Un recital onorabil de poezie şi jazz la Cafeneaua La muzeu, prin Ioan Cristescu. Eugen Suciu, post-restaurant

Sâmbătă, 30 octombrie 2010. Scriu aici după ce m-am întors de la „Recitalul de poezie şi Jazz” – organizat de Ioan Cristescu, de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, Cafeneaua „La muzeu”, „la groapă” (cum îi spun scriitorii care mai trec pe aici). De data asta mi-a fost mai uşor, fiind însoţit de Doina Popa (sosită de ieri de la Focşani, va pleca mâine lângă mama ei căzută la pat – de şase ani se chinuieşte; cât lipseşte din Focşani, plăteşte o vecină să stea cu mama ei, 30 sau 50 de lei pe zi; va reveni peste două săptămâni, în aceleaşi condiţii, ne va lăsa mâncare gătită, mie şi fiului) – ştiam că am şi eu un auditor sigur. Fiind emotiv, am luat-o de la capăt cu „ce să îmbrac şi să încalţ” (n-am mai încălţat pantofii care m-au ros la Noaptea Poeţilor de la Institutul Francez, rosătura nu s-a vindecat nici azi) şi mai ales cu ce poeme să vin să citesc. Fiindcă e jale mare (am exprimat asta şi la microfon, azi): cei invitaţi să citească, vedete accesibile publicului avizat, de regulă, recitesc la nesfârşit aceleaşi poeme care ştiu că au avut succes, ajungând publicul să le înveţe pe de rost. Poate asta e chiar o strategie a lor, să recitească poemele, să fie recunoscute şi să fie aplaudaţi fiindcă deja le ştiu versurile cei din sală. În orice caz, e imposibil să ţii o listă a poemelor citite la o manifestare sau alta, mai ales când ştii că n-ai poeme de succes în sertar, să-ţi permiţi să scoţi la iveală poeme noi.

