Sâmbătă, 24 septembrie 2011. M-am amuzat cu Doina pe seama scandalului cu blocarea importurilor de flori din Olanda la graniță, din motive politice (guvernanții lui Băsescu au luat un fel de măsură coercitivă, în genul retorsiunii; tu îmi dai în cap, pe față, dintr-un motiv, îți dau și eu una pe la spate, drept pedeapsă, inventând alt motiv) – știți, Olanda s-a opus să lase România (și Bulgaria, perechea noastră de suferință) să adere la spațiul Schengen în 2011. La toate televiziunile se vorbea, la vamă și la Ministerul Agriculturii (autoritatea fitosanitară) ba că în camioanele cu flori olandeze sunt droguri, ba că florile au microbi („organisme de carantină”) sau că plantele importate au păduchi sau purici. 
Cum era de așteptat, semnalul politic dat la noi a făcut să răsară și păduchii, căutați cu lupa: „Primele rezultate ale analizelor de laborator cu privire la bulbii importati din Olanda indica prezenta unui paduche care nu e de carantina”… Cei de la vamă arătau reporterilor că plantele sunt îngălbenite, vedeți, aici și aici, au microbi. Cum să nu surâzi cu bunăvoință? Ieșiți la preumblările de seara, după ora 21, eu cu Doina, prin București, susținem sus și tare că plantele întâlnite în cale și copacii îngălbeniți de toamnă au microbi și păduchi olandezi! Că toamna românească în sine e plină de microbi și păduchi olandezi, odată ce îngălbenește frunzele copacilor și omoară plantele fragile în întreaga scumpă noastră țară, de când hăul și pârăul. Oftez iar. Regimul Băsescu e atât de trist și noi ne veselim pe seama măsurilor luate drept retorsiune împotriva Olandei! Doina susține că ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără trebuie felicitat, că a umilit Olanda cu păduchii florilor, așa cum Olanda ne-a umilit cu opoziția ei la primirea în Schengen. Oare? Mă tem că ne-am făcut încă o dată de râs.
*
Că nu-mi merge tocmai bine s-a văzut și în zilele de duminică și luni, când am suferit „ca un câine”. Am lăsat distanță să dau de gol aici ce mi s-a întâmplat. 
Poeta Carmen Steiciuc, într-o convorbire telefonică, îmi spune că mi se trage de la apropierea cometei Elenin. Aveți vărsături? De duminică după-amiază mie mi-a fost rău – rău și rău, tot mai rău. Mă durea abdomenul, se umfla, fierbea. De când s-a întors Doina acasă, mănânc numai ce-mi pune ea pe masă. Totul mi se trăgea de la mămăliga cu brânză de burduf, amestecată cu cașcaval și brânză de vaci? La ora 16, duminică, am mâncat și un ou de găină „făcut ochi”, prăjit (cam impropriu zis) – să fi fost oul stricat (abia fusese cumpărat de Doina)? Am uitat să-l miros. Eu am stomacul-duodenul „în pioneze” (cu o rană pe duoden, o ulcerație datorată hiperacidității), trebuie să am mare grijă ce mănânc, să nu mă dau peste cap (din acest motiv deplasările la mine sunt o corvoadă, de regulă; în plus, am nevoie de igienă locală strictă, nu mai dau amănunte, motiv să nu-mi mai pot permite orice). De la crampele inițiale din stomac am trecut la dureri crunte și greață. Seara, la ora 20.30, n-am mai mâncat decât o ciorbă. La ora 2 m-am pus în pat (după ce mi-am încheiat socotelile cu blogul și Jurnalul de Vrancea), în speranța că somnul mă va ajuta să mă liniștesc. Din contră, somnul a agravat situația, durerile au devenit insuportabile și nu mai știam ce să fac. Nu e greu de înțeles că m-am mai calmat după ce am vomat în două rânduri – fapt neobișnuit la mine, n-am mai vomat din tinerețe! I-am speriat pe ai mei, medicamentele luate le vomam. 
