0
37 comments

Sâmbătă, 19 noiembrie 2011. Sunt impresionat și acum de Gala Poeziei Contemporane – de la care m-am întors acasă întârziat (am stat la o cafea cu Adrian Alui Gheorghe, plecat apoi la tren, la Piatra Neamț, deși avea hotel plătit, și cu administratorul acestui blog și al Jurnalului de Vrancea, Laurențiu Barbu, cu fiica lui, liceancă premiantă și cu un fotograf prieten: când îmi va trimite fotografiile făcute la această gală de neuitat, le voi publica aici), mă și tem să mă gândesc. Totul a fost ca-n povești – aula mare a Ateneului bucureștean arhiplină! Ați citit bine, arhiplină, la Gala Poeziei Contemporane! N-am pomenit de când sunt. De când am sosit la Ateneu, cu jumătate de oră înainte de a începe Gala, afară, în fața intrării în Ateneu era o coadă neverosimilă cotită, pe mai multe rânduri, care ajungea până pe alei și trotuare… Nu-mi dau seama cum a fost posibil să vină atâta public, Nicolae Manolescu a mulțumit la final lui Gabriel Chifu, mâna lui dreaptă la Uniunea Scriitorilor. Sincer, jos pălăria! Prima ediție a Galei Poeziei Contemporane a fost un succes. O sărbătoare a sufletului românesc. Și le mulțumesc organizatorilor că m-au trecut pe listă.

„Lista lui Manolescu” – cei ce au citit din poezia lor pe scena mare a Ateneului la această Gală (cu siguranță pentru mine va fi de neuitat; eu în general fac o plecăciune în fața poeților adevărați, îi consider aleși ai sorții, chiar dacă n-o duc bine; atunci când mă primesc în rândurile lor, mă simt onorat). Înainte de a reda numele de pe această listă, să subliniez recitalul îndelung aplaudat al lui Ion Caramitru, total dezinhibat – a început, invitat de N. Manolescu (moderatorul Galei), cu Nichita Stănescu și a încheiat cu Marin Sorescu. Au citit („Lista lui Manolescu”, o redau după intrarea în scenă, invitați la microfon de N. Manolescu) la Gală: Ana Blandiana, Mihail Gălățanu, Teodor Dună, Ion Mureșan, Horia Gârbea, LIS, Ioana Nicolaie, Dinu Flămând, Nora Iuga, Leo Butnaru, Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Robert Șerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, N. Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu și Gabriel Chifu – 26 de poeți. Deoarece formula de prezentare (scenică) era ca fiecare poet care a citit să rămână pe scenă (să elibereze locurile din sală), pe scaune, n-am putut să-i ascult decât pe primii cinci poeți cu ce au citit din poeziile lor, în condițiile în care, o dată așezat pe scenă, în spate (fundal) n-am mai auzit nimic din ce au citit cei ce au fost invitați după mine la microfon. Pur și simplu acolo unde stăteam nu se auzea ce se citește la microfon decât pe sărite, oricât m-am străduit să aud. Regret, astfel, că nu i-am putut asculta decât pe primii cinci din cei 26 de poeți. Dar Doina Popa (care m-a însoțit la Ateneu; a stat pe rândul doi, în centru, în sală și a făcut fotografii; dați click pe ele să le măriți, dacă doriți) m-a asigurat că a fost o seară magnifică de poezie, toți poeții invitați pe scenă la Gala Poeziei Contemporane străduindu-se să citească din ce au mai reprezentativ și că diversitatea lirică a bătut la ochi, fiecare fiind altceva. Unii dintre poeți au citit poeme din cărțile lor, alții poeme inedite (eu am citit un poem inedit). Poemele citite în manuscris au fost adunate de N. Manolescu. N-am avut cum să urmăresc nici scriitorii prezenți în sală, care au aplaudat Gala: Georgeta și Gabriel Dimisianu, Antoaneta Ralian, Alex Ștefănescu, Dan Cristea, Ion Horea, Sorin Lavric, Mircea Valer Popa, Florica Bud, Răzvan Țupa, Anca Mizumschi, Marin Codreanu, Lidia și Ion Lazu, George Neagoe, Daniel D. Marin și Ofelia Prodan, Andrei Novac, Un Cristian, Ioan Pavel Azap, sunt cei ce-mi vin acum în minte – dar au fost mult mai mulți scriitori (nu spun că pe majoritatea celor în vârstă și a celor tineri nu-i cunosc, degeaba mă străduiesc să-i cunosc, ei se feresc de mine, eu nu dau peste ei).

A început Nicolae Manolescu: trebuie să-mi schimb cuvântul introductiv, în care mă plângeam că sala e goală fiindcă poezia nu-și mai găsește nici un rost în societatea de azi. Sunt contrazis de prezența dumneavoastră, sala e arhiplină, nu mai am ce să spun… Gala de azi a fost făcută în ideea de a auzi și vocile poeților în cetate, care se aud tot mai rar. La ce bun poezia, își pun deja foarte puțini această întrebare, majoritatea o ignoră – de parcă poezia n-ar fi bună de nimic. Avem nevoie cu adevărat de poezie? Cei ce spun nu, o spun din surzenie, ei cred că poeziei nu există, de fapt – să-i compătimim împreună, ei nu știu ce pierd. Poezia spune pe limba ei ce nici o altă limbă n-o poate spune, mesajul poetic e unic, foarte personal și misterios, poetul ne spune ceva esențial… Îi vom asculta în această seară, la Gală, pe cei câțiva foarte buni poeți, pe unii i-ați învățat în manuale. Dar nu toți cei buni sunt prezența la această Gală, lista mea nu e infailibilă, iar dacă n-or să vă placă, să veniți să-mi spuneți la sfârșit… La final, Nicolae Manolescu a subliniat că e în continuare profund impresionat de numărul copleșitor de spectatori prezenți la o Gală a Poeziei și le-a mulțumit din toată inima tuturor (inclusiv invitaților săi poeți, care au citit pe scenă). „Mă bucur că am putut auzi aici Vocea Poeziei”. Gala Poeziei s-a transmis în direct pe Radio România Cultural și pe 1 decembrie se va transmite pe postul național de televiziune. Emoțiile au fost mari – unii dintre cei ce au citit s-au bâlbâit (eu am reluat un vers), altora le tremura atât de tare hârtia sau cartea de pe care citeau, că au renunțat să ducă la capăt poemul… Vă rog să mai rețineți că s-a ținut secretă Lista lui Manolescu la Gala Poeziei Contemporane până azi (eu n-am aflat-o decât văzând cine urcă pe scenă), nu e greu de înțeles de ce. Avem o viață literară grea. Ni s-a cerut (înainte să înceapă Gala Poeziei) să citim numai două minute, mulți au depășit cu mult aceste minute acordate fiecăruia. Eu am citit un poem – dacă aveți răbdare și bunăvoință, îl puteți vedea-auzi pe filmul făcut de administratorul acestui blog, Laurențiu Barbu (a fost alegerea lui, să se oprească numai la mine, neavând aparatură cu el, venit de la firmă în fugă, total nepregătit pentru filmare; de altfel, nici nu știa la ce anume vine, s-a hotărât brusc să vină cu un aparat de fotografiat digital). Filmul a fost postat de Laurențiu Barbu mai jos, la finalul acestei pagini de jurnal online, îi rămân dator (nu se aude grozav, dar asta e situația).

***

Public e-mailul primit de la marele scriitor disident Paul Goma, drept răspuns la pagina mea online de ieri de aici, în care făceam caz de situația sa discutată la Consiliul Uniunii Scriitorilor (dați click pe https://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/11/vot-in-unanimitate-consiliul-uniunii-scriitorilor-incearca-sa-clarifice-situatia-lui-paul-goma-invitatie-la-ateneu-la-gala-poeziei/). Fără comentarii (vă rog să rețineți din acest e-mail și legenda la fotografiile inedite publicate ieri aici cu Paul Goma):

Dragà LIS,

Am citit în LIS Jurnal  veste cà ieri, 18 nov. S-a tinut sedinta Consiliului în care s-a discutat ve§nicul caz Goma

Corectez ce s-a afirmat :

“Acum există proces-verbal clar că Paul Goma e reconfirmat membru al USR (de soarta celorlalte două nu se știe nimic; de altfel, nu se știe nimic nici de soarta vreunui act scris care să confirme că Paul Goma a fost exclus din USR în 1977 sau 1978; excluderea a fost anunțată de Securitate și PCR în cadrul USR).”

Ba se stie: în volumul “Culoarea curcubeului”, sectia “Bàrbosul”, Polirom, 2005 …

– în aprilie 1977, pe când eram arestat.

…pentru cei care citesc ceea ce condamnà  în necunostintà de cauzà (în frunte cu Manolescu, confârtatul nostru iubit).

Ceea ce insemneazà cà, în curând (“curând”-ul la român…) V. Vosganian  mà va înstiinta  si pe mine.

 Cà tot nu a venit vorba:

1. fotografia a doua: 1938, Scoala de la Mana; Orhei – cea fàcutà de tata, “cu mânurile lui”;

Mama, tata, eu; în plan secund aripa cu “calidorul” – care nu mai existà, cum nu mai exista nici acoperisul de stuf (înlocuit cu obsteasca, sovieticà învelitoare de ciment gofrat)

2. Eu, la Làtesti, în Bàràgan;

3. Cu Monica Lovinescu §i Cristinel Eliade – Paris;

4. Washington, 1978; cu senatorul Henry Jackson (autor al amendamentului care-i purta numele – in legàturà cu drepturile omului) si cu Brutus Coste, fost diplomat “regalist”.

Dumnezeu sà-i ierte pe  pàrintii mei, pe cele douà Doamne, pe cei doi Domni.

Salutare.

Paul Goma

PS. Măriți afișul publicat (dați click pe el), trimis de Flori Bălănescu cu titlul „Invitatie, 20 nov. 2011: PAUL GOMA – 34 de ani de refugiu politic” și revizitați (să înțelegeți despre ce e vorba): http://www.cotidianul.ro/in-apararea-lui-paul-goma-164164/

 


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
37 comments

37 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ok, dl Manolescu şi echipa sa au vrut să creieze o-ntâmplare literar-artistică spectaculoasă, aşa cum numai pe vremuri – şi ce vremuri, n-aşa? – se mai aranja la câte o aniversară tovărăşească mai grea (sau cum se face acumaşa pe la o antenă fashionabilă or alta), cu care sa rupă gura târgului Bucale şi simtirea patriotului naţionale fix de ziua sa – a Românicăi eterne şi fascinante, adicătelea -, în care scop a invitat pe scenă numai poeţi f.buni la scriitură, da, dar mai ales simpatici la figură şi haioşi la udătură, aşadar doar băieţi şi fete de lume şi de salon, aşi ai bisericuţei literare sau canonici de bon son, căci doar nu era să-l invite pe sireacu’ Emin-redivivus (care-o fi şi ăla, căci cine naiba să-l ştie, din moment ce-ar fi să fie o noutate fistichie, dacă nu chiar naşparlie…? :roll:), cu ochişorii săi stinşi şi prelinşi, cu talpa-i fără scobitură şi cu căpăţâna-i bulgărească în patru muchii, de-ai fi zis că acuş-acuş o va apuca pe arătură, plus cu costumaşu-i second hand, hyperlucios de amarnicii ani de frecătură…? Aşa stând lucrurile, alături de felicitările-mi pline de căldură, adaug totuşi, cu scuzoaie de cea mai sinceră anvergură, temerea mea că de la Gala Poeziei Române Contemporane a lipsit tocmai Poetu, te pomeneşti, dreq…! 😳 p.s. Iar dacă unii preferă să creadă c-avem 26 de mari poeţi contimporani, când de la origini şi până-n prezent nu putem număra nici doi-trei, de sămânţă, n-au decât… 😯

  2. Felicitări poeţilor care au urcat pe scena Ateneului! Şi felicitări organizatorilor! Poezia merită, bineînţeles, cât mai multe momente de acest fel.

  3. Minunat evenimentul de la Ateneu. Felicitari.

    M-a impresionat si interventia domnului Paul Goma care ne face atenti asupra unor “amanunte” din fotografiile prezentate ieri, care ne scapa in general. Nu remarcasem acoperisul de stuf, dar mi-l imaginez acoperit cu acel sinistru “ciment gofrat” daca nu de-a dreptul cu azbest care s-a demonstrat destul de recent ca este si foarte nociv pentru sanatate, fiind cancerigen. Amintirile copilariei si vechile fotografii,conserva INCA o alta realitate a romanilor din Basarabia cind inca era posibil sa se dezvolte si sa se consolideze filonul romanesc. Acuma din pacate realitatea este alta: politica rusa de deznationalizare si rusizare a reusit in proportie mult mai mare decit in tarile baltice de exemplu. Este incredibil dezastrul in care se afla Republica Moldova, blocajul politic, situatia demografica, emigratia masiva a tinerilor, criza de identitate si negarea identitatii romanesti, etc. In aceasta situatie deosebit de vulnerabila nu este de mirare daca cade din nou sub stapinire rusa, Ucraina vedem ca a capitulat deja obtinind gaz mai ieftin si facilitind controlul flotei militare ruse la Marea Neagra. Criminalii istoriei au cazut iar in picioare, se orienteaza si santajind Europa cu gazul si “problema Transnistria” isi recupereaza sferele de influenta pierdute. Numai un astfel de lider cinic (cel rus),putea sa obstructioneze orice initiativa europeana de condamnare a comunismului care pina in ziua de astazi nu isi poate gasi o finalitate, desi era absolut justificat sa fie condamnat dupa exemplul condamnarii nazismului. Macar aceasta realitate dureroasa ar putea sa-i faca pe romani mai realisti si solidari.

