Sâmbătă, 27 august 2011. Întoarcerea de la mare, pe la mănăstiri. Rămăsesem la plecarea de la Mănăstirea Sf. Maria din Techirghiol (care aparține de Patriarhie direct, prin Mitropolia Munteniei și Dobrogei). Am mers pe traseul (îl redau, poate e cineva interesat) Movilița-Topraisar-Mereni-Osmancea-Ciobănița-Cobadin- Adamclisi-Ion Corvin (în județul Constanța). Asfalt bun, amestecat cu asfalt plin de găuri în apropiere de Cobadin, apoi piatră cubică și hopuri. Cum spuneam, rar am întâlnit mașini pe acest drum care duce la bacul de la Ostrov-Silistra. Neobișnuit, pe șanțuri pășteau măgăruși (nu cai, nu vaci sau oi). Pretutindeni, lanuri uriașe de floarea soarelui (probabil e o mare afacere industrială a unui arendaș bogat). E superbă porțiunea de mers (cu o grămadă de curbe, urci și cobori dealuri ușoare) prin pădurile de salcâm și tei, cu asfalt nou. 
În drum, până la Ion Corvin, am întâlnit trimiteri la trei noi mănăstiri (cea din Osmancea e cu totul aparte, ridicată pe tăpșan, printre gâște, nu departe de stadionul comunei, total părăginit). Ne-am oprit și am cumpărat miere de floarea soarelui la Urluia, pusă într-o sticlă de doi litri – 50 lei. În comuna Ion Corvin am conștientizat că de aici e un drum asfaltat care duce la Cernavodă, la pod, să treci Dunărea (Ion Corvin-Cernavodă: 41 de kilometri). M-am bucurat, în anii trecuți eram îngrijorat că nu intrăm în programul bacului de peste Dunăre de la Ostrov și nu am fi știut ce să facem (ar fi trebuit să ne întoarcem din drum și să dormim, eventual, la Mănăstirea Dervent, aflată la vreo 20 de kilometri de bac; sau să trecem granița de uscat bulgară, la Silistra, aflată la 200 de metri de bac, și să ne culcăm într-un hotel). Acum am o alternativă, dacă nu prind bacul, vin înapoi 47 de kilometri de la bac la Ion Corvin și merg la Cernavodă să intru pe autostradă și să trec Dunărea fără probleme. 
Las la o parte că de anul acesta, am aflat, există și un al doilea bac fluvial, care merge toată noaptea (sunt mașini grele, comerciale, care tranzitează pe la vama de aici). Bun. Dincolo de Ion Corvin, pe șoseaua spre Ostrov, la stânga, după indicator, am luat-o pe drumul asfaltat la Mănăstirea Peștera Sf. Andrei (vreo zece kilometri), spre pădure, am mers printre copaci și ne-am oprit într-o poiană amplă. Pe asfalt erau prepelițe. Până să ajungi la Mănăstire, pe dreapta ai trimitere spre Fântâna lui Eminescu și spre izvorul tămăduitor al mănăstirii, separate, la distanță, ambele în pădure… Ne e deja un loc familiar, revenind anual aici. Știți, aici se găsește peștera în care, potrivit tradiției creștine, Sf. Apostol Andrei a predicat Evanghelia în primul veac de după Hristos în ținutul Scythiei Minor (Dobrogea de astăzi). Aici, în peșteră, în pădure (aflată la vreo 10 kilometri de comuna Ion Corvin) a viețuit Sf. Andrei, peșteră redescoperită în 1943 și sfințită în 1944. 
Abia în 1991 a fost înființată aici o mănăstire de un monah (Nicodim Dincă, i se poate vedea chipul pe biserica nouă) care a murit în 1993, alt monah (Sava Gană) având să pună piatra de temelie a paraclisului, sfințit în 1995. Între timp s-a terminat și biserica nouă, impozantă (fără clopotniță, însă; clopotul mare stă și azi sprijinit în bârne îngropate în pământ). Călugării erau la muncă în grădina de zarzavat sau în spatele chiliilor (care arată ca un hotel), unde sunt grajdurile cu animale și mașinile agricole… Ca de obicei, am întârziat cu meditația (intri aici într-o stare aparte; mie mi se încetinesc realmente gândurile negative) și cu tot felul de rugăciuni în biserica mare, apoi în Peștera Sf. Andrei (în care credincioșii lasă bani și bilețele înfipte printre crăpăturile din pereți către Sf. Andrei; la ieșirea din Peșteră am aprins lumânări la morți și la vii) și apoi în paraclis. Doina a lăsat acatist de mulțumire în Peșteră și pomelnic pentru vii și pentru morți în biserica nouă (slujită de călugări). 
