Venit la pomană, la Adjud. Sub un chioşc, în grădina casei părinteşti, între pomi plini de fructe, asediaţi de ţânţari

Duminică, 18 iulie 2010. Uluitoare coincidenţa propunerii „canadianului” Emil Belu (căruia-i dă dreptate, de necrezut, „germanul” Octavian Mihăescu; vă invit să-i citiţi pe amândoi, dacă n-aţi făcut-o deja) de a-mi face din timpul vieţii pomana, având fire de sinucigaş, că aşa fac oltenii – nu contează că eu sunt moldovean. Sincere felicitări pentru ce aţi publicat aici (umorul intră în regula jocului; sunt texte remarcabile), la Comentarii, pe 15 şi 16 iulie. Le mulţumesc iar amândurora, e grozav să devin la rândul meu personaj în pagina mea de jurnal online… De vineri, 16 iulie după-amiază am plecat din Bucureşti, pe caniculă, pentru a putea fi sâmbătă, 17 iulie la ora 8.30 dimineaţa la cimitirul din sudul oraşului Adjud (250 de kilometri dus), la începutul pomenii de şapte ani a mamei mele de-a doua, „Mama Elena”. Aici e coincidenţa de care pomeneam: că am fost la o pomană specială, la care m-am gândit şi la pomana morţii mele, punând-o în discuţie cu preotul care a slujit (fără să am idee de ce îmi propunea Emil Belu)… După ce am întârziat la Focşani la casa părintească a Doinei Popa (să fie spălată şi culcată mama ei), am venit la ora 22 pe teritoriul casei mele părinteşti, la Adjud – unde casa bătrânească (mă mir că mai stă pe picioare) a devenit depozit şi bucătărie de vară şi unde, separat, casa nouă a fratelui Marian străluceşte în felul ei (voi dormi pentru prima oară în această casă nouă). Am stat în grădină, pe gazon, sub un chioşc mare metalic nou (trimis special din Italia de fiul sorei Mela, Cosmin; şi Mela şi Cosmin sunt „la muncă” în Italia, nu au putut să vină la pomană), acoperit cu prelată, luminat puternic, între pomi fructiferi care au dat anul acesta primele fructe (cât au trăit tata şi mama, aici era viţă de vie; îmbătrânită, nu mai dădea roade decât simbolic), la o cutie de bere sau o coca-cola (sau cafea, exclusiv pentru mine; eu beau cafea şi înainte să mă întind în pat), cu alune şi stiks-uri în faţă, sau cu mâncare „rece” (din ce se va servi a doua zi la pomană, de la caşcaval la kaiser şi salam de vară sau măsline; ştiţi cum e la pomană, punem mână de la mână). La cele două bucătării (în casa bătrânească şi în casa nouă) se definitivau sarmalele, Mariana, soţia fratelui Marian nelăsând doamnele să se apropie, că face ea totul (spre indignarea sorei Ita, că de ce n-o lasă şi pe ea, că e pomana mamei ei şi toţi care se pricep să gătească trebuie să ajute; ştiindu-se că a doua zi pomana va fi pentru 40-50 de persoane, dându-se şi pachete). Ca într-un vis, doamnele mergeau în grădina plină de legume şi căutau cu lanterna roşii coapte şi ardei (şi ce le trebuiau la bucătărie, la un moment dat). Iar noi, cei ce leneveam în chioşc, puteam să întindem mâna şi să culegem direct din pomi mere sau zarzăre (dar important era un piersic, mai depărtat de noi: pe o creangă numai avea zeci de piersici, una lângă alta; le şi vedeam inflorescenţa). Întârzierea noastră în chioşc a atras şi ţânţarii din vecini – eu şi aşa fusesem muşcat la Focşani de un ţânţar care m-a făcut să mă scarpin continuu până la Adjud (apărând în locul muşcăturii o umflătură), de nu mai ştiam ce să fac. Eu am o problemă cu ţânţarii, trag toţi la mine. De exemplu, într-o cameră cu ţânţari (strecuraţi prin orice plasă) în care dorm eu şi Doina Popa, toţi vin la mine şi niciunul la ea! Doina are RH negativ, nu ştiu care e explicaţia (eu am grupa de sânge A II; cel puţin aşa era trecută în buletinul de identitate din vremea „regimului Ceauşescu”, demult preschimbat)… Un singur ţânţar dacă mă bâzâie în cameră, eu nu mai dorm până nu-l prind. Doina se amuză şi azi că ea nu poate să doarmă din cauza mea, nu a ţânţarilor (care nu se ating de ea) şi că atunci când aude un ţânţar şi vede că eu dorm, îmi acoperă urechile să nu-l aud! Las la o parte faptul că azi am plecat la drum cu temperatură, din cauza gâtului (de două zile am dureri în gât, abia înghit lichidele). Deşi muream de cald (era o caniculă umedă, sufocantă şi la miezul nopţii), am fost obligat să îmbrac o cămaşă de pijama cu mânecile lungi, să-mi feresc de ţânţari măcar mâinile (la picioare nu aveau cum să ajungă, având pantalon lung şi ciorapi). N-am scăpat însă, degeaba mi-am ferit ochii şi fruntea, m-au muşcat de gât! M-am tot scărpinat până am uitat… În acelaşi timp, în afara ţânţarilor veniţi claie peste grămadă la chioşcul luminat de neon (bec din ăsta mare economic, nu ştiu ce denumire au, cu lumină de neon), de peste drum, de la vecini se auzea o muzică tristă, de jale, plângeau şi fiarele – la două case de noi („la Buşilă”, care şi-a vândut cu ani în urmă casa unor ţigani „cu fustele până la pământ, înfoiate”; de atunci ţiganii s-au chemat unii pe alţii şi au cumpărat case de la români, una după alta, să se învecineze; aşa se face că, peste drum, casa noastră bătrânească, aşezată pe colţ, are vecini ţigani; direct, gard în gard, are doi vecinii buni dintotdeauna, ai locului). La ţiganul care a cumpărat „casa lui Buşilă” era un mort – o bătrână (mama ţiganului), care a fost lovită de maşină de un tânăr român din Adjud, la şoseaua europeană (de vină e ţiganca, dar tânărul e terorizat acum că trebuie să o plătească de vie, fiindcă tatăl lui e… şeful „Bazei de recepţie a grânelor”; ţiganul trebuie să stoarcă bani şi de pe urma morţii mamei lui; altfel, ţiganul e cămătar, plin de bani). Muzica nu era rea, aveam de a face cu profesionişti, vocea solistului aducea ba cu aceea a lui Salam, ba cu aceea a lui Adrian Minune (în oraş s-a zvonit că vine el la înmormântare), după câte am fost asigurat, n-avea nici o legătură însă cu manelele, erau melodii funebre. Într-un fel, se potrivea cu pomana noastră (Mama Elena i-a cunoscut pe ţigani; tata nu-i suporta, se temea, cât a trăit, c-o să-i fure tot, de la animalele de curte la cherestea; nu s-a confirmat, ţiganii nu fură de la vecini; dar Mama Elena era tolerantă şi miloasă), era muzică pentru morţi… Am întârziat la gargară noi, cei din familie, plus cunoştinţe care ajută la pomană: una, Roxana Vintilă (o „cumătră”, fratele Marian „i-a luat din păr” fiului ei, azi în clasa a VI-a; o doamnă drăguţă, cu ochii albaştri, întoarsă din Italia, de la muncă, după ce i-a murit soţul, mai are un copil) m-a surprins, citeşte acest blog / site sau ce o fi. Am vorbit şi de sfârşitul lumii şi de câte sunt în soare şi pe lună. Sora Ita îi invidia amuzată fratelui Marian fructele din pomii tineri şi legumele din grădină, că la casa părintească a soţului ei, la Pufeşti (îngrijită de soţul ei), a bătut piatra şi praful s-a ales. Ne-am retras după ora 2.