    Sper sa aflu vesti cit de curind despre omagierea domnului Paul Goma in Romania, un lacas cultural minunat ar putea fi chiar Ateneul Roman, unde sa poata sa simta solidaritatea romanilor care il respecta ca om si scriitor. Scuze pentru limbajul simplu (de jurist). Retineti doar buna intentie si sinceritatea.
    Multa sanatate, seninatate si bucurii familiei Goma.

  4. Mara, tu chiar ai priceput ceva din ce-am spus io, soro ? 🙄 Nu de alta te-ntreb, dar avusesem impresia ca nu esti chiar o cititoare statistica sadea, dreaa…

  5. Eu cred ca aceasta “breasla” exclusivista a poetilor este una nobila. Nu poate oricine aspira si reusi sa fie “acceptat cu drepturi depline” in rindurile ei. Nu trebuie neaparat ca o autoritate in materie(critica de exemplu) sa se pronunte, caci poetii se legitimeaza intre ei, as putea spune ca se recunosc intre ei, “isi vad aripile”.Este ca intr-o lume ciudata in care ei “vad in infrarosii” au senzori in plus.
    Pentru toate acestea trebuie har, spontaneitate, o inteligenta peste medie, sensibilitate, simt civic, onestitate, orgoliu, ambitie si “un strop de nebunie”. De multe ori si o mare generozitate.
    Daca ii vedem si impreuna in imprejurari placute, festive, nu poate decit sa ne bucure.
    Toate cele bune.

  6. Da, ma, Maro, da tu stiai ca AVP nu e nici macar membru usr ? 🙄 Ce sa mai vbim de premii, burse, gale et alii ale, cand singurul scriitor rumân care s-a judecat cu-o editura comunista de Bucale nu e nici macar membru, tale quale ?

    Tot restu e gargara, dear hurioara.

  7. Nu stiu cine este domnul AVP, dar cred ca se adauga vocilor din corul frustratilor … Ca in Romania nu destinul propriu conteaza, ci cum sa-l debarci pe cel de alaturi. Lasati macar literatura sa fie deasupra mocirlei generale. Si in lipsa unor instante infailibile, lasati instantele critice recunoscute sa-si faca treaba, ca sa avem de unde merge mai departe.

  8. Pai da : nu stii nemic, dar in schimb ai credinte infailibile, de dătător cu părerea birlik. Specific rumânesc, mey, rumâne. După cum tot atât de curat rumânesc a fost şi gestu instanţei critice celei mai recunoscute, care după ce şi-a făcut treaba cinstită, recunoscând că “Poemul de oţel” al lui AVP este o carte “extrem de rară“, “în care se întrevede geniul poetic“, a sfârşit prin a-şi da cinstea pe ruşine, socotind că un geniu ca mandea nu e demn de istoria critica a lu domnia sa (şi nici de gala poeziei Ro de ieri-alaltărea, p[i cum drea…). Şi-atunci, cum naiba să nu fie AVP ista un frustrat sadea, Bogdan Bogdanovici, fata mea, a ? 🙄

  9. Este bine, uneori, sa stai si sa cugeti cu multa luare-aminte ce alegi, fiindca despre cele stiute mai departe poti presupune, nu si despre celelalte. Printre aceste Celelalte sint lucruri care depasesc puterea noastra limitata de a intelege si de a rationa….eu parca as alege sa ma tin departe.

  10. ce sa fie cu AVP ? toanta “opera” lui e o placheta de versuri. Si atat. Dar se crede al doilea Eminescu, or cel mai tare filosof din parcare. In rest practica cersetoria online, si , fiindca nu se impaca cu munca-i (de intins mana dupa lovele), dupa scurt timp arunca cu laturi in capul “donatorilor”. Blogul lui avp e o cloaca pro-basista plina cu dejectiile paranoice ale sus-numitului abalaru viorel la adresa criticilor.

  11. din 2000 de poeţi doar 25 (aceeaşi de fiecare dată ???!!! când cu trenul regal când cu vaporul
    are dreptate şi viorel padina ! (un excelent poet )
    ps
    nichita stănescu preţuia doi poeţi: viorel padina (avp) şi nino stratan
    ps 2
    a dreku de… uitare
    ps 3
    şi despre paul goma … doar atât???!!!
    paul goma este doar un “cetăţean” român????????!!!!!!!!

  12. Curios modul lui Nichita Stanescu de a-si arata “pretuirea” pentru
    viorel padina :
    Interzicandu-i sa mai intre in casa lui si amenintandu-l cu bataia !

  13. În ultimele decenii, poezia românească, nu română, a avut peste 25 de poeţi demni de Nobel. Nu vreau să-l supăr pe dl. Padina, e posibil ca dânsul să fi fost nedreptăţit sau să fi tot aşteptat onoruri şi onorarii din partea unei societăţi canibale. Faptul că nu e membru al breaslei, nu poate fi decât vina sa. Mi se pare că îi place starea de conflict permanent. De aici şi aceste dialoguri dure în felul lor. Trebuie să putem dialoga cu argumente, nu cu fundul nervilor. Mie îmi pare rău că m-am nevricat din cauza unei intervenţii fireşti a dlui Rogobete.

  14. @Angel, daca tot te nimersi pe-aci si zici ca ti-au trecut pandaliile, te rog mumos sa-i spui trolului “radu humor” (eu n-am ce sa discut c-un hartuitor penal 👿 ) ca ceea ce colporteaza el aci, luându-se dupa alt colportor jenibil, e o minciuna sfruntata, ca de obicei. In realitate, Nichita nu s-a suparat pe mine niciodata, nici dupa ce-am publicat falsul interviu cu el (si o sa explic odata, pe my blog, de ce si cum am facut asta), in martie 1978, lucru usor de dovedit, din moment ce bunul si blândul meu prieten mi-a dedicat apoi o poezie aparuta in “Flacara” (chiar in preziua Colocviului National de Poezie de la Iasi, reluand-o si in volumul “Operele imperfecte”, aparut la Albatros, in 1979)

    Cât priveste afirmatia dtale ca noi, rumânii, am fi avut numai in iepoca contimporana cel putin 25 de poeti nobenabil, nu te contrazic, sa zicem, insa oricum socotesc ca un premiant Nobel nu este automat si un poet mare, caci celebritatea nu e totuna cu valoarea, se stie. Reiau aici – pe acest blog frecventat mai mult decat altele de scriitori, se pare – ceea ce am spus, in mai multe randuri, de altfel, in alta parte: pentru mine poezie e doar acel text scris intr-un stil unic, cu caracter de noutate fata de orice alt stil, si atat. Dinescu (de exemplu, sau Ileana Malancioiu, sau aproape oricare de pe lista d-lui Manolescu, care o fi) scrie ca o mie de alti insi seriali de dinaintea sa, ca si Paunescu, e.g., astfel ca el e un foarte bun scriitor sau, daca vrei, un excelent versificator, in spe, dar nu e un poet cu turbomotor realmente inovator. In aceasta ordine de idei, da, cel mai mare poet rumân va fi si cel mai mare inventator, normal, iar acesta va fi automat si un mare creator de limba rumâneasca, iar… Chestiutza asta o stia, evident, inca marele Emin : “Degeaba – i se plange el intr-o zi lui Vlahuta -, ne trebuie un poet care s-o ia peste campi nebuneste… ne trebuie ceva nou, cu totul nou… un nebun, dar un nebun de geniu care sa-si croiasca el o forma a lui s-un drum neincercat de nimeni…”

    Thank you.

  15. Unii cred ca-i suficient sa bata campii nebuneste pentru a fi recunoscuti, certificati ca mari poeti !
    Numai ca luatul/mersul pe aratura nu-i suficient decat pentru a obtine altfel de certificate…

  16. Nu ştiu ce să zic. E prea multă iarbă de puşcă în pixuri. Culmea, nu se trage în spirite, ci în trupuri…trecătoare. De aici au de câştigat alţii, numai scriitorii nu. Să sperăm că e vorba doar de gloanţe de manevră literară.

  17. Domnule AVP, nu stiu cine sinteti si ce valoare aveti cu adevarat. Dar o vad pe aceea pe care v-o atribuiti…! Sa anulati lista lui Manolescu, nu aveti căderea şi nici cu ce. Să spuneţi că acei 25 de pe lista sint inseriabili, la fel. In literatura romana arta ratarii depaseste arta intemeierii, iar ratatii trăiesc din amintiri din care isi fabrica mitologii personale. Că v-a făcut genial Nichita? A fost un generos şi îi plăcea să se înconjoare de tipi de orice calitate care să îl aplaude … Mesajele dvs la adresa literaturii si a scriitorilor de azi sunt ca nişte scuipaţi aruncaţi cu tot veninul din guşă. Dar jumătate vă cade pe bărbie. Sunteţi greţos în postura asta, domnule AVP.

  18. Dle @Ion Haiduc, daca dta n-ai idee cine sunt eu si ce valoare oi avea “cu adevarat”, asa cum singur recunosti, dar in schimb iti permiti sa-mi evaluezi – atat de otzarat, vai – “veninul de pe barbie”, ce naiba ar mai fi de zis asupra obiectivitatii dtale, man…? Si totusi, ca unui simplu cetatean, vba aia, iti repet – am spus-o deja mai sus, dar n-ai fost atent – ca e de bun simt logic, cultural si istoric sa estimezi ca, daca in toata istoria literaturii romane n-avem nici doi-trei poeti cu adevarat mari (hai sa zicem, cu maxima larghete, c-avem 5-6), atunci e imposibil, aloo, s-avem 25 de mari poeti doar in istoria contemporana (poeti nascuti si crescuti, culmea, in lipsa libertatii de expresie, pe timpul comunismului, atentie…). Si deci, dincolo de succesul lor contingent, ce nu le poate conferi nicio valoare in sine, desigur, care dintre cei 25 o fi cu adevarat marele poet si care sunt cei calpi sau minori, insa prezentati de dl Manolescu ca “mari poeti” ? Intre noi fie vorba, si despre mine a scris dl Manolescu, atunci cand mi-a aparut cartulia, ca sunt “genial” sau macar “extraordinar”, n-asa?, dar asta nu l-a impiedicat sa nu ma selecteze in istoria-i critica ori la gala poeziei d-alaltarea… Ok, hai sa admitem insa ca valoarea mea ca poet e absolut nula, ca sa nu-ti crape dtle personal rinza, insa ce-am rezolva cu asta, dle ? Ar fi acest sacrificiu suficient spre a-i salva pentru eternitate pe toti cei 25 sau 26 de pe lista d-lui Manolescu ? 🙄 That is the question… ps. Daca dta ai fi un intelectual cat de cat serios, iar nu doar un belfer didactic si pedagogic, vezi bine, ai sti ca orice contestator al unei ierarhii oficiale sau oficioase li se pare cuminteilor hiigenici si statistici “gretos” sau – cum ziceau securistii de altadata – “dusmanos”. Mie-mi spui, soro…? 🙄 Cand Ion Caraion (care n-a fost vreo usa de biserica, pai cum naiba, insa era un scriitor care stia ceva poezie si nu era nici un tip de bisericuta literara) a avut curajul sa-l conteste pe Ioan Alexandru, absolut toata critica iepocala i-a sarit in cap cu-o furie indescriptibila… Ei bine, de ce totusi nu l-o fi selectat dl Manolescu si pe sireacu Ioan Alexandru cu macar o poezea antologabila, citibila subt Ateneul post-Alexandru, asa cum a facut cu Nichita si cu Sorescu…? Etc.

  19. DEMERS FAUSTIAN

    Gheorghe Apetroae Sibiu

    .. cu ochi de stele în izvoare,

    un meteor pe seri căzut

    plin de mister şi-mpătimit,

    veghezi la orice asfințit!…

    ceri sacrul clipei efemere

    și-o scapi de un necunoscut

    scoți din implozii, viaţă, vremii

    și grai iubirii de absurd…

    te-acuzi și când te ştii în rai,

    sorbind din pleapa clipei mari…

    trânteşti de stâncă… de paradă,

    tot începutul ei de slavă…

    slujești celui divin, bând vin,

    din mers repeţi cu El trecutul-

    magistru, zămislit din El

    sapi în imens, neînceputul!…

    te-alinţi femeie care… eşti

    neîmplinită-n chip cu gândul,

    de braţul lui, când strâns te prinzi

    din sânge ca să-i sorbi pământul…

    şi de aceea eşti în chinuri,

    cea care, neştiind ce eşti

    cu flăcări… ca să te sfinţeşti

    împarţi infernul la poeți! …

    mai cânţi cu îngeri pentru roze,

    acolo sus când rătăceşti

    în bucuria că trăiești
    cu-n visător, necunoscutul!…

    – Dar Tu, ce faci?.. prezent și singur

    de toarta cerului desprins,

    bolnav și prins în rugăciuni

    joci clipa lui cu ne-nceputul!…

    și cazi letargic dintr-o slovă

    într-un magnetic necuvânt,

    sporind simţirile în linişti,

    sorbind din sânii lor alt gând!…

    ca să te-ntreci cu- al clipei vis,

    tot alte flăcări să aprinzi,

    arzi în iubiri și în şoptiri

    netimpul dragostei de îngeri…

    și-agonic cânţi psalmul în zori

    seminţei cerului din fire –

    un legământ i-acorzi şi-n rod,

    crești clipa-n calda-i retrăire!….

