Vânat în continuare de hackeri. O lună, mai, ghinionistă

Joi, 30 mai 2024. La mijlocul lunii m-am trezit cu telefoane de alarmă, că am schimbat titlul/ numele „paginii” mele de pe Facebook-FB (se chema Liviu Ioan Stoiciu Blog / Cantonul 248) și că înjur prietenii, fiind o interferență și cu contul Facebook al revistei Viața Românească (la care eu n-am nici o contribuție). Au reapărut hackerii care încearcă să-mi compromită aparițiile publice. Mă întreb dacă n-or fi aceiași hackeri care mi-au furat din contul BCR, 25.000 de euro (poliția de la „crimă organizată” Brașov, în continuare, nu dă nici un semn să-i fi prins).

Ce e interesant, am atras atenția de la mijlocul anului trecut, aici, că eu nu am internet (s-a ars cablul DIGI sub pământ și n-are cine să spargă asfaltul trotuarului de-a lungul a o sută de metri) – ceea ce înseamnă că tentativa de anulare a ieșirii mele în lume prin mijloace digitale (aflate la îndemâna tuturor) are sens, „că așa îmi e mie scris” (sic). Datorită bunăvoinței vecinilor, însă, prin wireless pot să stau pe internet. Dușmanul din umbră (diavolul personal) nu se lasă însă, ține acum să-mi anuleze ieșirea pe acest blog-site al meu și pe conturile mele FB (cel principal, intitulat „Liviu Ioan Stoiciu” și cel secundar, de care am pomenit). Am descoperit că a apărut tradus în vietnameză contul principal, iar cel secundar a apărut cu un nume A1 (sau AI sau Al) SMS, dispărând numele meu.

Cum conturile Facebook și blogul-site au un administrator (eu nu mă pricep la subtilități digitale), i-am atras atenția lui ce mi se întâmplă – și după câteva zile de derută, a reușit să reabiliteze blogul-site-ul meu ( https://liviuioanstoiciu.ro/ ), care era dat peste cap, acesta pe care public „jurnalul lunar”. Apoi a schimbat de patru ori parola la conturile mele Facebook, hackerii nu se lăsau – până la urmă a reușit să stabilizeze cât de cât contul principal intitulat Liviu Ioan Stoiciu, dar… lucrătură, atenție, nu sunt lăsat de FB să postez nimic nou, degeaba mă întreabă  „La ce te gândești?”. Duminică, 26 mai, am urcat pe munte și la întoarcere am încercat să postez fotografii de pe munte (cum făceam de obicei, fiind de interes pentru cei ce nu urcă pe munte) și, pentru prima oară de când „stau” pe Facebook, nu am fost lăsat, am fost anunțat: „Contul tău e restricționat 22 de ore la postare de stări, deoarece activitatea de cont nu a respectat Standardele comunității”.

A doua zi am încercat să postez pozele de pe munte și am fost iar blocat, „restricționat”… Motiv pentru care am renunțat să mai postez ceva pe contul principal. E clar că aici e mâna hackerilor și că Facebook are vulnerabilități regretabile. Ieri am dezactivat „pagina” mea pe Facebook, cu nume străin (fostă Liviu Ioan Stoiciu Blog / Cantonul 248), la care sunt abonate cu steguleț alte zece nume străine. Azi m-am uitat să văd dacă e dezactivată, nu, era bine-mersi la fel cum au lăsat-o hackerii (administratorul conturilor mele mi-a spus că nimănui nu i s-a mai întâmplat ce mi se întâmplă mie; și el e administrator pe sute de conturi Facebook).

Ultimul text pe care am vrut să-l postez pe contul meu și nu am fost lăsat era: Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Mi-a fost „furat” la mijlocul acestei luni contul Facebook intitulat „Liviu Ioan Stoiciu Blog”, hackerii i-au schimbat numele, administratorul acestui cont l-a salvat, fără să reușească să schimbe numele pus de hackeri (totul apărea în vietnameză). Acum hackerii țin cu orice preț să blocheze și contul principal Facebook intitulat „Liviu Ioan Stoiciu”, acesta pe care scriu acum (cont pe care nu pot deja să-l deschid pe laptop; scriu aici pe mobil). Verific dacă mai funcționează acest cont principal, de fapt. Fiindcă ieri seara, întors de pe munte, am vrut să postez poze și am fost blocat („restricționat”; pentru prima oară de când am cont Facebook), fiind „atenționat” că nu aș fi respectat „Standardele comunității”, o bazaconie.

