă şi sacrificii enorme, locuitorii Bistriţei le-au apărat de diferiţii agresori cu sacrificii, cu vitejie. Eroul de la 1602, Pfaffenbruder fierarul, este un asemenea personaj, care ar trebui să-şi găsească locul în manualele de istorie, din şcoli. Cum încă nu se întâmplă acest lucru, spectatorii îl vor putea întâlni în scenarizarea istorică de sâmbătă, alături de un alt personaj din istoria oraşului, Andreas Amend, Căpitanul Gărzii de Bistriţa”. Eram impresionat de entuziasmul bistrițenilor veniți aici. M-am desprins cu greu de fascinația medievală, organizatorii tocmai voiau să-i spânzure sau să le taie capul hoților prinși, rămânea să hotărască judecătorii din public… Am venit la Rondul de noapte, am asistat la lansarea unor albume de artă incredibile (două, apărute la Editura Eikon a lui G.V. Dâncu), ale pictorilor de renume bistrițeni: Miron Duca și V. Tolan. Și albumul Marcel Lupșe. Ca să exiști, e nevoie de recapitulări, a subliniat Ion Bogdan Lefter (care a amintit de alt artist plastic de excepție bistrițean, din Sângeorz, Max Dumitraș), putem vorbi de o recuperare în materie de albume de artă și că nu trebuie să perpetuăm discursul negativist, în România sunt bani pentru cultură, nu sunt doar inițiatori de proiecte care să atragă acești bani. A urmat Aurel Ştefanchi, care și-a prezentat Editura Tipo Moldova, cu monumentala “Enciclopedia României” (realizare interbelică), “Atlasul Lahovary”, “Dicționarul localităților din Basarabia și Bucovina”, tipărite în condiții grafice excepționale, a amintit de ultima realizare, de proporții, colecția de poezie „Opera Omnia” a poeților în viață, au apărut deja 52 de antologii de autor (între ei, dintre cei de față, au apărut cu antologii în această colecție Mircea Măluț și David Dorian), până la sfârșitul anului va ajunge la 150 (colecția va fi lansată și la Bruxelles). Mircea Petean apoi a prezentat realizările ultime ale editurii lui, Limes (care se bazează pe literatura română originală): trăim un moment fast, a fost un an bun pentru editura noastră, zece din cărțile nominalizate au primit premii (șapte numai la Cluj; Radu Mareș a luat două premii). Mircea Petean a amintit că el stă mai mult la Genova, la fiica lui măritată acolo (e bunic fericit): „nu știu ce are acest loc, dar aici scriu și scriu, nu mă mai opresc, acolo a scris și Ion Pop”. Am aflat că a publicat fiicei lui o carte (cu ceea ce a scris când avea 10 ani) și a publicat o carte și fiicei lui Ștefan Borbely, care are 13 ani – ambele la Editura Limes. A mai anunțat că dă cărțile lui aduse la Bistrița gratuit, dar pe cel ce vrea un autograf, îl costă 10 lei. I-a lăudat și pe frații lui Marcel Seserman (adică Mircea Măluț), „care știe manageria, ne scoatem pălăria în fața lui”, amintind că Bibliopolis face mai mult decât ICR… S-a luat o pauză și eu cu Doina Popa am revenit în mijlocul nebunilor din centrul pietonal (închis pentru mașini), la Serbările Bistriței medievale, cânta pe scenă o formație ciudată din Ungaria, Bordo Sarkany, trupă medievală de cimpoaie și tobe! Nici nu mi-am dat seama că a trecut timpul, când am revenit la Galeria Arcade 24 Mircea Petean își termina recitalul – am mai reținut: „în camera 84 se bea, se fumează, se visează”, „eu sunt totul”, „bă obscurule, zic”, „mă, Petene, tu ești cineva”, „pășește pe marginea hăului”, „suntem o cutie de chibrituri goală”. A citit apoi Aurel Ștefanachi: „gândul se prelungea în infern”, „memoria morții”…