    Boroaia , 5 septembrie,1963

  20. Emil Cioran…

    Intimitatea , melancolia şi scepticismul, singurătatea, fatalitatea ontologică, misterul, alienarea şi angoasa sunt tot atâţi termeni tematici dominanţi care au preocupat viaţa livrescă şi creatoare a filosofului şi scriitorului Emil Cioran, încă de pe băncile facultăţii de filosofie din Bucureşti şi până în ultimile clipe ale vieţii sale…

    L- am cunoscut bine pe fratele său, Aurel Cioran, pe cel care mi-a fost şi un bun prieten şi caruia îi plăcea să relateze, în cadrul cenaclului “Euphorion” din Sibiu, cenaclu pe care acesta îl frecventa cu o tenacitate de invidiat, despre scrisorile primate din Paris de la Emil Cioran, despre întreaga activitate filosofică şi condiţia socială a fratelui său în Franţa.

    Am înţeles că personalitatea intelectuală a lui Emil Cioran a fost influenţată în bună măsură şi de cultura religioasă pe care acesta a primit-o de mic , prin condiţia sa de copil de preot în Răşinari. A dezavuat, în urma unor adânci reflexii şi unor studii de hermeneutică eclesiastică, până la permanenţa obsesiei în abordarea acestei teme, unele excese dogmatice şi canonice!..

    Nu s-a mai întors la Răşinari, de la plecarea în Franţa, nici măcar să-şi viziteze locurile natale, casa părintească şi celebra sa ” Coasta Bocii”, şi aceasta nu din cauză că era urmărit de securitate, ci doar pentru faptul că o revenire în corespondenţă cu motivele şi momentul dezrădăcinării sale o considera rece şi intempestivă!…

    Acest fapt m-a mişcat şi m-a determinat să compensez nerevenirea filosofului în spatiul mioritic al Răşinarilor, în care personal am hălăduit conjectural- profesional în ani, cu un poem pe care l-am intitulat ” Periplu”, şi pe care îl redau în continuare:

    Lui Emil Cioran

    Întors la rostul tău, cuprinzi în braţe zarea,/

    cornişele cărării le-apuci din Răşinari/

    să te întreci cu norii din pajişti alabastre/

    pe plaiul revederii zăpezit de ani …/

    La stâncile cărunte de ostenirea vieţii/

    ajuns, respiri sălbatic şi desprinzi de cer/

    azurul prăfuit de dor – o sacră revedere-,/

    într-un decor de cetini, de vrajă şi mister …/

    Trezit de nesfârşit, aici tu îţi cerţi clipa,/

    privirea ţi-o arunci prin rariştea de pini/

    stropiţi cu zorile, când crestele rebele/

    te-aleargă la crepuscul, iubire să le-nchini!…/

    Sclav serii îi vorbeşti şi o hrăneşti cu stele/

    pe lucii de izvoare ce fug prin firea ta/

    cu amintirile întoarse din înălţimea Steazei/

    la boca văii strâmte, în a le-mbrăţişa!…/

    Tăcerile din aşternutul de negură-a plecării/

    în reveria nopţii le stingi cu un sărut/

    pe genele ce cad din pleoapa de amurg,/

    în susur de izvoare şi în miros de brad …/

    Răşinari – Sibiu, 1996

    Emil Cioran a transcens în studiile sale, după cum se exprima Blaga, din planul “imediatului” în cel al orizontului misterului şi aceasta pentru revelarea fenomenologică a genezei existenţiale, nu biologice, ci a mutaţiilor ontologice divine specifice genomului umanităţii… Dar nu a găsit decât un scepticism al sacralităţii esteticului şi nu a văzut dincolo de mister, în travaliul său de depăşire a trecerii, bine cenzurat de transcendenţă , decât limita metafizică a lacrimilor sfinţilor!..

    Oricum, filosoful a fost o flacără nestinsă a conştiinţei livrescului şi un explorator temerar de nestemate filosofice, dar fără a se bucura în viaţa sa de preţul valorilor sale agonisite şi transferate cu o oarecare gratuitate eternităţii!… Gheorghe Apetroae Sibiu

  21. Hoestia

    Mamei

    Îngerii din magnoliile înflorite,

    cu lumina ta mi-au glăsuit:

    în braţele lui Charon, te poartă

    luntrea

    prin freamătul de graţie al stelelor-

    vuiet al brazilor în mariaj, sădiţi

    făgăduinţă pietrei înnegrite

    din templul Cybelei!…

    Destinul tău de rugă cristică

    te-a înălţat biserică

    cu multe turnuri, lângă drum,

    pe pământul străbun,

    mai înainte

    de scăpătarea-ţi în eternitate,

    mai înainte de nunta cu sfinţii

    cei de credinţa ta încremeniţi

    şi spânzuraţi de catapeteasma trecerii !…

    Să te bucur,

    îţi vestesc că zeii te doresc

    şi că lipsirea ta-i apasă, Hoestie:

    stâlp rezidit din semnele iertării

    pe culmile vrerii-

    paternă logodnă cu zorii,

    prin copiii tăi, înflorind

    spre a te odihni lângă altar,

    altar de cer la răsărit !…

    Să ştii că, tot ce-n vale ai lăsat

    îţi stau la locul lor

    aşa cum ţi le-ai rânduit

    şi-o viaţă le-ai gândit …

    Din primăveri, poetic înflorind

    din cripta de mormânt,

    Tu vezi cum prunul ce bătea

    întroienit şi-miresmat

    cu crengile-nflorite în fereastra ta,

    de câte ori, întors din lumea mea,

    mă aplecam spre mâna ta

    să ţi-o cuprind şi s-o sărut,

    de dorul tău „De Vale”