Refuzam să fie chemată Salvarea, mă îngrozea ideea că intru într-un salon de refuzați… Tremuram tot. Am ațipit și dimineață mi-a revenit răul, dar de data asta într-atât, că plecat spre baie mi-am pierdut cunoștința, m-am lăsat moale pe picioare. Am vomat iar. Era ora 5.30, fiul, Laurențiu, n-a mai ținut cont de strigătele mele că „Mi-am revenit!” și a chemat Salvarea, el și cu Doina ridicându-mă din locul unde căzusem… A venit Salvarea într-un târziu, eram nervos, mi-am schimbat lenjeria, m-am pregătit sufletește să fiu dus la Urgențe. Medicul sosit m-a palpat în pat, mi-a spus că am avut o colică biliară, că sunt atât de dese, încât nu mai sunt considerate urgențe decât în cazuri extreme, dacă n-aș fi vomat aș fi putut fi operat. Îi părea rău că nu mai are cu ce să-mi facă o injecție, a terminat tot ce avea (că se face rație), toată noaptea a fost chemat de țigani… Habar nu avea: eu eram fericit că nu-mi face injecție și că nu mă duce la spital, la Urgențe. Dintr-odată mi-a trecut tot. M-am culcat cu teamă însă. Peste zi, Doina mi-a cumpărat medicamentele lăsate pe rețetă de doctorul de pe salvare… și încet-încet m-am pus pe picioare, luni. Marți m-am dus la redacție, la Viața Românească. Ca să vedeți. Cometa Elenin m-a umflat? Mai trebuie să ai și umor. N-am mai pățit niciodată așa ceva, te pomenești că trebuie să adaug și boala de bilă pe scala ADN-ului meu.
***
Iar m-am luat cu vorba și n-am mai continuat povestea contrajurnalului meu de la mare (câteva consemnări, scrise de mână), a vacanței la Casa Scriitorilor din Neptun de acum zece ani, din 2001 (abia în 2007 am mai revenit aici cu prozatoarea Doina Popa, din considerente extraconjugale; să înțeleagă fiecare ce dorește). Iau seama că tot așa, distras, am pierdut și șirul poveștii experienței inițierii mele pe munte, în căutarea celor cinci puncte de încărcare cu energie de la univers – nici nu mai știu câte episoade am publicat și de ce le-am abandonat, furat de peisajul cotidian. Va trebui să o continui de acolo de unde am lăsat-o. Acum să revin la contrajurnalul meu de la mare, de acum zece ani. Reamintesc zilele publicării primelor lui două episoade aici, în jurnalul meu online – primul episod, pe 6 septembrie (marți), al doilea pe 12 septembrie (luni), al treilea pe 13 septembrie, marți.
Contrajurnal de la mare
(IV)
Acesta e abia începutul? Dacă voi avea chef, voi urma aici cursul “contrajurnalului” celor opt zile petrecute de mine la mare. Îl am în minte pe poetul Cassian Maria Spiridon (asemenea mie, e pus în 2001 în “postura de tiran”, postură în care m-am aflat în ianuarie 1991, când mi-am dat demisia din fruntea săptămânalului literar “Contrapunct”, 
jignit inutil de colegii de redacţie), aud că e scârbit de “scandalul provocat” la Iași şi se gândește să-și dea demisia din funcţia de redactor şef al revistei “Convorbiri literare”. Sigur, ce a făcut Cassian Maria Spiridon pentru “Convorbiri literare” nu va mai face nimeni – i-a redat vechea înfăţişare, în condiţiile în care nimeni nu se mai încumeta să se înhame la aşa ceva (din păcate, nu i-a fost redată şi vechea autoritate critică; dar de vină sunt criticii ieşeni, unii cu trecut compromis, care au abdicat de la vocaţia lor, întorcând spatele inclusiv revistei care i-a tot susţinut), i-a înmulţit până la absurd paginile (publicând “la grămadă” orice şi oricum, dintr-o slăbiciune colegială de înţeles, vrând să fie o revistă a tuturor), a tipărit-o lunar la date exacte, apoi în fiecare an a acordat premii în numele revistei şi a organizat manifestări de amploare sub titulatura “Zilele Convorbiri literare” (din iniţiativa exclusivă a lui Cassian Maria Spiridon!), după cum a pus pe picioare şi o editură, Editura Convorbiri Literare (care deja are cărţi nominalizate la Premiile Uniunii Scriitorilor)… Detractorii “managementului” lui Cassian Maria Spiridon ar putea să-şi aducă aminte măcar că în urmă cu câţiva ani piaţa literară ieşeană era cam goală. Eu n-am uitat: am aşteptat mult şi bine până să iasă de sub tipar “Noile Convorbiri literare”, promise public de Liviu Antonesei (cu care colaboram, până la decesul formulei postcomuniste a “Convorbirilor literare”) – dar ele n-au apărut până azi, fiindcă nu e floare la ureche să editezi o revistă literară! 