Natural, am stat în pat patru ore, fiecare la camera lui de lux răcoroasă (fratele Marian, foto, el e vedetă; a reuşit să facă o casă la standard european, cu patru camere, în afara mansardei-pod, în construcţie, la care ajungi pe o scară interioară; are gaz metan şi canalizare şi apă curentă, dar şi hidrofor pus la „pompa” veche), cu uşi şi mobilă grea de bun gust, cu „salon” uriaş, la care poate să organizeze baluri orăşeneşti, dacă-şi pune mintea, cu trei băi cu dotări de ultimă oră). Eu am dormit în „camera fiului lui”, Arthur Edward, absent de la pomană (e absolvent de Turism, a muncit în Italia într-o staţiune montană la care zăpada are şi zece metri şi la care soseşti cu elicopterul; azi el e patronul a două cafenele la Bucureşti, împreună cu un coleg; a fost păcălit de perioada de prosperitate din „guvernarea Tăriceanu” şi a plecat din Italia, unde era răsfăţat, a deschis o cafenea pe undeva lângă Piaţa Rosetti şi alta lângă Parcul Cişmigiu; în aceasta din urmă numai a investit 40.000 de euro şi a pus-o la conservare, neavând clientelă; furat de viaţă, eu n-am trecut pragul niciuneia, în general eu nu intru în nici un restaurant-cafenea-bar, recunoscând că sunt depăşit de pretenţiile noilor vremuri).

Înainte să mă culc, după duş, îmi vine în minte pisica – a furat un pui întreg din puii pregătiţi pentru pomană. Era de ajuns să nu fie atente doamnele de la bucătărie şi pisica sărea pe masă, înhăţând carnea crudă. În definitiv, era pomană, or fi trebuind şi pisicile să primească de pomană pentru morţi, de ce nu. Câinele n-avea această şansă, era ţinut în ţarcul lui (mare) acoperit… Eram să uit: am ciocnit un pahar de şampanie în cinstea licenţei în Drept luate acum de Mariana, soţia fratelui Marian – speră să-i crească salariul când România iese din criză şi scapă de Guvernul Boc-Băsescu… Voi reveni.

PS. În familie, în fotografie, de la stânga la dreapta: sora Ita; Doina Popa; fiica sorei Ita, Alina; soţia fratelui Marian, Mariana; şi fratele Marian.