    s-a uscat în el curând,

    sporindu-ţi albe anotimpuri,

    slava rechemării!…

    Cu tinereţea ta, eu

    ţi-am rămas copil, Tu, Hoestia,

    în ochii tăi ce îmi furau matern

    surâsul cristalin,

    la sânii tăi când gânguream

    şi când cântam în vis,

    porţi chipul magului serafic

    sedus de sfinte melodii

    din nesfârşite raze! …

    Acum revii cu cerul

    din mormânt

    şi-mi ostoieşti durerile

    cu braţele de amintiri,

    de sărbători,de-mbrăţişări

    şi părintesc sărut,adulmecând

    balsamul florilor de crini,

    de lămâiţă şi magnolii

    crescute-n jurul sânilor tăi albi

    trandafirii ,

    cu seva primăverilor trecute,

    năbuind

    în templul vechilor grădini,

    spre-a nu se ofili

    zambilele şi trandafirii!…

    Am revenit ca să cuvânt

    la capul tău de candelă păzit,

    poemele pe care mi le-ai scris,

    recunoştinţă-a vieţii tale,

    mie dăruită !!…

    Lumina ta

    şi har al flăcării de stea

    cu glasul tău adânc

    copil, mă strigi în preajma ta

    să-ti stau, alături să mă ştii!…

    … Chemării tale îi răspund

    cu fiecare sfântă clipă !…

    Gheorghe Apetroae

    BOROAIA – SUSENI, 15 mai 1999

  22. FILOSOFIA, SUMAR BIOGRAFIC: NAE IONESCU (1890-1940).
    Nae Ionescu – filosof, logician, profesor universitar şi jurnalist – de orientare filosofică existenţial – “trăiristă”, cu aplecare asupra definirii logicii din perspectiva istorică şi explorării metafizice a misticismului şi iraţionalismului . S-a născut la Brăila, la 16 iunie 1890 . Urmează studiile primare şi liceul, mai puţin ultimul an, în oraşul natal, implicându-se în activităţi socialiste, după apropierea sa de scriitorul francofil Panait Istrati. Este acuzat de “republicanism naţional” . Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, cu specializarea în filosofie şi le încheie în anul 1912, la Universitatea din Bucureşti, prin susţinerea licenţei cu teza ” Istoria argumentului ontologic”. Debut publicistic, în anul 1909… Colaborează , între anii 1911-1916, la publicaţia “Studii filosofice”, denumită ulterior “ Noua Revistă Română… La 23 ianuarie 1911, la Societatea Studenţilor în Litere conferenţiază despre ”Literatura celei de a IV proporţionale: Sărmanul Dionis de Eminescu, conferinţa fiind publicată în Noua Revistă Română”, cu apariţia la 22 februarie 1911, şi prin care încearcă să identifice sensul cunoaşterii în filosofia trăirii ”trăiriste”. .. La 23 septembrie 1912 publică în “Noua Revistă Română”, sub pseudonimul Mihai Tonca, “ Preocupările filosofice ale geometrului Poincare”, o abordare theoretic-epistemologică asupra categoriei filosofice de “cunoştinţă”… În anul 1913 se căsătoreşte, la Iaşi, cu Elena-Margareta Fotino, iar în anul 1914 primeşte o recomandare din partea lui C.Rădulescu-Motru pentru un ajutor din partea Fundaţiei Universitare “Carol I” pentru pregătirea tezei de doctorat privitoare la filosofia lui Kant. Îşi desăvârşeşte studiile de filosofie în Germania şi în anul 1919 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din Munchen, cu profesorul de logică şi filosofie comparată, Baumker, cu teza “ Die Logistik als Versuch einen neunen Begrundung der Mathematik”( Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Întors în ţară, în anul 1919, fucţionează pentru scurt timp ca profesor şi director la Liceul militar ” Mănăstirea Dealu” , fiind chemat la Universitatea din Bucureşti şi numit asistent la catedra de Logică şi Teoria cunoaşterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Îşi prezintă discursul inaugural în activitatea universitară, cu comunicarea-lecţie “ Funcţiunea epistemologuică a iubirii” ( “Izvoare de filosofie I, 1942)… Între generaţiile de studenţi care trec pe la această catedră în care activa profesorul asistent, cu o viziune filosofică şi o logică insolite, cu deschideri şi direcţii apollinice în gândire nae- ionesciene, îi vom găsi ca studenţi pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Mihai Şora, D.C. Amzăr, Mircea Vulcănescu, Jeni Acterian, Constantin Floru ş.a… În perioada 1919 – 1925 devine redactor la “Noua Revistă Română”, condusă de C. Rădulescu -Motru şi colaborează cu articole interesante la revista “Ideea europeană” condusă de C. Rădulescu-Motru, director, alături de Tudor Vianu, Octav Onicescu, Dimitrie Gusti, Ştefan Neniţescu, Emanoil Bucuţa, Cora Irineu şi Mircea Florian… În anul 1922, publică în Gazeta Matematică studiul ”Comentarii la un caz de intranzienţă a conceptelor matematice”, pentru care obţine în anul 1923 Premiul de filosofie matematică. În anul 1924, în luna iulie publică în revista ”Ideea europeană” studiul politic ” Cum se pregăteşte revoluţia”, iar în cadrul Cursurilor de vară de la Vălenii de Munte (15 iunie- 15 august) ţine prelegerea “ Contribuţia latină în filosofie”. În noiembrie 1924 publică în “Gândirea” disertaţia ”Individualismul englez”, cu o formulă personală de cuvânt introductiv la o traducere din Herbert Spencer, intitulată “ Individul împotriva statului”, apărută la Ed. Cultura Naţională,1924, traducere efectuată de Olimpiu Ştefanovic i- Svensk (“Gândirea”, an IV, nr.2, 15 noiembrie 1924) şi deschide, în aceeaşi perioadă, cursul universitar de Istorie a logicii ( Înştiinţare Floru Andronic, Univ. din Bucureşti,1925). În anul 1925 îşi definitivează cursul de”Istorie a Logicii”, apoi deschide cursul universitar de” Filosofie a religiei” ( Editori: Teodor Ionescu, Floru Andronic, Bucureşti,1925). Tot în prima parte a anului 1925 îşi va susţine examenul de docenţă cu prof. univ. C. Rădulescu Motru (preşedinte), din comisie făcând parte şi P.P. Negulescu, Dimitrie Gusti şi T. Ziegler, iar din luna iunie a anului 1925 lucrează ca docent universitar de Istoria Logicii şi Metafizică. În noiembrie 1925 deschide la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti cursul universitar de ” Teoria cunoştinţei” şi cursul universitar de “ Metafizică”, cu tema Problema salvării în “ Faust”…( Teodor Ionescu, Floru Andronic, note stenografice, Universitatea din Bucureşti, 1926 …) La 1 ianuarie 1926 este numit profesor-conferenţiar definitiv de Istoria logicii, iar la 24 ianuarie a aceluiaşi an ţine conferinţa “Misticii italieni”, sub egida Institutului de Cultură Italiană din Bucureşti. La 18 februarie ţine conferinţa “Charles Piguy”, în ciclul consacrat literaturii franceze, organizat de gruparea bucureşteană “Poesis” iar la 20 februarie 1926 ţine conferinţa “Filosofia regionalismului cultural” la Bilioteca “Petre Armencea”, în cadrul Cercului de studii şi cercetări al oraşului şi ţinutului Brăilei. La data de 29 mai 1926 încheie cursul universitar de “Teoria cunoştinţei metafizice” ( Teodor Ionescu, Floru Andronic, note stenografice, Universitatea din Bucureşti, (Litografia Constanţa Dumitrescu,1927).
    Din luna mai a anului 1926, colaborează şi apoi conduce personal ziarul “Cuvântul”, la paginile căruia va gravita cu articole un grup valoros de tineri intelectuali români, adunaţi în jurul său, printre care: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran ş.a… În anul 1928, după moartea lui Titus Enacovici, devine proprietar şi director al ziarului ”Cuvântul”. Este momentul propulsării sale depline în publicistică şi promovarea în paginile acestei publicaţii a articolelor cu teme de filosofie, de etică şi de teologie , un mijloc efficient de implicare în politica românească interbelică, transformând publicaţia sa într-o tribună monarhică, în favoarea revenirii la tron a regelui Carol al II-lea. Urmare a susţinerii revenirii regelui, filosoful Nae Ionescu devine pentru un scurt timp o persoană apropiată lui Carol al II-lea şi un membru de seamă al camarilei regale.
    În anul universitar 1928-1929 definitivează cursul “Metafizica ,I, Teoria cunoasterii metafizice. 1. Cunoaşterea imediată ( editori: C.Floru, C. Noica, Mircea Vulcănescu (Bucureşti, M.O. şi Imprimeria Statului, 1942)…
    În anul universitar 1929-1930 a reuşit să definitiveze al doilea curs de “Istoria logicii”, cu un cuvânt înainte de Vasile Băncilă şi cu o introducere de Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica (Bucureşti, M.O. şi Imprimeria Statului, 1941)… Tot în anul universitar 1929-1930 definitivează cursul universitar “Metafizica II. Teoria cunoaşterii metafizice. 2.Cunoaşterea mediată , cu un cuvânt înainte de editorii: C.Floru, C. Noica, Mircea Vulcănescu (Bucureşti, editura Remus Cioflec, 1944)…
    La 1 ianuarie 1930 este numit profesor titular, prin Decretul Regal nr. 4456, din 31 decembrie 1929, urmând profesorului Constantin Rădulescu-Motru la Catedra de Psihologie şi Pedagogie a Institulului Universitar de Educaţie Fizică Bucureşti.
    La Facultatea de Litere şi Filosofie, Nae Ionescu predă, în anul 1930-1931, cursul de “metafizică II” şi “Istoria metafizicii ca tipologie a culturii”( D.C. Amzer şi Dem. N. Vasilescu, Bucureşti, 1931).
    La 1 iunie 1930 candidează pentru Camera Deputaţilor la Brăila, din partea Uniunii Naţionale şi este ales în Parlamentul României .
    În perioada legislaturii sale, în anul universitar 1932-1933 predă cursul universitar “ Din metodologia logicei. Analogia” şi cursul universitar “Metoda statistică cu aplicaţie la psihologie, sociologie şi pedagogie”, iar în anul universitar 1933-1934 predă cursul “Logica ştiinţelor exacte”. De asemenea, în ianuarie 1934 , Nae Ionescu realizează o notă introductivă, la Immanuel Kant, “Critica raţiunii practice”, cu o prefaţă realizată de C.Rădulescu – Motru, în traducerea Dumitru Amzăr şi Raul Vişan (Bucureşti, Ed. Institutului Social Român, 1934) .
    Apropierea sa de Mişcarea Legionară, la mijlocul deceniului 2 -3, îl va depărta de palatal regal şi i se vor deschide , de mai multe ori, în anul 1934 şi anul 1938, porţile temniţelor, din ordinul celui pe care îl susţinuse, Carol al II-lea…
    Astfel, la 2 ianuarie 1934, în urma asasinării lui I.G.Duca, filosoful Nae Ionescu este arestat la Sinaia… În iunie, în acelaşi an, 1934, apare romanul lui Mihai Sebastian, intitulat” De dăuă mii de ani”, prefaţat de Nae Ionescu, prefaţa fiind concepută ca o antiteză la tematica romanului lui Sebastian, pe numele său de elev Hechter M. Iosef, al cărui mentor, filosoful i-a fost încă din adolescenţă, o prefaţă în care filosoful încearcă să fundamenteze ştiinţific şi teologic, antisemitismul.
    În anul universitar 1934 -1935, profesorul Nae Ionescu definitivează şi predă cursul de “Logica generală”, cu un cuvânt înainte realizat de editorii cursului: C. Floru, C. Noica, Mircea Vulcănescu, ediţie îngrijită de D. C. Amzăr, Bucureşti, 1935, la Universitatea din Bucureşti (Bucureşti, M.O. şi Imprimeria Statului, 1943)… cât şi cursul universitar de “Logica colectivelor” (1934-1935). “. “Ascultând cursurile lui Nae Ionescu”, relevă Arşavir Acterian, <>.
    La 7 ianuarie 1935, universitarul filosof Nae Ionescu ţine la Bârlad conferinţa “ Primejdia spiritului defensiv”, sub egida Asociaţiei Studenţilor Creştini” Alexandru Vlahuţă”. Rezumat în Credinţa, 10 ianuarie 1935 , iar la 11 februarie 1935 ţine o conferinţă cu unele accente naţionale, în sala festivă a primăriei din Oradea, în cadrul adunărilor ASTREI, despre unele noţiuni curente de sociologie ( Rezumatul în Familia, martie, 1935). La 25 aprilie ţine o altă conferinţă “Ce înseamnă a fi roman”, la Brăila , într-un ciclu de conferinţe organizat de “Analele Brăilei”.
    Îşi începe colaborarea la revista “Vestitorii”, la 15 martie 1935, sub redacţia lui Gh.I. Ciorogaru, care îi publică în următoarele 6 numere, pe parcursul lunii martie-aprilie, articolele sale, intitulate: Roza vânturilor; Cine face istoria; Sofisma cea Mare; Eşti rumân; Cum se” construieşte” o formă istorică .
    În anul universitar 1936-1937 predă cursul”Probleme de metafizică”, început în ianuarie 1937, iar la 22 aprilie 1937 Conferinţa sa de “Metafizică şi Istorie a Logicii” este transformată în catedră, profesorul Nae Ionescu, fiind numit professor agregat prin Decretul Regal nr. 4059 din anul 1937. La 27 iunie 1937 îi apare în “Buna Vestire” nr. 100, articolul , intitulat ” Sub semnul arhanghelului” şi tot atunci îi apare singurul volum antum ”Roza vânturilor”, o ediţie îngrijită de Mircea Eliade, cu o prefaţă de Nae Ionescu, la Editura”Cultura Naţională”Este, de fapt, o culegere de articole şi cronici publicate în perioada anilor 1926-1933. Sunt cronici semnate de Horea Stamatu, Liviu Teodoru, D.C. Amzăr, George Călinescu, Arşavir Acterian, Constantin Gh. Popescu, Vasile Damaschin ş.a..
    În anul 1938, la 21 ianuarie , reapare “Cuvântul”, iar la 10 martie Senatul Universităţii din Bucureşti este de accord cu propunerea de schimbare a denumirii catedrei ocupate de filosoful şi locicianul profesor Nae Ionescu în “Catedra de Logică şi metafizică”. La 25 martie 1938 ţine o prelegere-comunicare, cu ocazia celui de al 11-lea Congres al profesorilor de filosofie, la sala”Dalles”, rezumat în Cuvântul, 27 martie.
    “Cuvîntul” este interzis, din nou, la 17 aprilie 1938 şi Nae Ionescu este arestat, a doua oară. Este destituit din Universitate, iar în noiembrie 1938 este eliberat din lagăr.. Concepe o suită de scrisori , “Căderea în Cosmos”, între anii 1938-1939, de care se aminteşte şi în “Introducere la Istoria logicii”, 1941, şi pe care, potrivit informaţiei lui Valeriu Râpeanu, Cella Delavrancea le confirmă distrugerea. Referitor la ziarul “Cuvântul”, acesta , aşa cum afirma Traian Brăileanu în “Cuvântul”, nr. 1/14 octombrie 1940, devine o publicaţie lrgionară, redând textual ” în jurul acestui nou ziar se vor aduna toţi scriitorii legionari, toţi cei ce vor să ajute cu scrisul lor marea operă de temeinică aşezare a ţării…”.
    La 13 ianuarie 1939 este intemniţat, a treia oară, în lagărul de la Miercurea Ciuc , lagăr care avea să fie bombardat de avioanele aliate, în data de 23 august 1944, şi eliberat, apoi, tot în anul 1939, la 24 iunie, bolnav de inimă. Nu îşi mai recapătă catedra de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care o structurase personal în “Catedra de logică şi metafizică” şi este vizitat, în schimb, la vila sa de la Băneasa de Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade,Constantin Noica, Ionel Gherea, George Racoveanu ş.a..
    În anul 1940 lucrează la un “Manual de logică”, din care au rămas doar fragmente de manuscris. Moare la 14 martie 1940 în vila de la Băneasa, de faţă fiind Cella Delavrancea.
    Sebastian Doreanu, din Denver-Colorado, în conferinţa sa “ Nae Ionescu în ţară şi în exil” prezentată la Săptămâna Câmpului Românesc de la Hamilton, va relata .”Îndepărtat de la Universitate, ziarul Cuvântul suspendat, urmărit permanent de agenţii Siguranţei, Nae Ionescu se retrage la vila sa de la Băneasa unde, la 15 martie 1940 este văzut pentru ultima data de către Mihail Sebastian, intins pe catafalc…”, dinamica stării sale patologice, care îi grăbise moartea, confirma, după părerea acestuia, o încadrare suspectă…. Unii susţin că a fost ucis. Arşavir Acterian, în “ Mărturii despre Nae Ionescu”, apărută la “Echinox” nr.7-8-9/1991, certifică prezenţa la înmormântarea lui Nae Ionescu , printre marea de oameni, pe filosoful C. Rădulescu Motru, pe Pamfil Şeicaru şi Nicolae Carandino… Îi găsim, spuselor lui Emanoil Bucuţa, şi pe Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vaile Băncilă….
    Asupra morţii lui Nae Ionescu , putem apreciai relatările lui Emanoil Bucuţa <>.
    Miron Radu Paraschivescu , în ciuda concepţiilor sale opususe lui Nae Ionescu, l-a admirat “ pentru inteligenţa lui ieşită din comun, ca şi pentru spiritual lui de dăruire” (Arşavir Acterian). D.C. Amzăr în confesiunile sale “ Nae Ionescu,. Cum l-am cunoscut” îi va contura o imagine cât mai apropiată de realitate celui “ … care a fost , generaţii de-a rândul, îndrumător şi generator de gând şi faptă românească şi umană…. “ . Acesta a fost atras de “ cursurile extrem de vii şi surprinzător de personale ale filosofului.
    Sub egida Comitetului pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu, din care făceau parte studenţii profesorului: Mircea Vulcănescu,Costache Floru, Constantin Noica, prieteni ai acestuia, printre care academicianul Octav Onicesu şi admiratori, precum Sandu Tudor, s-au publicat volumele: “Istoria logicii, în 1941 şi 1943, “Metafizica”, în anul 1942, având la bază cursul de “Teoria cunoştinţei metafizice. Cunoaşterea imediată”; “Logica generală”, după un curs ţinut în anul universitar 1934-1935, în anul 1943, pentru ca în anul 1944 să fie tipărită “ Metafizica”, partea a 2-a , cuprinzând cursul de “Teoria cunoştinţei metafizice. Cunoasterea mediată”, un curs ţinut în annul universitar 1929-1930, apariţie, anul 1944.
    Germania va fi , nu după mult timp, locul în care , în anii “50” apar primele cărţi ale lui Nae Ionescu, editate de către foştii studenţi sau colaboratori la “Cuvântul”…. Sub îngrijirea lui George Racoveanu îi apare în anul 1951 volumul “Convorbiri”, cu o prefaţă de Mircea Eliade, iar sub îngrijirea lui D.C. Amzăr, apare volumul “Îndreptar ortodox”tipărit la “Frăţia ortodoxă” din Wiesbaden, în anul 1957.
    După cum relevă acelaşi Sebastian Doreanu din Denver-Colorado, în conferinţa sa “ Nae Ionescu în ţară şi în exil” , ”Mircea Eliade, prin prestigiul câştigat în lumea academică internaţională, publică o prezentare a lui Nae Ionescu, în volumul 4 din “The Encyclopedia of Philosophi ”, apărută sub îngrijirea lui Paul Edwards, la Editura Macmilian şi Free Press din New York, în anul 1967”. V .
    La împlinirea celor 80 de ani de la naştere şi 30 de ani de la deces, în anul 1970, i se va închina lui Nae Ionescu întreg numărul 10 al revistei “Prodomus”, foaie de gândire şi apropiere creştină, apărută în Franţa, sub redacţia lui Paul Miron şi Ioan Cusa. Semnează în acest număr omagial : Andre Scrima, Ioan Cusa, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, D.C. Amzăr, , Vasile Băncilă, Monica Lovinescu şi George Racoveanu.
    Virgil Ierunca, în anul 1978 se îngrijeste de apariţia volumului de logică a lui Nae Ionescu, la Editura Ethos din Paris…
    In mai 1988, Eugen Popescu revine cu o comunicare la congresul al XIII – lea al Academiei Romano – Americane de Arte si Stiinte, ţinut la Universitatea Portland, Oregon, intitulata: Profesorul Nae Ionescu, filosof si ziarist. Prezentatorul a urmarit să scoată din uitare opera lui Nae Ionescu, spre a i se acorda importanţa cuvenită. Se va ţine de cuvânt şi doi ani mai tarziu, in Colectia Institutului Roman de Cercetari Istorice, din San Diego, sub ingrijirea sa vede lumina tiparului volumul omagial: “Nae Ionescu, 100 de ani de la nastere: 1890 – 1990, cincizeci de ani de la moarte: 1940 – 1990”, volum în care parintele Gheorghe Calciu, ajuns în exil, relevă textual Ortodoxia lui Nae Ionescu.
    In acelasi an, 1990, ca urmare a transformarilor politice petrecute in Romania, numele lui Nae Ionescu reintra in circuitul cultural naţional. Editura Humanitas publică şi republică cursurile de Metafizică, de Logică, de Istoria Logicii . Alte edituri publică: Prelegeri de filosofia religiei, Problema mantuirii in Faust al lui Goethe, Teoria cunostiintei, Suferinta rasei albe, Manual de grafologie şi Roza Vanturilor, o reeditare a singurului volum publicat in timpul vietii, sub ingrijirea lui Mircea Eliade.
    Cercetatorii perioadei se dedica recuperarii lui Nae Ionescu. Sub ingrijirea lui Marin Diaconu, Dan Ciachir sau Dorea Mezdrea, apar : “Nelinistea metafizică”, “Intre ziaristică şi filosofie”, “ Publicistica dintre 1909 – 1923”, “ Scrisori si memorii”, “ Corespondenta de dragoste. … “. Numarul 7, din septembrie 2003 al revistei Rost – manifest românesc este dedicat in întregime lui Nae Ionescu iar un manuscris al lui Mircea Vulcănescu este tiparit sub titlul “Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut”….
    In exil, editorul Gabriel Stanescu, din Atlanta, Georgia, rediteaza “ Indreptarul Ortodox” si compileaza volumele : “Nae Ionescu in constiinta contemporanilor săi” şi “ Mircea Eliade: File despre Nae Ionescu”…
    In afara volumelor publicate despre Nae Ionescu, omagierea fostului profesor de catre grupul de intelectuali români din exil s-a manifestat si sub forma pastrarii numelui ziarului , o publicaţie care a facut istorie sub directia sa in anii ‘ 30. Ma refer aici la ziarele exilului “Cuvântul Liber” sau “Cuvântul in Exil”, culminând cu ziarul “ Cuvânt Românesc”, cea mai lungă publicaţie anticomunista a exilului romanesc…
    Şi pentru ca s-a amintit de “Cuvântul Romanesc”, nu se poate trece cu vederea realizarea, de către acelaş grup inimos de români din Hamilton-ul Canadei, a “Centrului Cultural Nae Ionescu”, gazda de-a lungul timpului a atâtor manifestari culturale de exceptie…, unde, alaturi, la umbra verde a unui stejar, tronează pentru veşnicie bustul lui Nae Ionescu, opera celui care a fost sculptorul român în exil, maestrul Nicapetre.
    Dar, interesant este şi faptul , asupra căruia trebuie să reflectăm cu atenţie, că nu mult după efuziunile recuperatorii postume, opera nae- ionesciană intra sub lupa unor cercetatori ai perioadei interbelice. Drumul a fost deschis, paradoxal, de Eugen Ionescu, care într-o scrisoare adresata in anul 1945 lui Tudor Vianu, aruncă eşecul generatiei interbelice pe Nae Ionescu, pe apropierea acestuia de Miscarea Legionară!… Sebastian Doreanu din Denver-Colorado, în conferinţa sa “ Nae Ionescu în ţară şi în exil”, Hamilton, 8.01.2010 , relevă un fragment din scrisoarea lui Eugen Ionescu către Tudor Vianu : ”Ăsta, Eliade, e un mare vinovat. Şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul de Vulcănescu, şi atâţea alţii ( Haig Acterian, Mihail Polihroniade …) sunt victimele odiosului defunct Nae Ionescu. Din cauza lui, toţi au devenit fascişti. A creat o stupida, infioratoare Romanie reacţionară “…. Aceste accente acuzatorii la persoana filosofului şi logicianului român Nae Ionescu au fost preluate, dupa 1990, de catre Zigu Ornea, care , după relatările lui Sebastian Doreanu din Denver-Colorado, în conferinţa sa “ Nae Ionescu în ţară şi în exil, <>
    Se semnifică, dar, cazuistica unui subiect controversat, Nae Ionescu, expusă de Gabriel Stănescu, în “ Cazul Nae Ionescu sau triumful spiritului Socratic în cultura română” , un articol de început la crestomaţia sa, intitulată “ Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 1998 : “ … Adorat de către o parte dintre studenţii săi cei mai dotaţi pentru filosofie, contestat cu virulenţă de către politicieni, dar şi de gânditori de talia unui Nichifor Crainic ori de istorici literari şi gazetari “de sânga” (George Călinescu şi virulentul C. Beldie), flacăra spiritului lui Nae Ionescu a supravieţuit vicisitudinilor timpului, ea fiind mai puternică decât incertitudinea, îndoiala şi suferinţa fizică”…
    Tot Gabriel Stănescu, în urma obţinerii acordului de a prelua unele articole scrise de personalităţi de seamă ale spiritualităţii şi culturii româneşti cu referire universitarul filosof Nae Ionescu din publicaţiile acestora şi de ajutorul lor documentar, referindu-se la Paul Miron, Mac Linskott Ricketts, Gheorghe Drăguluin, Andrei Pleşu, Gherghiţă Geană, Gabriel Liiceanu, Eugen Popescu, Nae Antonescu, Mircea Handoca,… Dan Dungaciu, Gh. Paruisi(B.A.R.), Marta Petreu a evidenţiat spiritual socratic al profesorului de logică şi metafizică, paideica sa fiind în spiritual creştinismului, că <>.
    Personal, referindu-mă sintetic la condiţia universitarului filosof Nae Ionescu, aş releva, tot textual, impresiile lui N. Bagdazar în volumul său ” Scrieri”, Ed. Eminescu, 1988, o ediţie îngrijită cu note şi introducere de Gh. Vlăduţescu: <> este o referire la “ Ofensiva contra spiritului ştiinţific”, concepţia lui Nae Ionescu de filosof creştin expusă în “ Revista Fundaţiilor Regale”, an X, iulie 1943, nr.7 . Şi încă ceva: Diabolicul val al antisemitismului a fost de natură stratificat sociologică, al limitei cunoaşterii tuşată şi impregnată de mercantilismul mistic mozaic şi de creştinism, de alte religii personaliste şi chiar de politeism!… Astăzi, când presiunile moral-teleologice, urmare a expansiunii şi universalizării informaţionismului şi neopozitivismului scientist ( vezi orientările pozitivist-scientiste ale Şcolii de la Viena), devin , în mod natural, tot mai diluate , este de aşteptat un orizont societar al unor elevaţii morale şi metafizice cvasiintelectuale. Futurologic, este de aşteptat , nolens- volens, o diminuare şi o ireversibilitate a escaladării contrastelor antinomice eclesiale, într-un orizont epistemologic larg deschis construcţiei armonice- exploratorii , pozitive , categorial – dialectice în competiţiile social-culturale şi spirituale ale majorităţii păturilor sociale şi implicit a naţiunilor…. Este vorba, desigur, de o metafizică a ontologicului şi de o logică a sustentării gnosiologice spre cunoaşterea fizical- esoterică… Cu acestă dialectică, în principiu gnomică, a antinomiilor categoriale, filosoful lucra antitetic la logica ambelor resorturi, dar dinafara raţiunii logice, pe ambele paliere, şi cel iraţional mistic- nihilitic imediat şi cel analitic-sintetic pozitiv mediat, aceasta, fiind, de fapt, determinanta de forţă a gravitării în jurul său a unei importante părţi din elita intelectuală interbelică, dar tot el nu recunoştea valoarea lor în planul cunoaşterii şi în spaţialitatea social-spirituală… Regretabil, Nae Ionescu refuza constant construcţiile metafizice cu principiile pozitivist-scientiste şi efectele acestora… Aceasta, numai pentru primatul sustentării teologice a adevărului absolut, în El, în unicitatea Providenţei, numai pentru proliferarea creştinismului, a dogmelor ortodoxe în spaţiul naţional românesc, şi poate mai puţin urmărea potenţialul axiologic moralizator a acestora, pe care le seconda, în fond pe latura cea mai perenă a creştinismului, şi pe care le idealiza, neezitând să profite pentru aceasta chiar şi de oferta politică a Mişcării Legionare, un sol ideologic de care se pare că s-a folosit mult, dar de fertilitatea căruia se pare că nu prea era convins!… Pe restul epistemologiilor raţional- ontologice, cosmologice , pozitiviste sau constructiviste, sau altele, opuse concepţiei şi preocupărilor sale metafizice monoteiste, trăirii în persona isihasmului palamasian, în absolutul pământean şi în cel celest, cu tot binele, în El,… le refuza cu obstinaţie sau poate chiar nu reuşise, până la trecerea prea timpurie a sa în eternitate, efectele lor a le intui …
    Sibiu, 10 iunie 2014, Gheorghe Apetroae Sibiu