Însoțesc pagina aceasta de jurnal cu fotografii de pe Internet de la fața locului (fotografiile mele făcute aici sunt salvate pe laptopul fiului, laptop care e la prietena lui, la serviciu; le public altădată). La plecare ne-am oprit la izvoarele tămăduitoare (unde e șantier; ele vor fi acoperite, va apărea în pădure un nou paraclis) și am încărcat patru sticle de doi litri – din care bem și azi (e o apă de izvor cu un gust aparte). Aici, în pădure, am mâncat un sandviș, pe care l-am împărțit cu un cățel (care semăna perfect cu o vulpe roșcată; probabil că vulpile s-au împerecheat cu câinii locului). Voi mai reveni…
***
Public partea a IX-a din proza mea scrisă în stil publicistic (nu încetez să o repet):
O încurcătură de minte
(III. Nişte “caţavenci”)
Are acelaşi traseu şi azi, nu se abate de la el, picioarele îi merg înainte – intră pe poarta de la fântâna cu zodii, face la dreapta pe alei, urcă un pic şi coboară la lac, exact la pomul impozant, unde se aşază pe rădăcini. Acest automatism îi adânceşte impresia că se repetă în tot ce face şi trăieşte, senzaţia de “deja vu” îi justifică inclusiv comportamentul de a scrie în vis pentru ziarul Cotidianul (unde a semnat 13 ani şi dintr-odată s-a renunţat la serviciile lui, după ce Academia Caţavencu a cumpărat 50 la sută din acţiuni şi i-a preluat activitatea editorială în totalitate), datându-şi articolul politic “19 octombrie 2004”, deşi el îl scrie în 12 aprilie 2005 deja… Trec lunile şi el mai e încă pe aici. De ce? Nu-i plânge nimeni nici prezenţa, nici lipsa, e complet indiferent tuturor. Oare? De ce-i joacă feste memoria? Scrie sau nu în vis? Visul îi întreţine senzaţia de “deja vu”? De ce are senzaţia de “deja vu” când scrie în realitate? Cu siguranţă, când scrie o ia razna creierul lui, n-are cum să se stăpânească… 
A citit că “atunci când anumite persoane care se confruntă cu un sentiment de deja vu încep să se îndoiască de felul în care percep realitatea înconjurătoare, neuropsihologii consideră că mica greşeală, amplificată de latura conştientă a gândirii proprii, le permite să întredeschidă o poartă închisă ce le bloca accesul spre subconştient”… Întotdeauna a dat vina pe subconştient, el e vinovat de toate. Inclusiv de faptul că nu mai ştie pe ce lume este, de fapt. Dumnezeu cu mila. Ei şi?
(Va urma)
Liviu Ioan Stoiciu
***
Las loc aici unui mesaj pe care-l public fragmentar și fără să dau de gol numele scriitorului (altfel, scriitor premiant, scump mie; îi mulțumesc nespus pentru susținere) – el cuprinde un sfat cordial de care ar putea să aibă și alții nevoie, e vorba de vindecarea „naturistă” a gastritei hiperacide sau ulcerului: «Am citit acum ca ai probleme cu gastrita. 
Mai mult decit Cristofor, sper sa te conving eu, spunindu-ti cum m-am vindecat eu, prin ’90, de asa ceva (am ramas doar cu o vaga sensibilitate, hiperaciditate, asa ca, evident, ma abtin sa maninc orice). M-am vindecat rapid si eficient: intr-o luna (era pe vremea asta, toamna). Am suferit cumplit (inainte), timp de un an incheiat, ajunsesem deja la durere permanenta, era ca un briu dureros, nu mai dormeam noaptea deloc, luasem multe siropuri si medicamente, „pansamente” gastrice, chiar unul celebru la vremea aia, cimetidin, parca, primit din SUA etc. Toate astea aveau efect 1/2 ora, apoi durerea revenea exact pe cind sa adorm. Am mincat tone de biscuiti fara zahar, sa absoarba aciditatea. Nimic nu avea efect. De fapt, senzatia era de rosatura, parca ma rodea un soricel de dinauntru, nu cred ca tu suferi in halul in care am suferit eu. In fine, trebuie sa-ti spun ca eu, una, n-am crezut in metode naturiste si nu le creditez nici acum. De fapt, nu creditez nimic. 