Am venit la ora 17 la cafeneaua din subsol (patronată de poetul Eugen Suciu, prezent la acest recital). Am strâns mâna tânărului poet Mugur Grosu (constănţean, de doi ani e în Bucureşti, azi e la foaia Kamikaze), cu care voi citi alternativ, nu l-am mai cunoscut până acum (dar l-am citit; era din „gaşca” lui Marin Mincu; un cenaclu căruia i-am dedicat un număr din revista Viaţa Românească). Scenariul lui Ioan Cristescu (foto) era să citim câte trei poeme, urmate de jazz: întâi „seniorul” apoi „tânărul”. Recitalul l-a deschis Mircea Tiberian, o celebritate a jazzului (l-am ascultat cu mai multe ocazii, în spectacole întregi, nici nu vă puteţi imagina cât e de inepuizabil, improvizaţiile lui te răscolesc; mereu am regretat că n-am găsit timp să ascult jazz). Am respectat programul – am atras atenţia la microfon că nu sunt un poet de succes şi că e curioasă invitarea mea la asemenea gen de manifestări (mai degrabă eu îi pun pe fugă pe cei din public; am un fel de a fi extrem de sobru, cu teme care te invită la meditaţie; ştiţi că poeţii din noua generaţie sunt obsedaţi în versuri de sex şi băutură şi că publicul tânăr cade pe spate; eu pomenesc mereu de moarte, de zădărnicie, de eşec, de gândire negativă, cum să atrag simpatii?). Pentru a fi explicit, am citat la microfon mărturisirea mea de pe clapa noii cărţi, intitulată „Pe prag (Vale-Deal)”… După care am recitat trei poeme, subliniind că două din ele sunt abia culese pe computer (eu scriu poemele numai de mână, după ce le culeg pe computer, le dau drumul în lume), să fiu sigur că nu mă repet. Amintind că am mai citit o dată aici, în această cafenea din subsolul Muzeului Literaturii, când s-a lansat volumul „Băutorii de absint” (volum cu cinci autori: Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, eu) şi că nu-mi amintesc atunci ce am citit. Să fiu sigur că nu mă repet, va să zică, am venit la mine şi cu poeme inedite. După care a improvizat la pian Mircea Tiberian şi a citit Mugur Grosu (un „lungan” aparte, cu un „cioc” special şi coadă legată pe spate). A urmat jazz şi o altă serie de câte trei poeme, fiecare – eu şi Mugur Grosu. Amândoi am citit din cărţile noastre şi de pe file culese pe computer. Au încheiat Ioan Cristescu (şi-a cerut scuze că a rămas fără prezentator, toţi colaboratorii lui dispărând în ceaţă – Traian T. Coşovei şi Ioan Groşan, plecaţi din Bucureşti azi, sau Cosmin Perţa, prezent probabil la discursul soţiei lui, Raluca Dună, la Sala Dalles, unde azi, exact de la ora 17, când a început recitalul nostru, avea loc o întâlnire „relaţională” organizată de Răzvan Ţupa; e o concurenţă totalmente neinspirată, măcar să se schimbe ora) şi Mircea Tiberian. Am scăpat viu şi de data asta – chiar dacă la un moment dat l-am rugat pe Eugen Suciu să nu profite că e patronul acestei cafenele, să nu mai comenteze cu voce tare atunci când citesc, fiindcă nu mă mai pot concentra şi mă bâlbâi aiurea (o tot repet, sunt emotiv). Apropo de poetul Eugen Suciu – a recitat un poem al lui, interferat între mine şi Mugur Grosu, unul din versuri putea fi citit şi pe tavanul cafenelei (scris pe var cu vopsea neagră): „Dar în versul liber nu ştii niciodată când se desprinde întunericul pe os”… Natural, m-am bucurat să-i salut cordial pe poeta Anca Mizumschi, pe SGB (Stoian G. Bogdan), pe tinerii din noua redacţie a revistei Tomis (veniţi să-l susţină pe Mugur Grosu; e o solidaritate fericită, care numai la poeţii tineri mai e valabilă), condusă acum de Dan Mihuţ (după ce Consiliul Judeţean nu le-a mai dat nici un ban de salarii şi de producţie), pe graficianul fabulos Vasile Anghelache, cu care am copilărit (el mi-a ilustrat volumul „pam-param-pam”, apărut la Editura MNLR, coincidenţă), pe actriţa preferată Silvia Codreanu (e singurul actor dispus să mai recite poezie originală contemporană românească; e o personalitate intransigentă însă), pe regizorul de teatru, prozatorul şi publicistul Petru Ionescu (redactor-şef al revistei Euromuseum, care a dispărut din peisaj de când a fost predată de proprietarul ei, Marin Codreanu, Muzeului Naţional al Literaturii Române să o editeze; Petru e titrat de BBC şi Europa Liberă, de ziarele principale centrale; generos, Petru Ionescu semnează şi la Opiniile Jurnalului de Vrancea Online), pe regizorul de teatru, poetul şi criticul Nicolae Macovei, pe poetul şi publicistul incomod Traian Uba (şi drăguţa lui soţie) sau pe traducătoarea Roxana Procopiescu (strălucitoare şi azi, fostă cenaclistă la „3,14”, de care am scris ieri aici; sinucigaşul Mircea ne-a fost coleg; ne-a fost colegă şi Doina Popa). Am salutat-o şi pe energicul ofiţer Lidia Obeadă (care face minuni la ministerul la care lucrează, susţinând scriitorii) – la un moment dat s-a enervat că la etajul cafenelei „nişte consumatori… mârâiau”. O surpriză a fost prezenţa lui Laurenţiu Barbu (cel ce administrează acest site-blog al meu şi Jurnalul de Vrancea Online) şi a fiicei lui premiante, liceană, care atrăgea atenţia tuturor: au făcut fotografii, au filmat. Au fost tineri în cafenea necunoscuţi mie, probabil poeţi. La plecare, Eugen Suciu mi-a recitat alte poeme ale lui, consternându-mă că le ţine minte, l-am întrebat dacă nu cumva le inventează pe loc, nu, el ţine minte tot ce scrie. Era melancolic, a închis Restaurantul Scriitorilor din Casa Monteoru (redată proprietarilor, se aşteaptă evacuarea din ea a sediului USR), a plâns pe umărul scriitorilor care primeau de la el două sandvişuri gratuite la şedinţele de Consiliu al USR, apă şi cafea… „Puneam bani de la mine să ţin în viaţă acest restaurant al scriitorilor”, mi-a spus Eugen Suciu, fumând trabuc. Ce-or să se facă membrii Consiliului şi al Comitetului Director al USR fără el? A închis o istorie a scriitorilor care frecventau acest restaurant.

PS. Public fotografii făcute în această seară la Cafeneaua „La muzeu”, la recitalul de poezie şi jazz. Numele celor din fotografii le regăsiţi în pagina de jurnal online de mai sus (daţi click pe fotografii să le măriţi).

PS.2. O surpriză, Laurenţiu Barbu (poet şi el, dar nu se laudă), susţinătorul suportului tehnic al acestui site/blog, a publicat mai jos filmul primei părţi a recitalului meu de la Cafeneaua „La muzeu”. Îi mulţumesc.