    Bibliografie:
    – Vlăduţescu,Gh., Sensul cunoaşterii în filosofia “trăiristă”; în “Revista de filosofie” nr.9, 1966;
    – Stănescu, Gabriel, Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 1998 ;
    – Sebastian Doreanu din Denver-Colorado, conferinţa “ Nae Ionescu în ţară şi în exil” prezentată la Săptămâna Câmpului Românesc de la Hamilton, 8.01.2010;
    -Ciachir, Dan, Gânduri despre Nae Ionescu, “Steaua, anXLI, nr.3, martie 199o;
    – Ionescu, Nae, Neliniştea metafizică, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993;
    – Cioran, Emil, Nae Ionescu şi drama lucidităţii, în Vremea, an X, nr.490, 6 iunie 1937,
    – Noica, Constantin, Ce învaţă “filosofii”de la Nae Ionescu, în Vremea, an x, nr. 490, 6 iunie 1937;
    – Eliade, Mircea, Profesorul Nae Ionescu, în Universul literar, an II, nr.13, 23 martie,1940;
    – Eliade, Mircea , Funcţionarea socratică a lui Nae Ionescu, în “Pan”, an I, nr.3, 1-15 aprilie 1941, Ed. A II-a,1941,
    – Ediţiile şi notele realizate de Marin Diaconu şi Dora Mezdrea, la volumul “Neliniştea metafizică, Editura Fundaţiei Culturale Române,1993;
    – Manoliu, Petru, Nae Ionescu: “Istoria logicii”, în Vremea războiului, an Xii, nr. 610, 20 iulie, 1941;
    – Ediţiile şi notele realizate de
    – Diaconu, Marin, Mezdrea, Dora, Curs de istorie a metafizicei, cu introducerea de Ştefan Voinescu, Editura Anastasia, 1996;
    – Băncilă , Vasile, Nae Ionescu, în : Nae Ionescu, Istoria loguicii, Bucureşti, în M.O. şi Imprimeria Statului, 1941;
    – Vulcănescu, Mircea, Noica, Constantin, Introducere la: Nae Ionescu: Istoria logicii, Bucureşti, n M.O. şi Imprimeria Statului, 1941;
    – Popa, Grigore, Opera lui Nae Ionescu ( “Istoria logicii” şi “ Metafizica”), în “Saeculum”, an I,nr.1, ianuarie-februarie 1943;
    – Cazan, Gh. Al., Filosofia trăirii. Nae Ionescu; în Istoria filosofiei româneşti, Bucureşti, E.D.P.,19084;
    – “Nae Ionescu”, encyclopedia liberă, text disponibil sub licenţa Creative Commons.

  23. EL, EMINESCU

    când pe harfele de unde

    stele cad şi se aprind-

    orgi selenice pe lucii,

    valuri risipte-n grind-,

    fruntea… boltă peste veacuri,

    şi-o înclină visător,

    să-şi revadă-n codri, lacul,

    strălucirea în izvor…

    şi… pe azure văi de cuget,

    cu ochi negri, lini, coboară

    El, Luceafăr al iubirii,

    printre nuferi să răsară!…

    cu Luna, se plimbă-n trestii,

    iar din cornul ei de-argint

    îşi desfată nemurirea,

    dă tăcerii dor şi gând! …

    … din grădinile de aur ,

    îi culege Lunei, crini,

    şi-i păstreză-n templul firii –

    candelabre de rubin:

    arc de cer, în El, lumina

    celei mai pure lumini

    …ea, ecouri între clipe,

    o ascultă-n infinit!…

    Teii, re-ncărcaţi de floare,

    ning miresmele de-amor,

    El… luceşte-n rostul lumii,

    spre trecut şi viitor!…

    G.A.S.

    Revista „Foaia Poporului”,ASTRA, nr. 6, ianuarie, 1993

  24. GLASUL CLIPEI – revăzută
    Gheorghe Apetroae , Sibiu

    Din vid , mundan, carab în fire,
    pe boltă-n Pollux irizezi
    între mister şi geană, clipă,
    în joc zeiesc, te dăruieşti!…
    şi cazi din Gemeni , meteor
    vărsând clepsidra umbrei nude
    … petreci cu Luna spre izvor
    pe-o stea limonă -n rătăcire,
    să-i smulgi apusul ei meschin
    din gheara fricii nerostite!?…

    Spre rugă cuibărită-n îngeri
    în nume , bei sânge de zeu,
    slujind la cer, toarta-i desprinzi,
    să cazi cu El prezent nesigur…
    şi El , din tine zămislit!…
    cu El, tot îţi repeţi trecutul-
    şi-ţi porţi în grijă ne-nceputul
    în stela ce îi plângi pe umeri
    cu-n glas magnetic necuvânt!….