***

Recitalul din a doua zi a Rondului de noapte a continuat, revin mâine. Fac loc unui fragment prea lung (n-am de ales, am promis să public aici nuvela, cu titlu exponențial; de regulă nu mă lungesc într-atât, să nu plictisesc) din nuvela optzecistului emigrat în SUA, Leonard Oprea-Nardi:

ASASINUL UNUI VIS

(fragment nuvela – din volumul in curs de publicare in Romania NOI DOMENII INTERZISE

Copyright 2011 – All Rights reserved by Leonard Oprea)

Si, in acel Inceput de Mileniu III,

Ingerul i s-a infatisat si a grait astfel:

Ti-a fost daruit sa alegi. Alege!

***

Prin lentilele rotunde ale ochelarilor de vedere cu rame subtiri, aurite, sfredelindu-l cu privirea ochilor sai negri, un barbat scund, suplu, astepta ca Toma sa-i acorde atentie.

Necunoscutul isi trecu degetele noduroase prin parul sau argintat, aranjindu-si pedant o suvita ce-i cazuse pe frunte. Buzele-i vinetii schitara un zimbet politicos sub nasul mare, acvilin si nici un muschi al fetei sale cu pometi ascutiti, aramii, proaspat rasi, nu tresari cind intreba ragusit:

– Buna ziua, domnule. Imi permiteti si mie sa iau loc la masa dumneavoastra?

Toma nu raspunse imediat. Continua sa-l priveasca pe intrus prin lentilele intunecate ale ochelarilor sai de soare. Acesta era imbracat cu un sacou din stofa de lina caramizie, in croiala clasica. Purta camasa neagra, din matase, deschisa la git doar la primul nasture si avea pantaloni din velur reiat, verde-brun. Pantofii, model englezesc, din piele roscata, aveau virful lat si se aratau a fi extrem de comozi. Barbatul se infatisa ca un pensionar bogat, complet relaxat. Si, continua sa zimbeasca politicos. Parea a sti ca era un loc liber la aceasta masa si parea a fi decis sa-l ocupe.

Toma trase din tigara. Elibera incet fumul pe nas, apoi rosti destul de neprimitor:

– Buna ziua. De ce nu? Poftiti.

Barbatul trase intr-o parte scaunul liber si se aseza. Scoase din buzunarul sacoului o tabachera masiva din argint mat. O deschise si lua o tigara “Camel” fara filtru. Apoi inchise la loc tabachera. Batu usor un capat al tigarii pe capacul ei. Pe urma, din celalalt buzunar al sacoului culese o bricheta “Zippo”. Cu o singura miscare ii deschise capacul si isi aprinse tigara. Inspira fumul adinc, cu vadita placere. Pe urma isi rotunji buzele si cercuri mici, concentrice, albastrui se rostogolira gratios in aer. Dupa aceea, rosti incet, meditativ, ca pentru el-insusi :

– Frumoasa zi sa visezi o crima perfecta.

Toma tresari. Caci inca nu-si redobindise in intregul ei puterea launtrica sa se autoinunde cu acel Toma ca oricare altul dintre clientii tavernei “Mititelu&Berea”.

Si poate ca tocmai de aceea, chiar inainte de a fi tresarit, nu trebuise sa inchida ochii pentru a se vedea inconjurat de tot felul de mititei rotofei, zemosi, sfiriind si fumegind veseli, aseazati la mesele din jur si palavragind vrute si nevrute, gesticulind patimas, ciocnind halbele cu bere inspumata si, dupa ce se balaceau copios in mustar, muscind cu pofta unul din celalalt. Iar, exact in clipa cind un mititel sfirsea in stomacul altui mititel, pe data era inlocuit de un alt mititel la fel de rotofei, zemos, sfiriind la fel de vesel si nesimtitor la orice moarte si orice renastere.

