Ies din actualitate. Privire din avion: câte ceva despre proza noastră necompetitivă. Universitarul Ion Simuț despre destinul politic al lui Paul Goma

Sâmbătă, 26 mai 2012. Caut formule de supraviețuire aici, pe propriul blog (scris zilnic din 19 februarie 2010). De azi începând ies din actualitate, pentru opt zile. E un exercițiu pe care mi-l impun (fie și ca alternanță de comportament aici; că nu e prima oară), cu atât mai mult cu cât nu mai am la dispoziție un laptop performant și nici puterea de a mă exploata în orice condiții. Încerc să fac față slăbiciunii…

De curiozitate, voi încerca să compar în timp percepțiile mele publice – dacă s-au dovedit greșite și, eventual, ce schimbări radicale au avut loc. În plin an al apocalipsei din 2012. De exemplu, cum vedeam în anul apocalipsei din anul 2000 situația prozei din România, „privire din avion” – pe atunci eram în plină febră epică, publicasem două romane, „Femeia ascunsă” (1997, roman premiat la un concurs al ASB pentru profesioniști) și „Grijania” (roman de sertar, scris în 1984, apărut în 1999). În următorii ani (2001 și 2002), mi-au apărut alte două romane, „Undeva, la Sud-Est” și „Romanul basm” (ultimul, scris în 1986, roman de sertar) – după care am renunțat să mă mai omor cu firea, înțelegând că nu sunt citit și luat în serios (eram considerat poet) și că receptarea critică e la limita de avarie… În 12 ani, optzeciștii au publicat cărți de referință (îl las la o parte pe Mircea Cărtărescu, atotprezent și în anul 2000): de la Radu Aldulescu, Dan Stanca, Alexandru Ecovoiu, Petru Cimpoeșu, Alexandru Vlad, la poeții-prozatori Nichita Danilov, Matei Vișniec, Gabriel Chifu sau Marta Petreu și Dora Pavel, Varujan Vosganian. Un caz aparte rămâne Ștefan Agopian, din afara generațiilor. Între timp au murit doi lideri prozatori optzeciști: Mircea Nedelciu în 1999 și Gh. Crăciun în 2007; dar și C. Stan în 2011 (sau și Ioan Lăcustă și Gh. Ene). Dar a murit și Mircea Horia Simionescu, considerat precursor al „textualiștilor” (alături de Radu Petrescu, Costache Olăreanu și Tudor Țopa, morți și ei). M-am mirat că Gh. Iova a intrat în penumbră. Nu mai sunt răsfățați „marii scriitori” D.R. Popescu, G. Bălăiță, C. Țoiu. E reevaluat în schimb Radu Mareș, după ce Eugen Uricaru s-a dat la fund. S-a impus după anul 2000 o generație de prozatori ieșeni (de la Dan Lungu la Lucian Dan Teodorovici), dar și bucureștenii Simona Popescu, Doina Ruști și Daniel Bănulescu sau clujeanca Florina Iliș, băcăuanul Dan Perșa, sunt primii care îmi vin în minte. Nu am de gând să epuizez acum fenomenul. Lasă că între timp prozatoarea originară din Banat Herta Muller, emigrată, a luat Premiul Nobel pentru Literatură pentru Germania. Față de apocalipsa din anul 2000 nu s-a schimbat mai nimic, proza noastră a rămas tot ignorată de marile literaturi ale lumii, chiar dacă participarea la târgurile internaționale de carte s-a intensificat, fiind prezenți la ele zeci de prozatori români cu cărți traduse.