Ma plictisesc pina si discutiile pe tema asta. Totusi, cineva mi-a spus atunci de un anume autor francez, Jean Valnet (il vezi si pe internet, cu wikipedia), medic chirurg, specialist in vindecarea prin plante. I-am rasfoit o carte in librarie (m-am indurat…), am citit doar pasajul cu pricina. Am cumparat un storcator de fructe si am facut intocmai ce a zis el: timp de o luna (nu mai mult), am baut dimineata, pe stomacul gol, o cana (un pahar) de suc de varza cruda… Rezultatul a fost miraculos, spectaculos! Mi-a luat durerea dupa 2 zile, dar eu am baut in continuare, facind toata cura, culmea, de… placere! Nu-mi venea sa cred, dupa cit suferisem. Autorul spunea acolo ca pacientii lui, mai ales cei care au o sensibilitate la fiere, au fost uimiti sa vada ca suporta acest suc, care le parea scirbos. Eu insami, cind l-am vazut prima oara (e verde, desigur), am zis ca nu beau asa ceva. 
Da de unde! Are un gust splendid, dulce, racoritor, imi parea rau ca trebuie baut doar un pahar (si doar o luna, caci mai mult poate dauna cumva rinichilor, se face pauza, daca vrei sa reiei). Cura e recomandabila oricui, si celor sanatosi, mai ales toamna (eu am facut-o in octombrie), caci varza e cea mai grozava leguma si in privinta vitaminelor. Ca sa nu para scirboasa, adaugam si un pic de suc de morcov, caci o colora si era delicioasa, lingeam paharul… Se bea cu 1/2 sau 1 ora inainte de micul dejun, pe stomacul gol. Ceea ce zice Cristofor e f. adevarat. Tot acest Valnet zicea, tot acolo, ca o alternativa e si sucul de cartofi, si el e f. bun, caci creeaza o pelicula care se intareste, protectoare, pe stomac. Doar ca acest cartof crud e mai gretos la gust, am incercat si eu, dar am renuntat, pentru ca trebuie baut f. repede, se innegreste chiar in timp ce-l storci, pina nici n-ai apucat sa-l bei. Si cel de varza trebuie baut imediat. Dar asta e f. f. bun. Dupa prima inghititura ai deja o reactie, de parca ai fi baut bicarbonat. Contine, pare-mi-se, vitamina U sau asa ceva, care anihileaza aciditatea instantaneu. 
In orice caz, dupa un an de suferinta cumplita (timp in care am fost si internata, mi s-a facut endoscopie, de care nu vreau sa-mi mai amintesc…, ca sa se constate ca am: „o banala gastrita”). Imi dadusera metoclopramid, de care luasem deja, fara efect…
Asadar, draga Liviu, cind apare varza cea de toamna, taie din ea bucati mari, cit sa intre in robot, si stoarce cite o cana (de lapte) de suc, inaintea mesei, bea-o imediat si ai sa zburzi la propriu. Ea limpezeste si ochii, iti da si o stare de bine, de sanatate, te simti vitaminizat si iti ia si depresia. Mie de atunci nu mi-au mai revenit niciodata acele dureri… doar ca ma abtin sa maninc citrice multe, acrituri etc. De altfel, e stiut ca varza cruda se tolereaza mai usor decit cea fiarta, eu suport foarte bine chiar salata de varza cruda. E un aliment divin. Incearca sucul… Tot imi propun sa reiau acea cura cu intreaga familie, dar pe moment n-am robot, o sa-mi cumpar.
Te imbratisez, scuze pentru logoree, dar nu puteam sa nu-ti marturisesc „medicamentul” care m-a vindecat pe mine. 
Pe mine, cea care nu ia nici un medicament, nici naturist, de nici un fel, doar in cazuri extreme, eventual antibiotice. Nici macar ceaiuri. Doar apa plata…». De luat aminte.
PS. Vă invit să citiți în format PDF revista de cultură Timpul 8 / 2011 din Iași, trimisă de Liviu Antonesei, dați click pe TIMPUL_08_2011_ (și iar click pe dreptunghiul apărut). Un pont: în paginile revistei, Gabriel Andreescu se ocupă de „Cazul Breban” (într-o abordare proprie, avizată), începe un serial…
0 Comments