Si, chiar inainte de a tresari, Toma Constantin incepuse deja sa se simta rotofei, zemos si sfiriind. Oh, da – berea curgea valuri, valuri. Spuma se revarsa din halbe si din ea, stralucind in bataia soarelui se inaltau balonase muiate-n curcubeu…

Toma tresari.

Isi lua ochelarii de pe nas, ii puse incet pe masa si il privi intrigat pe strain.

– Victoras! striga poruncitor noul venit.

Ospatarul sosi in trap marunt si necheza supus:

– A si venit baiatuuu’! Orr-donati, coane Beliar!

Beliar il privi tinta pe Toma si zise rar, rotunjind atent cuvintele:

– Vorbe, vorbe, vorbe, domnul meu.

Apoi, intorcindu-se spre ospatar:

– Victoras, comanda la mine! Domnul este oasptele meu. Stii ce ai de facut?

– ‘nteles, sa traiti, coane Beliar! Se face, se face!

Toma vru sa protesteze, dar un anumit licar inghetat din ochii de taciune ai lui Beliar, ii porunci sa se abtina. Dupa care ii intinse prietenos mina:

– Beliar. Dar mai toti imi spun, conu’ Beliar.

Toma ezita putin, apoi intinse mina. Isi simiti palma, degetele inclestate de gheara unui pasari de prada.

Vru sa raspunda cu aceeasi stringere, dar impotriva vointei sale isi lasa mina moale, parca lipsita de vlaga.

Il vazu pe Beliar cum ii zimbeste intelegator.

Cu un gest oarecum brusc, Toma isi elibera mina si, desi vadit iritat, replica politicos:

– Toma Constantin. Scuzele mele. Am inteles, masa era rezervata pentru dumneavostra.

Beliar isi rasfira a nepasare degetele miinii stingi:

– Nici o suparare domnul meu. Dimpotriva, placerea e de partea mea. Intotdeauna la masa mea exista un scaun liber… pentru amicul necunoscut, nu-i asa? Frumoasa zi sa visezi o crima perfecta, nu-i asa ?

De data asta Toma nu mai rezista si intreba rar, apasat:

– Pot sa stiu si eu ce vrea sa insemne asta, domnule Beliar ?

– He-he-he, rise ragusit Beliar. In primul rind, va rog, coane Beliar. Iar in al doilea rind, de ce v-ati enervat domnule meu?!

Isi stinse incet tigara in scrumierea de pe masa. Il privi drept in ochi pe Toma si spuse calm, impaciuitor :

– Vorbe, vorbe, vorbe, domnul meu. Am si eu monologul meu. Am si eu ticurile mele, verbale.

– Da…, il intrerupse Toma, fara a intelege prea bine de ce era ispitit sa inceapa a-i povesti necunoscutului despre cum se imaginase un journalist prin Bucuresti… Insa Beliar isi descheie sacoul. Trase de revere, vrind parca sa si-l aseze mai bine pe umeri. Iar Toma amuti vazind hamul si tocul din piele galbuie, din care iesea minerul pistolului.

Beliar isi reincheie sacoul si continua pe un ton cit se poate de firesc:

– Da, domnule, tocmai ati vazut un pistol care se afla si in dotarea Politiei romane. Am nevoie de aceasta arma in profesia mea si datorita acestei profesii am si unele ticuri verbale. Sint detectiv particular, domnul meu. Si scoase din buzunarul de la piept al sacoului o carte de vizita pe care i-o intinse lui Toma. Acestea o lua, o citi si replica ironic:

– Domnule Beliar , nu vreau sa par nepoliticos, dar eu inca n-am intilnit nici un detectiv particular in Romania. Stiu insa ca fostii securisti au tot felul de birouri… de paza si securitate, investigatii private…

Ca un bunic sfatos Beliar ii zimbi larg :

– Dragul meu Toma…, si se opri. Imi permiteti…?

Toma facu semn din cap ca nu-l deranjeaza deloc formula de adresare.