Despre proza noastră “necompetitivă”

În proza românească de azi pluteşte o exasperare tacită, am impresia, legată de faptul că de 50 de ani nu apar cărţi comparabile cu cărţile traduse de fosta Editură Univers, să zicem, din literatura universală, nu neapărat comparabile cu cărţile premiaţilor Nobel (deocamdată pentru români nu e cazul, recunoaştem) – e asta o bază de discuţii, aici, la o cafea? Contemplativ, fiind vorba de o componentă literară istorică, hai să zicem că e o bază de gargariseală, deşi pe mine mă plictiseşte, fiind convins că românii au proza “lor” specifică, de la Eugen Barbu şi până la Ioan Groşan (cel spurcat de dosarul de turnător la Securitate). Dar e şi o stagnare spirituală la mijloc. Totuşi, povestea cu boala prozei noastre necompetitive în Occident e prea veche şi se prelungeşte neobişnuit de mult în timp, ocupând şi viitorul apropiat, previzibil. Trebuie făcut ceva în plus decât s-a făcut până acum, anticorpii necritici ai “trupului” prozei româneşti prea fac legea, ajutaţi de linguşelile autohtonist-balcanice, universitare sau nu. Ni se pare că suntem buricul pământului în proză, dar valoarea noastră nu depăşeşte graniţele ţării. Nici chiar aşa? Până şi bulgarii au un Vejinov, albanezii un Kadare, iugoslavii un Okudjava, recunoscuţi în Occident. Bine, dar dacă deschizi istoria literaturii române, constaţi că avem prozatori de primă mână pentru orice cititor profesionist de limbă română, care n-au fost însă descoperiţi de cititorii profesionişti de altă limbă, nu se poate să ne înşele pe noi gustul critic până într-atât. Crezi? Au plecat prozatori de primă mână din România, au scris în limbi de circulaţie şi au fost traduşi, de la Petru Dumitriu la Nicolae Breban, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Petru Popescu şi Norman Manea – şi cu ce ne-am ales? Au fost evidenţiaţi Vintilă Horia sau Bujor Nedelcovici. Sunt traduşi din ţară Gabriela Adameșteanu, Augustin Buzura (cât a condus FCR) sau Mircea Cărtărescu – şi? Receptarea a fost minimă (chiar dacă Mircea Cărtărescu a fost premiat și în Franţa pentru roman). Sensibilitatea românească nu şi-a dat măsura în proză, nici pe departe. E clar, nu avem “un stil propriu” în proză, recognoscibil pe plan mondial, încă nu “explodăm”. Noi ne-am tot sincronizat cu toate genurile de proză, dar “n-am fost nici primii”, nici n-am impus un discurs epic: am tot încercat formule de roman fumate în Europa sau în cele două Americi, le-am adaptat la România, reţetarul lor continuă să bântuie bucătăria prozatorilor noştri. Azi, ne extaziem în continuare la o nouă traducere a “Parfumului” lui Suskind sau la traducerea noului roman al lui Marquez, “Despre dragoste şi alţi demoni”, ni se par cărţi atât de simplu de scris, şi cu toate acestea atât de inaccesibile de “pus în operă”… (Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

***

Public, începând de azi, în episoade, un text sobru al criticului de renume Ion Simuț (primit pe e-mail; e cursul său universitar pentru anul III de Literatură română contemporană-LRC, la Oradea, intitulat „Disidența și exilul. Cazul Paul Goma”; curs VI, partea a III-a, să respect întocmai datele trimise) despre un mare prozator, Paul Goma, care continuă să fie marginalizat în România de critica mare oficială (deși apar cărți întregi originale despre opera sa; trei au apărut în ultima perioadă):

