Mulțumesc, mulțumesc, rămân dator. Începe Anul 62-LIS, neinspirat, sâcâit, azi ratez ce-mi propun. Sunt scos din casă la o cină pe întuneric total!

Duminică, 19 februarie 2012. N-am cuvinte să le mulțumesc extraordinarilor prieteni de departe (că numai prietenii te felicită, nu și dușmanii; ba chiar într-o zi ca asta, de aniversare a zilei de naștere, poți să faci diferența), care m-au încărcat sufletește azi. Generozitatea lui La mulți ani scris aici, la Comentarii, la ziua de ieri (citită azi), pe e-mail sau pe SMS, sau spus la telefonul mobil sau fix, m-a copleșit: ce minune (care nu ține decât o zi; dar e un noroc și așa că există). Nu pot să cred că la cât mă știu eu de singur, am o listă de susținători nobili, din umbră, care mă susțin moral. Le transmit omagiile mele. Am recunoscut întotdeauna că sunt emotiv. Pe 19 februarie sunt născuți și criticul Daniel Cristea Enache și poeta Minerva Chira, cărora le transmit de aici îmbrățișarea mea…

„De ziua mea de naștere”, azi, am fost cu capul oriunde numai la mine nu. Mi-e rușine că am împlinit 62 de ani, dar… ce să fac și eu, nu e după mine – s-a întâmplat. Nu știu unde trebuia să fi ajuns și n-am ajuns, dar n-am motive să mă bucur că „prima bătrânețe” mă bate pe umeri și mă încurajează: lasă, că ai să vezi tu mai târziu, acum e bine… Culcat dimineață, m-au pus pe picioare telefoanele de felicitare la ora 10. Am mătăhăit de somn întreaga zi. Eu sunt născut dimineața, pe întuneric, între ora 4.30 și 5.30, „nu știu exact, că nu m-am uitat la ceas”, mi-a spus o dată tata (altădată mi-a spus că e posibil să fi fost și ora 6, „ce contează”; degeaba i-am explicat eu că ora nașterii contează, fiindcă așa-mi aflu „ascendentul”). Bazaconii. Tata, Ion, era șef de echipă la întreținere de cale ferată în 1950, detașat pe șantierul liniei care se construia spre Bicaz și locuia cu mama, Ioana Sandu, într-un canton de serviciu, la Dumbrava Roșie, la cinci kilometri de Piatra Neamț. Erau zăpezi mari pe 19 februarie 1950. M-a moșit în cantonul de la Dumbrava Roșie mama lui tata, venită special de la București. Aici am fost crescut un an, dar mamei îi era greu cu șantierul colosal alături. Părinții mei, amândoi, aveau casa părintească la Adjudu Vechi (mama) și la Adjud (tata). Semn al destinului, mama a ținut cu orice preț să vină în primăvara anului 1951 aproape de părinții ei (înstăriți), să-l oblige pe tata să locuiască la alt canton (locuință de serviciu): la Cantonul 248, halta Adjudu Vechi (și să facă naveta la Piatra Neamț). O chema moartea pe mama, la Solstițiu (când se deschid cerurile), de 22 iunie 1951, a fost trăsnită în bucătăria de vară la Cantonul 248 (248 de kilometri de la București, pe linia ferată spre Bacău-Suceava), gătea prăjituri… Eu aveam un an și patru luni când a murit. Am fost crescut de a doua mamă, Elena Berescu (care m-a crescut ca pe fiul ei; era de o rară bunătate) – cu care tata a avut trei fete (una, Sofia, a murit când avea 18 ani, celelalte două, Mela și Ita au copii mari azi) și un băiat (Marian, cu copil mare și el azi), surioare și frate buni mie. Așa se scrie istoria mea de la început…