    Tu întărit, bolnav de gânduri ,
    barbar corăbier, pribeag ,
    în largul obosit de slavă
    te-mbeţi cu valul înspumat,
    sorbind licoarea zării caste
    din cupa trecerii sihastre –
    ambrozii slobode în flăcări –
    din sânii clipei desfrânate! …

    Cerni des lumini prin năluciri,
    să scapi de Ea şi necunoaşteri,
    iar din implozii adori umbre,
    le joci, ritmând, brâncind pe clipă,
    îi cerţi destinul , i-l renegi,
    iubind-o-n sine cu absurdul
    din slove, tainele-ţi trăind,
    prin faţa lumii când curgi gemi…

    Te – alinţi când ştii că-i poţi fi idol,
    la cea ce lesne, hoinărind
    prin haos calea-ţi luminând
    de braţul ei mai strâns te prinzi,
    din al ei gând sfâşii cu vântul ,
    să-l pierzi , de ţipă ca un vifor,
    în agonie, psalmi îi cânţi,
    sporindu-i simţul prin săruturi!…

    De- aceea retrezit din chin,
    cât geme clipa-n Ea, e-n tine…
    o resfinţeşti cu flăcări vii,
    din rozii sâni ispite-i slobozi,
    re-înflorind în stele, ritmuri
    pe care cânţi… seraf, şi roze,
    poeţilor le oferi clipa
    din stânci le-o-mparţi, înmugurind
    nou început cu ne-nceputul!…

    G.A.S., Boroaia , 5 septembrie,1963

  25. EPISTOLĂ

    Gheorghe Apetroae , Sibiu

    La Vârtoape, în munţi, din neguri coborâţi,

    diavolii povestesc până târziu

    cu colibele pustii ale jinarilor

    şi cu stâncile înnegrite de fulgere,

    despre tunete şi iubirile din vară,

    despre creşterea stelară a ierbii

    în mit, ideile siluindu-mi-le !…

    … îţi scriu de unde împărăţesc

    cu începutul crestele Măgurii

    pajiştile albe ale Tomnatecului,

    misterele, împreună cu mioarele…

    … dar, dinspre Tâlvă, un miros sălbatic de lup

    răspândit peste ţancul

    înnegurat din Şugage

    le reneagă procreaţia!…

    … am rămas cu culmile sinistre

    înfipte în cerul Vârtoapelor

    şi cu sălaşele reci ale nopţii,

    la care cerbii Lebei, adăstând

    rumegă semnele primăverii!…

    Îţi scriu de aici în priviri

    cu vântul, surle şuierând printre ramuri –

    învăţându-mă zborul,

    învăluind stindardele rotunde de pini…

    Îţi scriu în mine simţind

    frumuseţea cu care cobor

    turmele, revenind la datini! …

    …La Vârtoape m-am spălat în izvorul

    adânc de timpul netimp în abis

    din mine căzut în păcat

    şi cuvintele grele în el le-am bolborosit,

    fluierându-le pe grindul sterp de grijă!…

    …în ele am descoperit cristalul opal al luminii

    şi limpezirile din apus

    … toiagual orbului alb de aici îl port

    pretutindeni, în oricând plăsmuit

    cu arabescurile primei mele filosofii

    aici, de unde îţi scriu!…

    Sibiu – Jina, 1996

  26. CĂDEREA DIN CUVÂNT

    Gheorghe Apetroae, Sibiu

    Desfătat de sfinţenia celor veşnice
    dezveleşti stanca cu traznetul tău
    şi descoperi filonul albastru al vrerii –
    trecătoarea cerbului printre acăţii deşi –
    avatar de preamarire în sine,
    s-auzi un şuierat sub copita
    genezei!…
    – visele biruinţei cad in broboane
    cu chip de … plăcere!…

    Strabati din nou prin mocirla
    în care colcaie nepăsarea –
    trairile reci ale lumii trecute
    uitate în tine!…
    ajuns pe un intins covor de muscate
    tesut din firul nesfarsit de sidef,
    cer de carnalit –
    raiul cuvântului ucis,
    eternul cel lepadat de şarpele Evei-
    glasul rostirii tale în gol,
    te afundă tot mai mult in desertaciune!…

  27. SFIFAREA ZEIŢEI

    Gheorghe Apetroae, Sibiu

    O boltă azurie, acoperind

    cu un sărut,

    dintr-o beţie a luminii se trezi

    Venera!…

    de – aceea el despică pântecele

    mării , un recif

    în valul unui val de azi,

    de ieri, în anatas,

    galera acostând pe carnalite

    seri

    la stâncile zeiţei înrourate

    de plăceri,

    de celestine înfloriri

    şi de absint,

    pe toate, El, Sisif, ……

    urcând

    spre a se bucura de rodul

    meritat,

    zeiesc în chipul andaluz…,

    de marele Cuvânt, legat!…

  28. Omagii
    Anei
    Maternă graţie, cu mâinile – zăpezi

    fără răgaz hrăneşti vieţi,

    sporind lumina-n dimineţi

    cu chip senin, astral…

    Din tot ce dai nimic nu ceri,
    atunci când semeni primăveri

    cu aripile de poveri
    la cheiul încercat de val …

    Cunună vie în miresme –
    copiii, flori pe braţe creşti;
    la viitor eşti arbore de vieţi
    şi sevă, graţiei eterne!…
    ~~~

    Gheorghe Apetroae ( poemul de debut , Tribuna Sibiului, 198..)

    Homages

    Maternal grace, cellular soul
    you feed lives unceasingly
    enhancing the light of every morning
    with serene and starlike face…~~~
    for all you give you ask for nothing,
    then, when you grow springs,
    with burdened wings,
    at the quay washed up by the wave…~~~
    vivid crown, shield and emblem,
    children like flowers, on your arms you raise
    for the future – a tree of lives and grace,
    within the everlasting glory…

  29. Restituiri- POEZIA ÎN AREOPAG

    O călătorie de magie în frumuseţea poeziei s-a împlinit astăzi la Biblioteca ASTRA din Sibiu, prin lansarea volumelor de versuri aparţinând poeţilor: Judith Mezaros, Aurel Pantea şi Dumitru Chioaru. Dintre invitaţii directorului bibliotecii ASTRA, profesorului Ioan Mariş , am remarcat pe criticul literar Alexandru Cistelican, poeţii Mircea Ivănescu, Ion Mircea, Iustin Panţa, I. R. Văcărescu, criticul Ion Dur şi autorii volumelor lansate… A. Cistelecan, moderatorul comentariilor, a descins pe domeniul postdecembrismului literar, reperând caracterul expansiv al acestui curent, în sensul recuperării cărţilor interzise, promovării scrierilor literare din exil, integrării literaturii basarabene în cea naţională, exploziei literaturii depoziţionale şi, în sfârşit , cuprinderii literaturii de cea mai evidentă relevanţă valorică a perioadei în antologia lui A. Muşina… A. Cistelecan remarcă o ascensiune colectivă, specifică fiecărei generaţii de scriitori, urmată apoi de o disociere în individualităţi, din care fac parte şi poeţii J. Mezaros, A. Pantea şi D. Chioaru. Cărţile lor, axiale prin tematică şi structură, aşa cum remarca poetul Iustin Panţa, au primit, prin editarea la „Euphorion” şi „Arhipelag”, viza valabilităţii critice.

    I.R. Văcărescu, redactorul cărţii „Călătoria submarinului galben”, scrisă de Judith Mezaros a expus pe larg conţinutul volumului şi a prezentat critic poemele mai reprezentative… Poetul Mircea Ivănescu, după ce în numele asociaţiei scriitorilor şi a secretarului acesteia, poetul I. Mircea, îşi exprimă bucuria întâlnirii cu poezia şi dorinţa ca lansările de carte la Sibiu să aibă o periodicitate mai restrânsă…califică poezia lui J. Mezaros autentică, de mare înălţime, iar poemul „La 75 de grade latitudine nordică” o indică pe poetă ca fiind „personajul principal al serii”…

    A. Cistelican, raportându-se la Mircea Ivănescu, crede că nu a exagerat cu nimic când a declarat-o pe Judith Mezaros o „revelaţie a generaţiei 80” şi regretă necuprinderea ei în antologia lui A. Muşina, fără a umbri pe ceilalţi poeţi, ci dimpotrivă … A. Pantea şi D. Chioaru trebuiau să fie demult clasici… ei au fost însă sustraşi de la editare în perioada când aveau nevoie de o expoziţie şi nu de stocaj…”.

    Mircea Ivănescu, cunoscând valoarea certă a cărţilor lui A. Pantea s-a introdus în noul său volum „Negru pe negru” prin redarea versurilor: „ o rază neagră până la inima de Christ / a surâsului printre străluciri / ucigaşe ? … un text care nu lasă nici o îndoială asupra valorii creaţiei”. ..

    Poetul Aurel Pantea, afirmă Alexandru Cistelecan, este mai virulent decât Dumitru Chioaru, se rupe de existenţa comună şi se aruncă direct în hăurile existenţiale ale propriului sine … este un grefier al frământărilor în adâncul finite, iată: „Această Veneţie, aceste lagune” şi „Cartea lui” sunt expresii ale unei imaginaţii de tip vizionar… Cartea „Noaptea din zi” scrisă de Dumitru Chioaru şi editată la “Euphorion” îi trezeşte lui Mircea Ivănescu sentimentul bucuriei şi admiraţiei pentru deschiderea poetului ” spre dimensiunile copilăriei, a timpului reîntors … o reuşită de integrare a timpului pierdut” … Alexandru Cistelecan consideră că poetul se întoarce spre” candoarea pierdută şi regăsită a copilăriei ” cu balansul şi inserţiile de natură existenţială, dramatizând, prin versul ritualic , iar turnura este melancolică… Această poezie duce spre o „ontologizare a evidenţei, rupe poezia de existenţă şi o întoarce spre arhetip”… Universitarul Ion Dur califică generaţia, ca fiind doar o speculaţie, sesizând la Dumitru Chioaru, prin construcţia poetică şi conţinutul ideatic al poemelor înserate în volumul lansat „Noaptea din zi”, o evadare din cadrul şi tiparele formalizate ale acestei generaţii… Comentariul criticului Ion Dur este considerat de Alexandru Cistelecan ca fiind sugestiv, aureolează meritul, calitatea creaţiilor poetice ale acestui scriitor şi poate constitui o exegeză eclatantă asupra literaturii postdecembriste …

    Cronică literară realizată de Gheorghe Apetroae şi publicată în „Radical”, Sibiu, nr. 1064, anul 1994

  30. Restituiri – MELOS ŞI TOPOS ÎN CREAŢIA COMPOZITORULUI MARŢIAN NEGREA

    Emisiunile muzicale au prezentat, în ultimul timp, părţi importante din creaţia compozitorului Marţian Negrea. La locul de naştere al compozitorului (Valea Viilor, judeţul Sibiu) am beneficiat de întâlnirea cu d-l învăţător Ioan Hentea, nepot şi bun cunoscător a vieţii şi creaţiei acestui important compositor roman, de relatările exacte ale acestuia privind viaţa şi activitatea compozitorului .

    Marţian Negrea s-a născut în anul 1893 în Vorumloc(Valea Viilor), o localitate din ţinutul Târnavelor, în apropierea municipiului Mediaş. După clasele elementare, urmează la Sibiu cursurile secundare şi facultatea de teologie. Dar, graţie chemării muzicale, în anul 1913 se înscrie şi urmează clasa de violoncel a Conservatorului din Viena. Spirit patriot, animat de sentimentul întregirii naţionale, în anul 1916 părăseşte Viena pentru a se opri câteva zile în Ardeal şi a trece apoi în Regatul României spre a se înrola, alături de o suită de intelectuali, în armata română. După terminarea războiului, în acelaş an, 1918, se reîntoarce la Conservatorul din Viena, clasa compoziţie, domeniu care îl va consacra. În anul 1919 absolvă conservatorul şi este numit profesor de armonie, contrapunct, fugă şi compoziţie la Conservatorul din Cluj. După o carieră universitară strălucită şi împliniri materiale, Dictatul de la Viena îl găseşte un colaborator al armatei române şi un intelectual cu vederi naţionale. Regimul instalat la Cluj, în anul 1940, îl obligă să părăsească Clujul, împreună cu familia. După o localizare scurtă în localitatea natală, Valea Viilor, în toamna aceluiaşi an, îşi reia activitatea universitară, ca profesor de contrapunct şi compoziţie la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, iar în paralel cea de compozitor şi dirijor.

    Memoria primul război mondial îi va marca întreaga sa viaţă şi creaţie. Una din cele mai patetice pagini ale sale „Crăciun trist” – 1916, cuprinsă în suita simfonică „Poveşti din Grui”, scrisă în 1940, în peisajul sărbătorilor de iarnă ale Vorumlocului, va evoca suferinţele părinţilor ai căror fii au murit în luptă, departe de cei dragi…

    Suita simfonică „Povesti din Grui” cuprinde în substanţă obiceiurile şi tradiţiile locului, ale satului natal, întâlnirile sătenilor pe Grui şi constituie o retrospective a melosului local, relevată de Marţian Negrea în expresie muzicală.

    Desigur, melosul şi toposul locului au înnobilat nu numai această suită simfonică, ci întreaga sa creaţie muzicală. Ce-i drept, muzica simfonică i-a înscris în palmares un număr important de lucrări printre care: Fantezia simfonică, Rapsodiile, Suita simfonică „Poveşti din Grui”; poemul simfonic „Recrutul”, suita simfonică „Prin Munţii Apuseni”, Recviemul „Palat boieresc” şi ultima sa lucrare intitulată „Simfonia primăverii” (1959).

