Reapare poeta Minerva Chira, are numai bătături în palme – e fericită, pleacă iar în lume

Marţi, 22 iunie 2010. Fiecăruia-i e dat să-şi trăiască destinul „ce i s-a dat”, are un culoar al lui, „o felie”, unii sunt mai norocoşi, alţii mai ghinionişti. Unele locuri sunt binecuvântate, altele atrag nenorociri. Nu ne putem controla decât cuvintele (dar şi pe ele relativ, când ne exprimăm), în rest totul avem impresia „că ne-a fost scris”, ne-a fost pus la dispoziţie, dat de-a gata, înscris într-un cod, în bine sau în rău. Tot ce trebuie să facem e să alegem inspiraţi partea pe care evoluăm, sau să nu călcăm pe de lături… De ce suntem părtaşi la această epocă nenorocită şi nu în alta, de ce ne-am născut în secolul 20 şi nu în evul mediu? Totul e întâmplare sau nimic nu e întâmplător? În această seară mă uitam la ştiri, la televizor, la inundaţiile din judeţul Cluj (dar inundaţii sunt mai peste tot acum în ţară; bat în lemn, sper să nu se reverse Mureşul), am aflat că o biată femeie în vârstă a ieşit din casă, s-a speriat când s-a trezit cu apa până la gât din curtea inundată, s-a împiedicat de cine ştie ce şi s-a înecat – acesta să-i fi fost destinul? E iraţional. Mi-am amintit, privind la inundaţiile din judeţul Cluj (la cât s-a putut filma, fiindcă dramele reale nu se produc atunci când filmezi) şi mi-am amintit că mi-a telefonat azi la prânz, din judeţul Cluj, poeta Minerva Chira (îmi pace să scriu despre ea aici, fiindcă e o singuratică, îşi provoacă permanent destinul, nu-l lasă să curgă de capul lui; îmi plac în general poeţii izolaţi, cu o personalitate accentuată, care nu dau doi bani pe găştile literare, n-au parte de onoruri), ce faci? Minerva Chira habar nu avea de inundaţii. Deşi trece şi pe acolo Crişul Repede, ieşit din albie în alte locuri. Acolo, la Negreni, unde stă de o viaţă ea, nu sunt asemenea probleme… „N-am putut să nu te sun, trecând pe lângă telefonul public” (vă reamintesc, ea nu are telefon fix sau mobil, nu are computer şi deci nici Internet, nu stă la televizor; sta acasă la ea ca la mănăstire; îmi telefonează cu cartelă, nici nu ştiam că mai există cartelă, de fiecare dată stă cu ochii pe cont, „mai am câţiva lei, spune-mi ceva despre tine”, şi convorbirea se încheie brusc, mă bucur că am aflat ce mai face ea, ce mai fac eu ştiu că nu interesează pe nimeni). Minerva Chira mi-a telefonat să mă anunţe că se pregăteşte să plece iar în lume, acum în Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda („şi în Anglia, dar în Anglia am mai fost”), iar „la iarnă plec în America de Sud, dacă nu se întâmplă nimic deosebit”. Teribilă poetă (născută în aceeaşi zi ca mine, 19 februarie, dar e mai mică decât mine cu trei ani; ştiţi că şi anii de naştere sunt norocoşi şi ghinionişti?), nu pot să nu-i admir tenacitatea. Dar de unde Dumnezeu faci rost de atâţia bani de drum, Minerva? Muncesc, LIS, dacă mi-ai vedea palmele aspre, sunt numai bătături, eu îmi lucrez singură grădina, mănânc numai din ce semăn şi culeg, tot salariul de pedagog (1.700 de lei noi) îl pun deoparte, cu aceşti bani adunaţi plec. Şi mai dau o meditaţie unui băiat care nu-mi dă bani, dar îmi taie lemnele şi-mi aduce lapte, că eu trăiesc tot cu legume, fructe şi cu lapte. Era fericită la telefon, e secretul ei că se poate echilibra acolo, singură.