– Dragul meu Toma, vorba aceea: nu-mi spune cine esti, spune-mi pe cine cunosti… Pe deasupra, am si visat mereu sa fiu detectiv particular… Stii, draga Toma – adolescentul innebunit de cartile si filmele politiste. Daa, inca nu m-am vindecat.

Stii doar: ai grija ce-ti doresti, ca se-mplineste, nu-i asa ?

Il tintui pe Toma cu priviriea sa si repeta apasat, rar:

– Ai grija ce iti doresti, ca se implineste. Diavolul e doar un Inger cazut. Dar Ingerul bun si Ingerul cazut – sunt doar optiuni… ale omului. Singur Dumnezeu nu este, nu poate fi o optiune.

Toma il asculta atent si in ciuda faptul ca nu credea o iota din cele auzite, in ciuda banuielii sale ca Beliar era un agent al fostei Securitati comuniste, reactivat de Serviciul de Informatii Roman alias Securitatea neocomunista, se trezi spunind:

– M-da… Insa e legal asa ceva in Romania?

Beliar surise ironic:

– Toma, dragul meu, tu unde te-ai nascut, unde traiesti oare?! Oricum, fara suparare, dar si accentul tau e cam ne-romanesc… Traiesti cumva prin Anglia sau America?

Toma ezita pret de citeva clipe, apoi raspunse scurt:

– In America.

Beliar zimbi intelegator si trecu mai departure:

– … asadar, legal in Romania de azi ? Toma draga, chiar si in vizita fiind aici, spre binele tau ar fi trebuit sa stii deja ca, practic, in tarisoara noastra, in reala ilegalitate nu se afla decit cetateanul cinstit si Legea. Astazi, cetateanul roman cinstit e o aberatie. Iar, fara obiectul sau, care este cetateanul cinstit, Legea nu exista. Romania e o tara in splendida ilegalitate – perfect legala. Da, mon cher, perfect legala. Pe scurt, se poate absolut orice. Dar, ori-ce, draga Toma…

Beliar tacu vreme de citeva clipe si apoi aduga cu glas venit din adincuri:

– Toma… draga, eu ma numesc Beliar. Iar tu, te numesti Toma.

Toma ar fi vrut sa-i raspunda cumva, orice, dar sa-l contrazica intr-un fel sau altul. Insa instantaneu se revazu – un mititel rotofei, zemos si sfiriind… Clipi de citeva ori sa alunge vedenia.

Beliar il sfredeli cu privirea sa – de foc rece, infiorator de inghetat.

Isi deschise tabachera si ii oferi lui Toma o tigara:

– Ia cu incredere, “Camel” fara filtru e o tigara fara pereche.

Toma nu-l refuza. Irimia lua si el una. Toma ii oferi foc, apoi aprinse si tigara sa.

– Si ai clientela, coane Beliar ?

– Glumesti draga Toma? Oricine e clientul meu. Mai devreme sau mai tirziu oricine este clientul meu.

– Chiar si eu? surise amuzat Toma.

Iar Beliar, parca… dintr-un nevazut strafund de lume, croncani:

– Toma Constantin, tu esti deja clientul meu.

Pentru citeva fractiuni de secunda Toma incremeni cuprins de o neinteleasa si mare spaima. Insa isi reveni respirind adinc, adinc; si zise cu voce puternica, auto-linistitoare :

– Buna gluma, buna de tot, coane Beliar ! dar nu reusi sa mai si rida in hohote, cum si-ar fi dorit.

– Stiu, surise cu ingaduinta Beliar. Da, draga Toma, iti pot marturisi cu mina pe inima ca ii am de clienti pe toti… Lucrez si pentru ziare si pentru politie, si pentru parlamentari si pentru minstri. Dar si pentru popi, precum si mai ales pentru afaceristi. Da, si pentru mafioti. Si pentru curve si pentru pesti. Si pentru poponari. Si pentru amanti. Si pentru soti gelosi… Mai rar, recunosc, rar si pentru cetateanul ordinar. Pe scurt, sunt disponibil pentru oricine plateste cit cer. Banul n-are miros. Banul e ban si… e ochiul dracului, nu-i asa ? Iar eu – si se apleca usor inspre Toma, crestindu-l cu privirea – eu sunt dracul gol. Cu alte cuvinte exact asa cum scrie pe cartea mea de vizita, avocatura si investigatii particulare. Curat detectiv particular, nu-i asa?