Fiindcă nu am nevoie de un nou stres inutil pe cap (sunt pur și simplu hărțuit), anunț prietenii de pe Facebook, în caz că nu reintru în normal cu cele două conturi, că le voi dezactiva și nu voi mai intra pe Facebook nici măcar de curiozitate. Regret că am ajuns în această situație ciudată. Postez mai jos câteva poze din preumblarea de voie de ieri (am traversat pe jos un munte, 13 kilometri, singur, ajungând de la Săcele la Dâmbu Morii, într-o zi frumoasă). Mai am puțină răbdare, voi renunța la Facebook, n-are rost să mă omor cu firea. Rămâne însă întrebarea: de ce și de cine sunt vânat cu atâta încăpățânare? Ce prieteni am eu, de fapt?

Luna asta, mai 2024 a fost o lună ghinionistă pentru mine, bine făcută să mă destabilizeze. Pe 6 mai, plecat să duc la gara CFR Brașov o rudă a Doinei (care a stat la noi de Sf. Paști), am avut parte de un accident aberant la ieșirea din cartier, înainte de a intra pe un podeț înălțat (nu vezi cine vine pe contrasens), podeț înălțat peste un canal. Partea dreaptă a mașinii a fost „strunjită” de un parapet metalic de pe marginea străzii (ieșit în afară; ar trebui să dau în judecată „drumurile primăriei”, dar cine are timp, energie și bani de cheltuit cu ele? Poliția rutieră știe locul, au avut și alți șoferi parte de accidente aici, fără să se ia vreo măsură reparatorie), pur și simplu în ușa din spate dreapta a făcut o gaură de proporții (toată partea dreaptă e lovită, mai exact, de la ușa din față dreapta la aripă roată spate dreapta).

Nu-mi vine nici acum să cred. Am avut parte de accident anume să fiu chinuit (și să fiu expus blamării publice, eventual, de câte ori ies cu mașina accidentată în halul ăsta în orașele în care merg) – fiindcă a avut loc cu două zile înainte de a pleca la Alba Iulia (unde eram nominalizat la Premiul Național pentru Poezie Lucian Blaga; pentru două zile) și cu o săptămână înainte de a pleca la Iași (unde eram invitat la Festivalul Internațional „Poezia la Iași”, pentru șase zile). N-am avut de ales și am mers la Alba Iulia și Iași cu mașina accidentată (cu gaura acoperită cu sac de plastic negru, lipit cu scoci; penibil). Abia pe 20 mai am mers la asigurări (că am CASCO la ASIROM), s-au făcut constatările, am dus și la service mașina accidentată, s-au aprobat și banii de cheltuială și… nimic, mașina accidentată n-a intrat în reparații nici azi, că trebuie acte confirmate și comenzi, dacă nu sunt în depozitele de la noi, trebuie aduse piesele noi din… Ungaria (unde se asamblează Suzuki Vitara).

Și ghinionul mai mic se ține de capul meu – dus la Alba Iulia pe 8 mai, întors de pe autostradă în oraș la o benzinărie, ies să merg pe drumul (unde e benzinăria) pe care îl știu de ani de zile că duce la hotelul unde eram cazat și… apare poliția, mă oprește, îmi spune că este drum cu sens unic, de ieșit din municipiu! Sens unic apărut de o lună de zile! Numai nu-mi fac, excedat, cruce. Unde e semnalizat? La capătul drumului. Dar eu n-am fost la capătul drumului, am întors mașina de la benzinărie. Mi s-au dat două puncte penalizare… Sunt cineva. Natural, trebuia să-mi strice cineva cheful de recital la Lancrăm, invitat. Am venit de la Brașov pe ploaie în rafale, m-am întors de la Alba Iulia pe ploaie în rafale… M-am preumblat prin minunata Cetate din Alba Iulia (cu Catedrală) sub umbrelă, era și frig.

Cum pomeneam, pe 9 mai, la Casa Memorială „Lucian Blaga”, de la ora 11 – șase recitaluri ale celor nominalizați la Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga” (eu alături de Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, care avea să fie premiat la această ediție, Marta Petreu, Aurel Pantea, Ovidiu Genaru; a lipsit al șaptelea, Vasile Dan, care aștepta oaspeți la un colocviu al revistelor literare, organizat de el la Săvârșin-Arad; și recitaluri ale ultimilor doi laureați Gabriel Chifu și N. Prelipceanu; și recital al președintelui Uniunii Scriitorilor, Varujan Vosganian, scriitor de renume). Pe contul meu principal Facebook am postat atunci poze și amănunte de la această manifestare anuală. Sigur, am fost onorat că am fost nominalizat („nominalizări făcute de 16 critici și istorici literari”, s-a comunicat oficial de Uniunea Scriitorilor) și că am fost… dezonorat de juriul (de șapte critici) condus de Mihai Zamfir. M-am întors acasă cu dureri cervicale infernale, aveam să vin la Iași, după o săptămână, cu sâcâieli.