Fericită, am scris? Minerva Chira scria în România literară (mi-a trimis un xerox), în „Amintiri despre mama” că vara păştea vaca pe zona căii ferate de la Negreni – şi am luat seama că avem acelaşi gen de amintiri (de vină e ziua noastră de naştere?). Şi eu am păscut vaca pe zona căii ferate dintre Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi) şi Şişcani. „Aveam emoţii că sare vaca înaintea trenului”, scrie ea. Eu am uitat aceste emoţii, dar sunt sigur că le-am trăit la fel. „Adio fericire inventată de mine! Mă locuiau fiinţe din epoca potopului”, scrie ea – la fel ca mine, vedeam peste tot în copilărie numai balauri, locomotiva cu abur era un zmeu, care scotea flăcări (la mine se regăsesc în versuri)… Fascinaţia mamei ei mă impresionează. E curios că deşi am fost crescuţi într-un regim comunist ateu, generaţia noastră (cel puţin a celor ce am crescut şi am fost educaţi, în primii şapte ani, la ţară) a avut parte de părinţi credincioşi. N-aş sublinia asta dacă n-aş fi conştient că e esenţială educaţia intuitivă religioasă din familie, în primii şapte ani de acasă, ea formează viitoarele caractere. Citiţi amintirea Minervei Chira (foto) despre mama ei: Când spunea Tatăl nostru, rostea partea de început „Tatăl nostru Care eşti în ceruri” apoi făcea o pauză, repeta încă o dată, nu pentru că se temea că nu va fi auzită, ci se jena neştiind că e demnă să ceară ceva, chiar şi ce era în rugăciune. Şi, pentru a treia oară, spunea aceeaşi formulă cu un patos ce făcea valul să se răzgândească, continuând până la sfârşit, fără oprire, cu o smerenie şi o blândeţe… N-ar fi mai înţelept să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea ce crede El că e bine? Reţin în casa noastră o Carte de Rugăciuni, mică, subţire. Când eram la şcoală, la Cluj, i-am adus alta nouă. În scurt timp nu se mai ţinea filă cu filă. Le-a lipit cu făină şi apă, le-a cusut. Pe margine însemna cu linii zilele în care postise. Se ruga întotdeauna cu coatele pe hainele mele pe care le atingea din când în când cu degetele ce păreau fluturi pe care pădurea i-a lăsat liberi. Respecta legi nescrise. A avut lumina adâncului, a singurătăţii, a nopţii, a disperării. Nu cunoştea semnificaţia unor gesturi. Când o întrebam ce simbolizează, singurul argument era că aşa le-a aflat de la străbuni. (Nu arunca părul în foc sau la gunoi; nu-şi tăia unghiile şi nu-şi spăla capul în zi de sărbătoare; nu arunca afară apa din lighean în serile de marţi, vineri, sâmbătă; când auzea cucul prima oară se bucura dacă avea bani; nu ieşea cu găleata goală înaintea nimănui; nu arunca florile în foc, roua florilor fiind sudoare divină; nu era voie să intre femeie în casă la Anul Nou; când tuna şi fulgera îşi făcea cruce întruna, rugându-se; cerea preotului la Bobotează, când venea cu crucea, apă din cofă pe masă pregătind o farfurie cu sare.) Era de-o puritate şi gingăşie că ar fi fost în stare să salveze fulgii căzuţi pe gunoaie…

M-a furat iar Minerva Chira cu singurătatea ei melancolică. Mi se pare atât de curios că ea scrie azi despre locurile pe care le vizitează în întreaga lume, nu despre cele natale. „Am un carnet cu mine şi-mi notez versuri din mers”, mi-a spus la telefon. Azi eu voiam să termin de scris, de fapt, ce am promis, despre poetul-călugăr Ignatie Grecu (alt singuratic; pe el singurătatea l-a trimis la mănăstire; nu s-a liniştit decât după ce a ajuns aici şi şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu la Mănăstirea Cernica), îl amân. Închei cu versuri ale Minervei Chira (ştiu că e în vacanţă şi că nu va mai avea elevi care stau pe Internet să o avertizeze că eu iar am scris despre ea aici, să-i fac şi să-mi fac o bucurie):

Vântul
Bocet de apă disperată –
marea aprinde ruguri în adîncuri
întind mîna după o rază
Păianjenul crede că e pentru urzire
Se-aude respiraţia oglinzilor
înfiorate de nori purtaţi
cu privirile tale
Peste Panorama Borodino
Mă atinge cineva care a stors seve
în Piaţa Roşie
sau sînt instalaţiile electrice
care au folosit firele de păr
în locul sîrmei?

Minerva Chira

PS. Cele două fotografii cuprinse aici sunt cu Panorama Borodino (muzeul panoramic Borodino), pomenită de Minerva Chira în versuri: Muzeul a fost deschis in 1962 intru comemorarea faimoasei batalii de la Borodino dintre trupele lui Napoleon Bonaparte si cele rusesti, sub comanda generalului Kutuzov, al carui bust se afla la intrarea in muzeu, adapostind o pictura circulara fantastica de o lungime de peste 100 de metri si o inaltime de 15 metri – a pictorului Franz Roubaud, ce infatiseaza momente din timpul bataliei. Aruncaţi de curiozitate o privire pe http://www.youtube.com/watch?v=gwmNOYPsRjE&feature=player_embedded sau http://www.youtube.com/watch?v=xH_j7VnRTQE