Cazul PAUL GOMA între politică şi literatură

Un destin politic

Cazul Goma se sprijină pe o biografie ale cărei repere trebuie neapărat recapitulate. Prozatorul s-a născut la 2 octombrie 1935, în satul basarabean Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei, ca fiu al lui Eufimie Goma şi al Mariei (născută Popescu), amândoi învăţători. În 1940, când Basarabia este cedată ruşilor, familia Goma încearcă să se refugieze, dar, pornind prea târziu, este întoarsă din drum, înainte de a trece Prutul. În ianuarie 1941, tatăl este ridicat de agenţii NKVD şi deportat în Siberia; i se pierde urma în 1943, când familia primeşte o carte poştală de la Slobozia-Ialomiţa pentru a furniza mărturii şi date pentru identificarea şi eliberarea prizonierului. Între timp, în 1942, fiul începuse şcoala primară în satul natal. În martie 1944, familia Goma se refugiază în Transilvania, dar, după actul politic de la 23 august, e nevoită să se ascundă în sate din zona Sibiului şi a Târnavei Mari pentru a nu fi repatriată forţat sau deportată în Siberia. În ianuarie 1945, familia Goma ajunge, în urma „capturării”, în Centrul de repatriere de la Sighişoara, unde tatăl face acte false salvatoare, care-i permit să rămână în satul Buia, de pe Târnava Mare. În 1946, Paul Goma devine elev al Şcolii Normale „Andrei Şaguna” din Sibiu, timp de doi ani, până la reforma învăţământului din 1948, când este transferat în ciclul doi la o şcoală din Şeica Mare, în zona Târnavei Mari. Aici va asista la „epurarea” bibliotecii, în funcţie de noile cerinţe, devastatoare, ale comunismului biruitor. Toată prima jumătate a anului 1949, părinţii îi sunt reţinuţi pentru interogatorii la Securitatea de la Mediaş. Din toamna aceluiaşi an intră prin concurs, pentru clasa a VIII-a, la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, oraşul în care descoperă biblioteca „Astra”, închisă la scurtă vreme. În 1952, când era elev în clasa a X-a, este interogat la Securitatea din Sibiu, considerat suspect din punct de vedere politic şi exmatriculat. Nu mai e primit nici la Sighişoara, nici la Braşov; în fine, după insistenţe şi căutări disperate, absolvă în 1953 liceul la Făgăraş. Biografia adolescentului încheie astfel o primă etapă, răvăşită de istorie şi politică, transpusă mai târziu în romanele scriitorului matur.

Cea de-a doua etapă o constituie tentativa de a urma studiile superioare. În 1954, reuşind la admitere simultan la Filologia bucureşteană şi la Şcoala de literatură, devenită Institut autonom iar apoi o secţie a Universităţii, alege cea de-a doua posibilitate. În urma disputelor de la seminarii, unde Paul Goma afirma opinii politice inconformiste, este „judecat” la rectoratul Universităţii şi atenţionat aspru pentru îndrăznelile lui. Începe să se constituie un „caz Goma”, decisiv atât pentru psihologia viitorului scriitor cât şi pentru mediul politic şi literar. Scrie la romanul Durerile facerii, unde îşi proiectează revoltele şi neliniştile şi din care citeşte la seminariile de creaţie conduse de Mihai Gafiţa. După revoluţia maghiară din octombrie 1956 scrie un episod epic în care personajul naraţiunii, în cadrul unei şedinţe, predă carnetul UTM, în semn de protest la represiune. Citit la un seminar de creaţie, fragmentul îi va pecetlui destinul într-un sens al disidenţei ce era deja conturat. În urma lecturii, în noiembrie 1956 este arestat, anchetat, acuzat de agitaţie publică şi condamnat la doi ani de închisoare corecţională. Calvarul detenţiei străbate arestul de la Malmaison, penitenciarul Jilava (1957) şi Gherla (1958). Din închisoare este trimis în noiembrie 1958 în domiciliu obligatoriu în satul Lăteşti pentru trei ani, dar restricţia şi restriştea se prelungesc până în ianuarie 1963. Până în 1965 lucrează ca muncitor necalificat, fotograf ambulant, trompetist sau tehnician la Buhuşi, Rupea, Făgăraş, Şercaia sau Braşov. (Va urma)

Ion Simuț

PS. Public fotografii primite pe e-mail de la GSM, sub titlul: Cursul scurt de comunicare prin imagine.