Din 13 și până în 18 mai (am lipsit de la ultima zi a recitalurilor de la Ciucea), am participat la recitalurile Festivalului Internațional „Poezia la Iași”, dimineața la licee și după-amiaza la Muzeul Municipal „Regina Maria”, cu 62 de poeți programați strict de organizatorul Adi Cristi (dimineața pe grupe, după-amiaza individual, a venit rândul fiecăruia). M-a bucurat să revăd prieteni poeți, să le ascult „poezia sufletului”. Și să redescopăr frumusețea Iașilor (cotropit de flori); și să ne închinăm la mănăstiri, la biserici și la Catedrala lui. Să putem să plecăm la Iași (m-a însoțit Doina Popa; la Alba Iulia am mers singur), a trebuit să o chemăm la noi acasă la Brașov pe surioara mea Mela de la Adjud să stea cu cele două pisici cât lipsim. „Poezia la Iași” e un „brand național”, a ajuns la a X-a ediție, de lăudat. Fiecare invitat a fost cuprins cu poeme într-o antologie de lux și a primit o distincție în cadru oficial.

Altfel, între accident de mașină, amendă rutieră, „pagină” Facebook „furată”, deplasări la Alba Iulia și Iași, recitaluri de poezie și dureri cervicale, am găsit o zi să urc pe munte – dar Doina s-a opus să merg singur la Vârful Ciucaș, plecat duminică dimineața (și am ascult-o, are intuiții sau presimțiri îngrijorătoare; de exemplu, a vrut să meargă la gara CFR Brașov cu verișoara ei din Iași cu taximetrul, când am avut accidentul cu mașina, și n-am ascultat-o; iar la Alba Iulia, unde am fost amendat, pe ploaie nesfârșită la dus și la întors, periculoasă, a refuzat să meargă, convinsă că n-o să mă simt bine acolo; dar trebuia să mă duc, politicos), așa că abia la ora 15 am plecat, pe 26 mai (am mers numai pe jos patru ore, 13 kilometri, conform pedometrului de pe mobil) la Săcele și de acolo am urcat abrupt la capătul telescaunului, la 1.200 de metri și am traversat muntele Bunloc la Dâmbu Morii (coborârea a fost mai dificilă, fiind distrus traseul de tractoarele exploatărilor forestiere; erau maldăre de copaci tăiați la capătul traseului, cine crede că nu se mai taie pădurile?).

Cum spuneam, am vrut să postez fotografii de pe munte, dar Facebook nu m-a lăsat – am încercat de trei ori, de aici înainte nu voi mai încerca, sper să mă îndepărtez definitiv de Facebook, să vedem ce mai urmează…

În rest, scris (obligații), citit în fel și chip, treburi „casnice” (curățenie) și grădinărești – mai nou avem și arici (nu numai căprioare și mistreți la gard; când și când și urși; sau pițigoi și mierle, cărora le dau să mănânce; și motanul sălbatic, atotprezent, care trăiește în pădure; cumpăr pentru ele morcovi, mere, sfeclă roșie, pe care le tai, semințe de floarea soarelui și hrană uscată și umedă pentru pisici, plus pâine feliată), ne-a sesizat un vecin, aricii mănâncă din hrana uscată (crănțănele, cum le spun eu, de pui pentru pisici) pusă pentru pisici aflate în vizită și pentru mierle, în fața și în spatele casei.

Amuzant, pus să tund iarba în 22 mai (după niște zile cu ploi) cu mașina de tuns (nemțească), cu prelungitor electric de 30 de metri, am avut parte de o surpriză neplăcută – după ce m-am strecurat cu ea printre arbuștii din prima grădiniță, s-a oprit, n-a mai vrut nicicum să meargă. Am deșurubat partea butonului de pornire-oprire, n-am văzut nimic deosebit. Am vrut să plec la Dedeman (nu e departe de noi) să cumpăr altă mașină de tuns iarbă. Dar, inspirat (aviz celor ce vor avea o asemenea experiență la tuns iarba), am verificat și prelungitorul electric de 30 de metri și… ce chestie, el era de vină, s-a ars pe dinlăuntru (fără să se vadă în afară)! Am continuat să tund iarba cu alt prelungitor (pus în priză adusă afară, dar legată la circuitul pentru becuri, adică fără putere; slavă cerului, n-am avut necazuri). Spuneam că e amuzantă întâmplarea cu mașina de tuns care nu mai mergea și cu prelungitorul ars – am cumpărat mai apoi alt prelungitor de 30 de metri, costă cât o mașină de tuns „comună” (la preț accesibil, că sunt mașini de tuns iarba scumpe). N-am făcut nici o „afacere”, adică.