Incercind sa-i infrunte flacara rece a privirii, Toma intreba sec:

– Si nu ti se pare periculos sa stii atit de multe?

– Toma, fii intelept – Catavencu si Farfuridi, Trahanche au trait si vor trai vesnic in Romania. Dar si ei sunt copii mici pe linga Agamita Dandanache… Nu, nu sunt deloc pasionat de “Academia Catavencu”, fitzuica ieftina, umor de ocazie… si desteptaciune goala, condei asemenea…

– Doar n-oi fi chiar Dandanache, ha-ha-ha ?! rise zgomotos Toma.

– Nu stiu… poate mai rau…, sopti Beliar si in acel moment ochii sai negri ivira din nou luciri de foc rece.

Victoras reaparu gifiind. Cu miscari de prestidigitator puse pe masa farfurii, tacimuri, paharele de vin si maruntele pahare pline cu palinca margelata; cosul cu piine de casa si platoul cu salam de Sibiu, sunca ardeleneasca, telemea de oi de Braila, masline verzi, rosii, ardei iuti, ciuperci si castraveciori murati in saramura si, mustar. Adauga, scoasa de la gheata, o aburita sticla cu apa minerala si pahare pentru apa.

Pe urma se indrepta de spate; rinji:

– Pofta buna! Micii si vinul le aduce Rodica, si ii facu cu ochiul lui Beliar.

Dar nu apuca sa-si termine bine vorba ca, felin, Rodica isi si sprijinea deja coapsa de umarul lui Beliar.

Toma ramase cu privirile sudate de sinii mari, rotunzi si copti ai ospataritei care, nu se stie cum, se desprinsese direct din paginile revistei “Play-boy” si aterizase la masa lor.

Beliar incolaci cu bratul mijlocul provocatoarei dive a tavernei si o impinse usor intr-o parte, neuitind insa, mai intii, sa-i mingiie tandru crupa lata, lunecindu-si palma pe fesele piriind sub fusta scurta si crapata la spate pina linga vizuina demonului mereu la pinda, sisiindu-si contiuu chemarea ce sufoca deja simturile si ratiunea barbatilor de la mesele alaturate.

Rodica zimbi languros lui Toma. Umplu paharele cu apa minerala, apoi pleca in treaba ei. Si pe unde trecea, in unduirea-i de sirena de Dimbovita amutzea brusc clientela masculina a “Tavernei Mititelu&Berea”.

– Ei, ce zici, draga Toma?… Merita, nu-i asa?…

– Coane Beliar…, zimbi oarecum jenat Toma.

– Hai domnule, lasa fasoanele! Bine, te inteleg. Altadata.

Isi stinsera tigara. Beliar inalta paharul cu palinca si rosti solemn:

– Bine te-am gasit, draga Toma!

– Noroc si sanatate! raspunse Toma.

Palinca arse gitlejul lui Toma. Lua imediat paharul cu apa minerala, sa stinga vapaia ce-l cuprinsese. Bau si ar fi vrut sa spuna ceva despre binecuvintarea ce este apa si minerala si rece pe acest Pamint, dar celularul sau incepu sa tiriie ascutit, prelung.

Beliar ii zimbi. Il cuprinse cu zimbetul sau venit de nicaieri si de pretutindeni. Se apleca peste masa si, protector, il batu cu palma pe umar pe Toma:

– Nu uita, ti-a fost daruit sa alegi. He! He! He!

Iar Toma surise, doar surise.

Leonard Oprea

(va urma)

PS. Nu e nevoie să mai subliniez că fotografiile sunt făcute la Bistrița, pe 25 iunie 2011.