Cum spuneam, azi, 19 februarie 2012, la… 62 de ani (îmi fac efectiv cruce, nu pot nici să concep că am această vârstă; o tot repet, eu nu pot să depășesc vârsta interioară, de 33 de ani), m-am așezat la birou să scriu de mână un poem de sertar, primul pe Anul 62-LIS – l-am ratat, mai scriam un vers, suna telefonul, las la o parte faptul că nu eram inspirat. N-am avut ce face, m-am indispus, altă stare de spirit aș fi avut azi dacă nu mă punea dracul să scriu… sau să încerc să scriu. A fost un dezastru, trei ore m-am învârtit în jurul acestui poem fantomă (va fi o probă de amuzament după ce-l voi reciti, vreodată; va muri în sertar). Nu spun că am stat flămând, că așa e tabietul de la Revoluție încoace, scriu numai pe burta goală, beau doar un pahar de apă (l-am scris cu stiloul de lux, primit de Sfântul Ioan Botezătorul; dar fiindcă i se usucă pe peniță cerneala, l-am transformat și pe el în toc; stau cu călimara cu cerneală neagră deschisă). La ora 15.30 m-a chemat Doina la masă. Pe masă, un ouă fiert umplut și o felie de mușchi. Eu credeam că e masa festivă. Nu, masa festivă e la ora 18… Bine. M-am întors la computer. Am o stare nervoasă de neînțeles, trebuia să predau la Viața Românească „Revista revistelor” și nici nu m-am apucat de ea, n-am avut chef, nu mă pot concentra. Alt motiv să fiu supărat pe mine, că sunt un incapabil. Am încercat cu binișorul, să citesc știrile online (cele selectate le salvez pe Jurnalul de Vrancea), poate-mi vine cheful să mă achit de obligația de serviciu. Abia pe la 17.30 am deschis o revistă literară, să văd ce pot să rețin din ea. Numai că la ora 17.45 Doina a început: ce faci, nu te îmbraci? Poftim? Mergem, îmi spune Doina… Unde să mergem? La masa festivă… Ce tot bâigui? E secret, ai să vezi. N-am crezut-o, mi-am văzut de treabă. Doina își tot schimba hainele. Credeam că pleacă la o plimbare… Nu te-ai îmbrăcat, mă întreabă iar. Eu nu merg nicăieri. Ba mergi, că așa e scenariul. Laurențiu și Florentina te invită la masa festivă… Cum adică? Nu avem masa festivă acasă (doar am anunțat-o de ieri aici, am comentat; de regulă, e o masă decentă, la care suntem noi patru; „nu, acum încălcăm regula”). Tu vorbești serios? Nu aveam nici cea mai mică dorință să ies din casă. Unde mergem? Nu știu. Luăm un taximetru. Asta e culmea, când avem masa festivă gata acasă (am văzut cu o gătea Doina de ieri), să mergem la restaurant. Am bombănit degeaba. Au venit și fiul, Laurențiu și iubita lui, Florentina: cât mai durează până sunteți gata, că trebuie să comandăm taxiul (care vine greu, de când cu străzile secundare ocupate de sloiuri de gheață). Abia atunci am înțeles că nu mai am scăpare. M-am îmbrăcat fără pretenții (am oroare să mă îmbrac „sărbătorește”). Am urcat în taximetru toți patru (eu nu calc niciodată în taximetre). Am auzit că mergem spre Hala lui Traian.  N-ar fi cazul să-mi puneți și o eșarfă pe ochi, să nu văd drumul? Parcă plecam în clandestinitate. Le-am spus: bine, mergem, dar trebui să acceptați să plătesc eu tot. Nici pomeneală, acesta e cadoul nostru… E prea de tot. Am coborât la o clădire veche, reamenajată – imposibil să crezi că intri într-un local ciudat. Eram așteptați, mai erau patru perechi care așteptau (atenție, s-au înscris aici acum două săptămâni). O cafenea cochetă, în semiîntuneric. Nimic deosebit. Laurențiu și Florentina se mustăceau, era totul o surpriză pentru mine (și pentru Doina). Ce surpriză putea fi într-un asemenea local? Îl tot vedeam pe un tânăr cu o lampă de miner stilizată pe cap care se muta dintr-un loc în altul, căruia Laurențiu îi spunea: Alex, nu te dai de gol… Ne-au fost aduse… meniurile: să ne alegem fiecare ce dorim. Florentina Gheorghe (are un stil extrem de original de a fi) mi-a pus la dispoziție lista. Aviz amatorilor. Eu cu Laurențiu am ales:

White Menu :

1. Salata Capresse

Ingrediente:

rosii

mozzarella

frunze de busuioc proaspat

oregano

ulei de masline

sare

2. Pui cu ierburi aromate pe pat de fasole verde stropita cu lamaie

3. Creme Brulee (http://www.retetedevis.ro/2010/01/creme-brulee-reteta-originala.html).

Prețul: 59 lei.