    Cu memoria compozitorului şi îmbrăţişaţi de priveliştile de farmec ale Gruiului, înveşmântat acum mitic în culorile oliv-ruginii ale toamnei şi pregătit parcă din totdeauna pentru visare şi contemplare, ne-am transferat cu tot sinele nostru în spiritul locurilor, în strălucirile armonice ale creaţiei compozitorului, pentru a înţelege că melosul popular constituie principală sursă de inspiraţie a simfonismului classic şi a celorlalte genuri muzicale.

    Gheorghe Apetroae, Sibiu, Valea Viilor,1994…Articol publicat în „RADICAL”, Sibiu, nr. 1034, anul 1994.

  31. Restituiri, „Apel către intelectualii ardeleni” şi

    „A fi sau a nu fi Antje Scmidt – Classen”

    „Asupra conţinutului articolelor inserate recent în „Tribuna” intitulate „Apel către intelectualii ardeleni” şi „A fi sau a nu fi Antje Schmidt-Classen” se poate afirma răspicat că românii şi-au crescut şi înflorit numai prin ei înşişi, în vicisitudinile istoriei lor, fiinţa naţională. De aceea ei nu-şi pot lăsa pentru nimic, la discreţia oricui, productele materiale şi spiritual-culturale milenare, valorile lor naţionale.

    Nimeni nu va putea să înstrăineze, într-un troc de umile favoruri şi onoruri personale sau de grup, valorile poporului. Mai mult, acestea, cu valenţe naţionale, nu pot sta şi nu pot fi lăsate de nimeni la discreţia unor elemente antisociale, care de pe poziţii diriguitoare dovedesc iresponsabilitate, incompetenţă, imoralitate şi atitudine antinaţională, aşa cum se poate deduce din mesajul articolelor publicate.

    Iată, dar, în contextul relevat, un caz scăpat de sub controlul autorităţii, ajuns la un stadiu avansat de compromis social şi chiar naţional. Este vorba, aşa cum se deduce din mesajele celor două articole, de o serie de manevre ale Inspectoratului Şcolar Judeţean Sibiu (inspector general adj. Klaus Werner Iohannes) în raport cu mobilul contribuţiei, iniţial dezinteresat al d-nei Antje Schmidt-Classen, reprezentata unei societăţi germane, la aşa zisa dotare materială a Şcolii cu internat pentru deficienţii de auz, amenajată în spaţiul robust şi somptuos al primei şcoli de fete în limba română din teritoriul transilvan, construită prin donaţii publice de către Asociaţiunea Astra, în parcul cu acelaşi nume, şcoala, unul dintre edificiile naţionale româneşti culturale ale Ardealului, devenită acum un arogatoriu patrimonial…, chiar şi de pe coordonatele şantajului politic …

    Personal i-aş recomanda d-nei Antje Schmidt-Classen, dacă este cumva marcată de spiritualitatea germană a acestor locuri şi de sentimentul conservării lor, să renoveze o catedrală evanghelică în ruină şi să doteze material o şcoală, de exemplu din Bruiu, şi nu un edificiu curat românesc, dar situat în centrul Sibiului. Deasemenea , d-lui inspector general adjunct Johannis Klaus i-aş putea sugera să meargă unde doreşte domnia sa în Germania şi să-şi permită să înstrăineze la oricine, dacă cineva îl va lăsa, bunuri asemănătoare din patrimoniul naţiunii germane.

    Aş recomanda, totodată, autorităţilor locale să renunţe la simulacrul de concurs, să se dezbrace de hainele politice rentiale ale algoritmului şi să promoveze în aceste funcţii numai oameni demni, integri, precum au fost Tănăsescu, Bologa, Dima ori Barcianu şi nu mediocrităţile ori trădătorii!…

    Gheorghe Apetroae- consilier judeţean de Sibiu, publicist,„TRIBUNA”, Sibiu, anul CXIV, nr. 2322, 22 octombrie, 1998

  32. LITERATURA, “LA OCNA SIBIULUI, 9 IUNIE, SĂRBĂTOAREA RECUNOŞTINŢEI”

    Gheorghe Apetroae ,Sibiu, Radical, anul 5, nr. 1144 din 14 iunie 1994

    SĂRBĂTOAREA RECUNOŞTINŢEI

    Ca naţiune, ne-am durat în spiritul funciar al statorniciei noastre în hotarele istorice legitime. Dar, pentru a se păstra şi adânci fiinţa naţională, românii au trebuit să dea riposta multor râvniri duşmane, să-şi sacrifice fiii în războaie de apărare, încununându-se de glorie!.. Nu există aşezare, nu există cetate românească care să nu-şi fi dat partea sa de jertfă, fiii cei mai devotaţi naţiunii, mai dârji şi mai viteji, sângele, viaţa lor numai pentru cauza păstrării şi înfloririi fiinţei noastre naţionale! .. Jertfele n-au fost zadarnice!… Românii îşi pot cinsti oriunde acum în ţara lor, în libertate gloria eroilor , iar ziua de 9 iunie, la care ne referim acum, constituie o zi de sărbătoare a recunoştinţei noastre faţă de martirii neamului românesc…

    Această zi a fost şi pentru locuitorii oraşului – staţiunea balneară Ocna Sibiului, o aşezare ardeleană încărcată de nobil trecut şi de glorie naţională, o zi a reînoirii tradiţiei cultului eroilor. S-a relevat aceasta ca fiind şi un capăt de drum pentru generaţiile viitoare , în sensul slujirii cu devotament a patriei, dar şi un prilej de venerare a eroilor numeroşi ai urbei, cei care prin jertfa lor supremă în luptă, au brăzdat adânc şi glorios, destinul ţării!…

    O emoţie puternică a cuprins întreaga Adunare Populară, când cele trei coloane de cetăţeni ai Ocnei Sibiului, cu veteranii de război în primele rânduri, au pornit din Piaţa ” Avram Iancul”, cu toţi preoţii urbei în frunte, fluturând Tricolorul pe străzile principale ale oraşului , şi glăsuinnd, în marşul lor, cântece naţionale de sărbătoare… Coloanele au intrat, apoi, triumfal, ca adevărate oşti biruitoare, în parcul primăriei din centrul oraşului. Aici întregul ceremonial s-a oprit chiar la locul în care începuse a se înălţa, prin osârdia cetăţenilor Ocnei Sibiului,” o cetate de graţie, “Monumentul Eroilor” din Ocna Sibiului. În jurul gropii de fundare a monumentului şi a schelelor erau depuse imense grămezi de flori, ofrande martirilor neamului. În acest loc atât de providenţial, în dreptul unei cruci mari, înălţată cristic şi acoperită cu ghirlande de flori, purtând înscrisul celor 132 de nume de eroi, fii ai oraşului jertfiţi ţării în cele două războaie mondiale, a început manifestarea de venerare a eroilor… Directorul Casei de Cultură , domnul Ilie Oprişor a deschis ceremonialul national, prezentând cu un ton înalt imprecativ programul… Se crease o atmosferă solemnă, de gratitudine eroilor, de magie şi de vis, care a produs emoţii de nestăpânit şi a stors lacrimi din ochii asistenţei!… Elevii Liceului teoretic din Ocna Sibiului, îmbrăcaţi de sărbătoare şi cu profesorii lor de faţă au fost, prin prezenţă şi programul prezentat, o adevărată podoabă de suflet pentru eroi şi pentru neam, preţuită de întreaga adunare… Preoţii din cele trei parohii ale oraşului au slujit evenimentul cu mult har creştin, oficiind parastasul de pomenire. Corul bisericesc întrunit , format din corurile celor trei biserici, a creat prin cântări stări de înălţare în credinţă şi de recunoştinţă, stări de adâncă graţie eroilor !….

    Preotul Ioan Vecerdea a relevat însemnătatea păstrării cultului eroilor, cult care menţine aprinsă vie flacăra sentimentului patriotic al neamului românesc în spaţiile sale ancestrale.

    Despre semnificaţia zilei , despre trezirea conştiinţei noastre patriotice a declamat mult convingător, înălţător, în numele primarului oraşului, dr. Nicolae Balteş şi al său personal, viceprimarul oraşului, domnul inginer Ioan Costea.

    Veteranul de război, ofiţerul maior în rezervă Lazăr Sădean,cel care a insuflat multă energie patriotismului localităţii sale natale, a relatat cu fervoarea sa greu de stăpânit, dar şi cu patos nostalgic, evenimentele politice şi militare ale ţării şi ale Europei, începând cu primul război mondial şi până astăzi, despre virtuţile militare ale ostaşilor eroi ai Ocnei Sibiului!.. Acesta, angajându-se în dialog cu profesorul de istorie al liceului din Ocna Sibiului, a făcut numeroase şi interesante referiri cronologice asupra evenimentelor naţionale şi mondiale militare care au condus la întărirea independenţei şi la unitatea naţională a României.

    Momentele importante ale evenimentului au fost imortalizate pe peliculă de către inginerul Ioan Oprişor, cel care este un fiu de valoare al Ocnei, un talentat interpret de muzică populară şi romanţe.

    Ceremonialul de recunoştinţă pentru eroii urbei a fost încheiat strălucit, în mod sărbătoresc, de corul liceului care a interpretat o suită de cântece patriotice, tot atâtea motive de înălţare a întregii asistenţe în spiritul gloriei străbune şi al împrospătării sentimentelor naţionale !…

    GHEORGHE T. APETROAE, membru fondator al ASTREI rediviva, publicist.

  33. RADU SELEJAN, UN REPER LITERAR LA CONFLUENŢA DINTRE MILENII

    RESTITUIRI: * O ÎNTOARCERE CU MIRARE ÎN ŢARA COPILĂRIEI * CONDIŢIA SCRIITORULUI

    Gheorghe Apetroae , Exegeze în volumul colectiv ” Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007

    Am avut posibilitatea să-l cunosc pe Radu Selejan cu mulţi ani în urmă, la redacţia ziarului Tribuna Sibiului. Redacţia funcţiona atunci pe strada Dr. Ion Raţiu, iar scriitorul activa aici ca redactor la secţia culturală a cotidianului, împreună cu un alt redactor cunoscut mediei sibiene,Traian Suciu. Era prin anul 1988. Îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare gri spre negru, cu o figură sobră, olimpiană trecea pe culoarul redacţiei cu repeziciune, aproape de neobservat, de la un birou la altul. Probabil că programul său de lucru din redacţie în acea zi era foarte încărcat, iar gândurile desăvârşirii vastei sale opere literare, pentru care timpul, ca oricărui mare creator, îi lipsea, îi grăbeau mişcările şi-i controlau comportamentul…

    Prezenţa mea în redacţie era condiţionată atunci de o întâlnire aranjată cu Traian Suciu, responsabilul paginii cultural-literare a Tribunei. Pe redactorul Traian Suciu, cu cel care aveam să colaborez fructuos la paginile ziarului “Dimineaţa”, devenit apoi “Radical 21”, îl cunoscusem în urma participării sale ca redactor literar la una dintre şedinţele cenaclului literar „Lumina”… Cenaclul „Lumina” era atunci o grupare literară sibiană de înaltă ţinută intelectuală, pe care o frecventam cu interes, alături de alţi creatori sibieni de literatură, printre care poeţii : dr. Mihai Posada, Eugen Jitariuc, Florin Oancea , Dan Ioan Bogdan, Artemiza Botnar, Gabriela Stuparu.. şi, nu de puţine ori, Mircea Ivănescu, Ion Mircea, Dumitru Chioaru, Ion Radu Văcărescu, Vasile Avram, Iustin Panţa, Vladimir Munteanu ş.a.. Participarea redactorului Traian Suciu la una din şedinţele “Luminii” nu avea alt scop decât realizarea unei pagini de literatură, care să cuprindă creaţiile de valoare din activitatea acestui cenaclu sibian.

    Nu-mi dau seama nici astăzi, de ce prezenţa mea în redacţia unicului ziar sibian, atunci în căutarea lui Traian Suciu, l-a determinat pe Radu Selejan să se oprească puţin din mersul grăbit, din iureşul gândurilor sale şi de ce îl interesam!.. Abordându-mă spontan cu o privire pătrunzătoare, adâncă reţin că am avut schimburi de cuvinte cu privire la motivaţia preocupărilor mele literare, pe care scriitorul, fără un pic de egoism,( manifestat din păcate şi atunci, ca şi acum, de mulţi dintre creatorii de literatură), ţinuse a o afla în mod direct….

    Îl bucura vizibil dialogul nostru, îl înălţă parcă, văzându-i chipul scriitorului cuprins de o tainică trăire, simţindu-l parcă transferat într-o nobilă iluminare… Ştiam că era unul din scriitorii importanţi ai vremii, dar, puţin documentat atunci asupra operei sale literare, nu puteam să-i realizez monumentalitatea.

    Moartea scriitorului m-a îndurerat nespus, ca fiind prematură şi de atunci trăiesc permanent cu imaginea sa din momentul întâlnirii noastre, impresionat de personalitatea-i literară cu o identitate creatoare specială…

    În anul 2001 am avut ocazia participării la un simpozion „Radu Selejan”, ţinut în memoria scriitorului la un an de la dispariţia-i fizică, la Universitatea Româno-Germană din Sibiu, organizat de editura ” Cartea Românească”, editură care publicase volumul postum de memorii ” Privind înnapoi cu mirare” al scriitorului . Volumul era lansat, cu acel prilej,al simpozionului, de soţia sa, Ana, scriitoare recunoscută, un distins cadru universitar în domeniul istoriei literare.