Cassian Maria Spiridon e deja o “instituţie” culturală ieşeană (în paralel, el e patronul Editurii Timpul şi directorul revistei “Poezia”; el a reînviat revista săptămânală “Timpul” şi a coordonat publicaţia literară “Caietele de la Durău”) – dând lecţii de profesionalism şi pe tărâm administrativ. Întâmplător, el e şi un redactor-şef cu coloană vertebrală, care la Revoluţie a fost prins în puşcărie! Deci, nici moralmente nu i se poate reproşa nimic… Aşa stând lucrurile, “care e problema”? Declaraţia de desolidarizare a celor 34 de scriitori ieşeni (unii mai mult, alţii mai puţin scriitori; de aceea nici nu înţeleg, de ce Cassian Maria Spiridon e neapărat un “mediocru”, iar cei ce nu au nici măcar o carte publicată, dar au semnat această Declaraţie, nu sunt… spirite mediocre? Las la o parte faptul că, scuturând un pic lista, nu prea mai ai ce să alegi în numele unor “opere de mari scriitori”), ce-i contestă lui, de fapt? Că el nu-i “reprezintă”? Dar cine pe cine “reprezintă” pe plan naţional? De ce nu ne vedem fiecare de lungul nasului? Fiecare ne reprezentăm pe noi cu puterile noastre, individual, nu aşteptăm să ne reprezinte la masa de scris un redactor şef sau un coleg ales de o adunare generală a Asociaţiei USR, din care facem parte, în Consiliul USR şi apoi ales de Consiliu ca membru în Comitetul Director al USR. Îşi închipuie poetul Nichita Danilov că pe mine mă reprezintă în Consiliul USR sau în juriul Premiilor USR un politruc precum 
Alex Ştefănescu (redactor şef al săptămânalului-fanion “România literară”, din aceeaşi Asociaţie a USR ca mine), care mă urăşte visceral fiindcă i-am dezavuat oportunismul? E Alex Ştefănescu, de o imoralitate publică desăvârşită, lipsit de talent, mai puţin “mediocru” decât Cassian Maria Spiridon? Să avem pardon… “Care dintre noi e mai mediocru” – aceasta să fie întrebarea? Are cineva criterii şi gramaje pentru determinarea “mediocrităţii” cuiva, când e pus în funcţie şi se dovedeşte un excelent manager? Când o carte de versuri a lui Cassian Maria Spiridon e nominalizată la Premiile USR (anul trecut Cassian Maria Spiridon a avut nominalizată o carte de eseu, apropo, tot la aceste Premii), nu e indecent să pui problema mediocrităţii lui, cu orice preţ? Chiar tot juriul Premiilor USR e “bătut în cap”? N-avem loc, oare, cu toţii, înscrişi în competiţia literaturii române? Fiecare scriitor are culoarul lui de depăşire sau de rămânere în urmă pe pista în circuit, pe care aleagă ca un tâmpit o viaţă întreagă… Din când în când are loc o busculadă, a nemulţumiţilor (fac şi eu parte din rândurile lor; de altfel, în cadrul Grupului Caietelor de la Durău, invocat în acest scandal al scriitorilor ieşeni pentru influenţa sa, eu intru mereu în conflict cu colegii, mergând împotriva curentului, când se sare calul şi micile abuzuri morale bat la ochi, deşi sunt “mici abuzuri omeneşti”, datorită unei intransigenţe duse la extrem în primul rând cu mine însumi). În busculadă ne risipim în scandaluri şi atragem atenţia asupra noastră – urmarea? 
Puţini dintre noi constată eşecul propriei forme de gândire. Mereu dăm vina pe alţii şi căutăm ţapi ispăşitori pentru frustrările noastre. Încet, încet, pe rând, o să ajungem să ne luăm cu toţii câmpii… Adevărul e că spiritul distructiv al scriitorului român “în viaţă” face ravagii. Nici Marele Cutremur aşteptat nu e în stare de ceea ce e în stare scriitorul, la o adică, să facă împotriva “celor ce scot capul”… (Nota LIS-2011: De necrezut, după ce am scris aceste rânduri, luând apărarea lui Cassian Maria Spiridon-CMS, ce credeți? La un an după acest scandal aplanat datorită intervenției mele de bună-credință, CMS s-a întors împotriva mea – de ce, habar nu am. Îmi tot reproșează că am avut îndoieli asupra valorii premiilor pe care el le acordă la Zilele revistei Convorbiri literare. Și dacă am avut, ce? Eu am îndoieli asupra valorii premiilor pe care le acordă USR, ASB și toate celelalte reviste, e ăsta un motiv pentru excomunicare? E… Toată lumea se supără dacă nu-i cânți în strună, orice îndoială e considerată jignire adusă autorității lor. Că așa e când toți scriitorii cu funcții se cred intangibili).
Liviu Ioan Stoiciu
PS. Public și azi tablouri de artă preluate de pe Rețeaualiterară.ning.com (din arhiva Cristinei Maria Vlașin).
0 Comments