+

Două distinse locuri revizitate luna asta, așadar, Alba Iulia și Iași. Apropo, am răspuns în mai anul trecut la o anchetă a României literare la întrebarea: „Care e cel mai frumos loc în care ați fost?”

Un loc în care sunt puse în valoare cuvintele

Cred că orice loc pe care îl vizitez pentru prima oară (localitate sau vârf de munte), îmi place. Poate fi „cel mai frumos, cât de cât”. La a doua vizită îi găsesc oricărui loc tot felul de cusururi, probabil că frumusețea „la prima vedere” mai obosește, o fi de vină memoria mea slabă. Asta înseamnă că locurile plăcute prima oară, pe care nu le-am revizitat, sunt cele mai frumoase?

De exemplu, nu-mi iese din minte o preumblare, după Revoluție, printre portocali, mandarini și lămâi plini de fructe sau în floare, livezi dense nesfârșite în… Albania (habar nu aveam că în Albania cresc asemenea păduri cu pomi exotici fructiferi); totul era parfumat și, dintr-odată, m-am rătăcit de cel ce mă însoțise (eram venit din partea Uniunii Scriitorilor din România; nu s-a mai repetat, după ce am renunțat la funcția de redactor-șef la săptămânalul Contrapunct să mai fiu „trimis” undeva) și m-am trezit într-o poieniță cu iarbă înaltă și din iarbă a apărut o tânără îmbrăcată sumar, cu forme „apetisante”, dar… cu o figură nu tocmai pe gustul meu (nu știu cum să spun, să nu ating onoarea frumuseții feminine „corecte”), care m-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, mi-a spus ceva în albaneză, cred (în ce altă limbă?), mi-a întins mâna, m-a mângâiat și m-a tras efectiv spre ea, lăsând-se în jos, gata să facă dragoste? Probabil. Așa, tam-nesam.

Era clar că eram deja în Paradis – și unde, undeva într-o livadă din Albania! A fost ca într-un vis cu ochii deschiși. Norocul meu atunci a fost că m-a strigat și a venit după mine cel ce mă însoțise și care mă scăpase din ochi (eram mai mulți), îngrijorat, tânăra năbădăioasă dispărând atunci cum a apărut, „ca prin farmec”. Îmi imaginez că dacă dispăream cu tânăra albaneză (răpit, eventual; eu și așa nu știam drumul înapoi), în România s-ar fi anunțată că… Stoiciu a rămas în Albania! Sigur, trebuia să mă fi lăsat răpit, să ajung pe lumea cealaltă… Nu știu în ce loc anume eram în Albania (tot din Albania am în minte groaza trăită, ca niciodată, adus cu o mașină în viteză pe o șosea de munte cu o bandă pe sens, total fără parapete sau linii albe pe margine, fără copaci sau arbuști, numai pietriș, jos era marea, o secundă de neatenție a șoferului ne-ar fi aruncat pe o pantă de o mie, două mii de metri fără întoarcere; dar deja vorbesc de ceea ce nu mi-a plăcut și întrebarea era care e cel mai frumos loc…).

Altfel, eu caut locuri sfințite. Aici e frumusețea. Subiectiv, nu atât scriitorul crede în puterea cuvintelor, cât călugărul. E vorba de cuvinte „care zidesc”, de rugăciuni neîntrerupte, de legătură și de mijlocire cu tot necunoscutul care ne controlează prin genă (ADN). Da, caut mănăstiri, acolo mă regăsesc, ele sunt un sprijin pentru suflet – acolo aprind o lumânare și-i pomenesc în gând pe ai mei (morți sau vii) și mă simt în siguranță cu mine însumi, e de ajuns să mă concentrez, senin, cu milă la mine, la condiția mea; sunt slab de înger. Dacă vi se pare a fi floare la ureche aflarea acestui loc, aflați că pentru mine aici este cel mai adevărat loc de meditație – și că e esențial să fiu bine primit în lumea celor ce pun aici în valoare cuvintele…

Liviu Ioan Stoiciu