Doina cu Florentina au ales un meniu fără nume:

1. Tartine picante cu anchois
2. Pui cu somon
3. Mousse de visine

Prețul: 99 lei.

Detalii amănunțite despre restaurant găsiți aici: http://www.blindrestaurant.ro/. Vă invit să dați click pe acest Restaurant Blind, de curiozitate:

Blind Restaurant?

O experienta culinara si sociala unica bazata pe conceptul de “blind dinner”.

Odata ce unul din simturi este anihilat, celelalte se accentueaza pentru a mentine la acelasi nivel, perceptiile individului despre mediul inconjurator.

Iar pentru ca mancarea antreneaza in primul rand mirosul, gustul si simtul tactil, maximizarea acestora nu poate decat sa amplifice experienta culinara si placerea aferenta.

In 1999, Jorge Spielman, un preot orb din Zurich, a deschis primul restaurant pe intuneric.

Ideea i-a venit ca urmare a meselor organizate la resedinta sa, unde invitatii purtau masti sau ochelari negri, din solidaritate pentru gazda. Cinele lui Spielman au atras atentia participantilor asupra faptului ca mancatul pe intuneric devine o experienta mai intensa odata cu eliminarea simtului vizual din ecuatie.

Experienta sociala

Sa cinezi in intuneric absolut poate reprezenta o experienta sociala neobisnuita.

De cate ori ai avut ocazia sa vorbesti cu oameni fara preconceptia pe care o implica infatisarea acestuia?

In Blind Restaurant nu mai judeci partenerul dupa aparente. Vorbesti mai liber, esti mai spontan.

Absenta vazului schimba complet modul in care te porti si reactionezi, atat emotional cat si social. De aceea Blind Restaurant e mai mult decat un restaurant, e un loc in care iti poti descoperi partenerul, ii poti acorda mai multa atentie, iti poti imagina grimasele amicului in timp ce vorbiti, poti afla lucruri noi despre prieteni, poti experimenta depasirea limitelor.

Cum functioneaza

Initial veti fi invitati in lounge, unde puteti servi o bautura si consulta meniurile.

Odata plasata comanda , veti fi condusi in camera intunecata, tinand mana pe umarul ospatarului si partenerul pe umarul dumneavoastra.

Dupa ce toata lumea s-a asezat la masa, ospatarul va va explica unde este totul plasat pe masa si cina de aproximativ 2 ore poate incepe.

Ați reținut, am avut parte de o cină pe întuneric total. N-am mai auzit de acest experiment culinar și nici nu mi-am imaginat. Cina a avut loc exact după tipicul prezentării de mai sus. Întunericul era total, repet. Am mâncat „ca un orb”. Am observat că eu mănânc de regulă cu ochii. Ei bine, acum am mâncat fără să văd absolut nimic (nu o dată n-am nimerit gura cu lingura și nu știam dacă s-a terminat mâncarea în farfurie; apropo, la intrarea în camera întunecată total ni s-au pus pe după gât șorțulețe mari de plastic, să nu ne murdărim; în plus, ni s-au luat toate sursele de lumină, telefoane mobile, brichetă sau lanternă), dar dând cu adevărat de gustul profund al alimentelor. Brusc, rămas pe întuneric, te concentrezi la miros și la gustul mâncării (și băuturii). Cel mai greu e să stai cu ochii deschiși pe întunericul total… E o experiență de neuitat, dacă ți se întâmplă și de ziua de naștere și dacă ești luat prin surprindere. De fapt, le-am spus alor mei că nu s-a întâmplat decât să ni se taie curentul electric – și pentru asta trebuie să mai și plătești în plus când mănânci? Lasă că poți să mănânci acasă numai cu ochii închiși… A fost frumos.

PS. Public fotografii cu Laurențiu, fiul și iubita lui, Florentina, făcute ieri în Parcul Herăstrău (pe apa înghețată a lacului).