    Am receptat evenimentul, nu numai sub aspectul axiologic al comunicărilor cu referire la opera scriitorului, care mi s-au părut mai mult sau mai puţin docte, după calitatea şi iniţierea vorbitorilor în opera selejaniană, dar şi mai mult, am apreciat abnegaţia cu care partenera sa de viaţă milita acum pentru medierea post-mortem a creaţiei soţului său. Da!… Pentru că profesorul univ. filolog Ana Selejan , persoana cea mai îndreptăţită, prin apropierea de viaţa şi de opera scriitorului a abordat cu multă competenţă profesională- academică pe acest tărâm, al literaturii, întreaga opera a scriitorului, reusind să restituie auditoriului numeros la manifestare, spre cunoaştere şi receptare, creaţia literară laborioasă a lui Radu Selejan, aşezându-l, astfel, pe locul lui de drept în panteonul scriitorilor de valoare.

    Toate cele expuse în acest simpozion au fost suficiente pentru a mă sensibiliza şi a mă determina să mă opresc puţin din drumul meu existential, destul de adânc profilat şi de întortochiat, în locul şi la timpul acestui scriitor şi să intru, desigur, cu posibilităţile mele de receptare, în hăţişul operei selejaniene. Pentru începutul acestui drum, am mers la Biblioteca ASTRA şi am consultat catalogul cu titlurile lucrărilor literare, aparţinând autorului. Am rămas impresionat de numărul cărţilor scrise şi de prestanţa editurilor la care acesta a reuşit să-şi publice opera, de dinamica şi diversitatea abordărilor tematice, în marea lor parte de natură liric-confesională, antropologic – existenţială…

    Am constatat atunci la acest scriitor , faţă de dimensiunea operei sale , o nejustificată modestie, principiu moral care îl urmărea cu constanţă şi îl caracteriza în planul existenţial-social. Titlurile cărţilor şi cronologia acestora le-am considerat edificatoare pentru varietatea, valoarea şi perseverenţa creaţiei, chiar din începutul literar: debut poetic în 1968, cu volumul ” Corturile neliniştei”, cu o prefaţă semnată de Dumitru Micu, redactor al revistei “România literară”, apoi din volumul „Transparenţa subpământului”, publicat de editura ” Albatros”, în anul 1972, cu care a debutat în publicistică, cât şi prin volumul de poezii „Cântece şi descântece de piatră”, publicat de editura „Cartea românească”, cu apariţie în acelaşi an, 1972, care avea să-l consacre definitiv şi ca poet…

    Un alt volum de poezii, intitulat „Târziul clipei”, apărut la editura „Eminescu”, în anul 1973, a constituit pentru Radu Selejan o etapă nouă şi, după mine, de cel mai mare succes, înscrisă fiind în registrul sublime al metaforei. Tot în acelaşi an, surprinzător prin cantitatea şi calitatea creaţiei, scriitorul reuşeşte să pregătească pentru editare şi să publice volumul de reportaje publicat de editura „Eminescu” şi intitulat „Ţara curcubeului de piatră”.

    Trecând în anul următor, 1974, Radu Selejan reuşeste să scrie volumul de povestiri „Eliberarea lui Bularda”, iar editura „Cartea românească” să-i publice cu success volumul.

    În anul 1975, după un alt travaliu creator , editura „Eminescu ” îi publică primul său roman, intitulat „Cercul adevărului”…

    Următorul volum, de această dată cuprinzând nuvele şi intitulat „Patimile rădăcinilor” îi este publicat în anul 1976 tot de editura „Cartea românească”.

    În anul 1977, editura ” Albatros” îi publică în volum, o adevărată monografie a Munţilor Apuseni, intitulată „Aurul lui Bruda – Ţara Moţilor” – trecut şi prezent, iar în următorul an, 1978, editura “Eminescu ” îi publică al doilea roman al său, „Barieră pentru cocori”.

    În anul editorial 1979, lui Radu Selejan , editura „Albatros” îi publică un nou volum de reportaje, intitulat „Cetăţi subpământene”.

    După o scurtă perioadă de aşteptare editorială, suprapusă cu perioada în care Radu Selejan scrie serii întregi de reportaje şi un scenariu de film la romanul „Barieră pentru cocori”, în anul 1982, scriitorul reuşeşte o nouă performanţă… Editura „Eminescu” îi publica un nou volum de reportaje, din ciclul”Destine comune”, intitulat „Gânduri pentru lauda pământului”, multe din acestea ancorate de cadrul geo-natural şi social transilvănean, crâmpeie din realităţile cotidiene ale vieţii sociale, economice şi culturale ale Sibiului şi împrejurimilor sale…

    Editura „Junimea” din Iaşi îi publică în următorul an, 1983, al treilea roman al său, intitulat „Avesalon cel bătrân”.

    Şirul editorial al creaţiei sale se va prelungi şi în anul 1984, an în care îi apare la editura „Albatros” romanul document, de o adevărată monumentalitate istorico-literară, prin exactitatea şi claritatea descrierii evenimentelor dintr-o perioadă însemnată a istoriei Transilvaniei, un roman cu profil psiho-social – istoric, intitulat „Roata fără sfârşit” – cu elemente evenimenţiale, cele mai multe despre „Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan”…

    După o perioadă în care scriitorul se va dedica în principal jurnalisticii, atât ca redactor la Tribuna sibiană, cât şi ca profesor la catedra de jurnalistică a Universităţii din Sibiu, editura „Transpres” din Sibiu îi publică, în anul 1992, volumul de povestiri cu adânci reverberaţii istorice, intitulat „Taina munţilor de aur”, iar editura „Tribuna” îi publica , în anul 1995, în volum, alte două piese de teatru.

    Să amintim, de asemenea, apariţia la editura ”Bucura” din Sibiu a ultimului volum de poezie antum al lui Radu Selejan, care este, după părerea mea, dacă nu cel mai estetizat, aşa cum îi relevasem volumul de poezii „Târziul clipei”, atunci cel mai încărcat de principii şi forme estetice, un sublimat literar al creaţiei sale poetice, volumul intitulat „Lupta cu îngerul”.

    De reţinut este şi faptul că în anul 1998, tot la Sibiu, îi apare un al patrulea roman al său, de data aceasta cu un profil psihologic, de fapt ultimul său roman, iar în anul dispariţiei doar fizice a scriitorului, 2000, Casa de Presă şi Editură “Tribuna” îi publică ultimul său volum antum de reportaje, intitulat „Taina cenuşii de stele”.

    Iată, dar, prolificitatea literară a scriitorului Radu Selejan. Să nu mai vorbim de alte zeci şi sute de reportaje apărute în paginile „Tribunei”, cât şi de zecile de scrieri de sertar care vor fi trecute post-mortem, în grija Centrului de Cultură „Radu Selejan”, spre a fi înserate în alte două volume postume.

    Referindu-mă mai mult la începutul creaţiei versificate a lui Radu Selejan, voi reda câteva fragmente reper, înserate în capitolul „Poezia – cealaltă faţă a energiei Cuvântului Dintâi” din volumul său de memorii intitulat „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia scriitorului, în anul 2001.

    Se va confesa, dar, în memoriile sale, poetul Radu Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie, poezia fiind, de fapt, o formă de energie sufletească. Dar poezie, în realul ei înţeles, n-am scris decât în facultate…”. Iată, dar, pe unde ar fi şi am putea repera începuturile creaţiei versificate selejaniene.

    În primul rând, parcurgând volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am constatat că poetul inginer avea să fie predestinat sacralizării spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, pe care le aborda cu o maturitate responsabilă . El, însuşi, va deveni laboratorul organic al genezei poporului român, cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor va decliva antropomorfic zăcămintele în lumina sublimată de prometeicul ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză.

    Se identifică , de la începutul – primar un genom exprimat prin “Cuvântul Dintâi” în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale, esenţe materiale şi spirituale din piatra primară.

    Avea, dar, a le exprima pe toate acestea cu “Cuvântul Dintâi” în multele cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1) , spre zămislirea din locul şi-n timpul lui a neamului şi a le susţine în zicerea sa poetică…

    Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului, iar poetul, ca inginer şi geolog, va demitiza crezul asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea sa existenţială, într-un nous al eternităţii munţilor, al genezei şi fertilităţii umane şi-l va exprima în versuri bine estetizate, încă din primul ciclu al volumului, intitulat „Cântece de piatră” cu „Cuvântul Dintâi”, precum „/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas / cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar din spiritul genezei „…/strămoşii coboară / din munţi / printre noi – / suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine – /…/(Basm).

    Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului în statornicia locului „ / … şi fiecare am jurat – / sfânt / adevăr adevărat /…/pământului din / care-am răsărit – /credinţă şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /…” (Ţara) . Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică a neamului românesc, în spaţiul semenal ancestral statornicit provincial, primordiile zeice ale pietrei munţilor, în sfânta solarizare dacică.

    Toate acestea aveau să genereze fructul nobil al viziunii sale cosmico-antropomorfice , neamul etern-durat, consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile mediului existenţial, în interrelaţiile sale cu alte neamuri existenţial-aleatoare, fruct dacic dumnezeit , pe care îl va expune, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane , în vitralii de cântec, precum: „ / Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza /…” (Dacica I) şi ” /…Zamolxe / s-a risipit în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi /…/iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, / seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica II) .

    Radu Selejan , om al adâncurilor miniere, este îndreptăţit, să susţină că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /…”(Credinţa). În istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi vor reverbera mereu din spaţialitatea începuturilor, undele genelor sale , nestematele sale din locul lui cristalizate, vibrând necontenit, în stânca lui, spre continua trezire, de a-şi apăra neamul şi a-şi rotunji ţara. Va spune-o, dar circumstanţial, poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea veacuri glia), un dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său, se leagă strâns, spre nedespletire, în gândirea sa dezinvoltă: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare / a crestat cu slovă mare: /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă, /…/Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug /…” (Balada).

    Poetul, inginer minier şi geolog, va reitera, încă o dată, cu regretul de a nu reuşi să cuprindă acea perspectivă de lumină eternizată pentru neamul său românesc, universul geologic al peisajului montan al Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, o regiune geografică superioară prin valorificarea istorică, civilizatoare a geosistemelor sale natural-antropice, cu diversitatea geofaciesurilor şi geo-topurilor, ca unităţi geo-ecologice statornicite istoric şi extrapolate genetic, ca geomorfologii încărcate de antropomorfismul neamului românesc, eluvionat cultural şi ancorat de spiritul pietrei, efigie a hotarului de neam, căzut, vremelnic, o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /…”(Descântul 20)…

    Este o geneză concepută şi expusă de poet, parcă prea dramatic, ca un antropomorfism al naţiunii sale, istoric şi cultural, consolidat, dar acum în cel al teluricului, al umbrelor, al nesiguranţei ontice, într-o reciclică şi versatilă desublimare, dezontologizare, cu rezultatul degradării genomice. Sufletu-i înalt înflăcărat, înconjurat de incertitudini şi angoasat, cu reverberaţii, uneori, apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu Selejan, acesta se va refula într-un alt ciclu poetic, acum într-un fel de spaţiu liturgic, în descântecul ”Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă opresc pe-o margină / ajunsă paragină /…”(Descântul 4)…

    Trădarea neamului său, prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec, creat tot din “Cuvântul Dintâi”, în afara subconştientului său, de un principiu apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare. /…/Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /…”(Descântul 7)…

    Şi nu îi este indiferent unui fiu bun, iubitor de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă, România. Se va confesa demiurgului salvator, elegiac şi nestăpânit de starea precară a poporului său, cerându-i un ”picur de dumnezeire”, din care se va înnobila însăşi poetul: /Dragostea adâncului, / bate-n pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./ Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, / dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /…” (Descântul 8) …

    El, poetul, revoltat şi cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare, imediate de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care purtau cununile neamului sunt glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul ciclu, cum ar fi: Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei care , declamă Radu Selejan: „ …/au izbit în porţile / lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor / al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum), parcă spre a se răzvrăti asupra conducătorilor prezenţi. Aceştia din urmă se vor regăsi, în revolta sa, doar cenuşa gorunului, lipsindu-le vigoarea marilor antecesori. Mai mult, trâmbiţatele glorii şi promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului care nu s-au arătat şi toate politicile care au condus la degradări sociale şi la colapsul condiţiei neamului românesc, au fost deconspirate şi dezavuate de scriitor în descântecul: „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac. / Minciună /…”(Descântul 11).

    De asemenea, atitudinea unor oameni politici, care, prin acţiunile lor n-au adus decât răul naţiunii, a exprimat-o cu mâhnire în versuri apocaliptice de descântec, precum: „/ După vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc. / Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag. /…” (Descântul 13)…

    Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de poetul născut şi crescut la Brad în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, inversat acum , pe un tract antinomic de către cei care erau acum în drept a-l explora şi valorifica, de faptul că paradisul gândit de el ,dantesc al fiinţării neamului, trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o „Fata morgana” a sistemului socialist, vremelnic instalat peste neam…

    Poetul este intuitiv şi el nu-l mai întrevedea, motiv pentru care se va exprima resemnat: / Despletit în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi din fire de lumină / toarce-n taină / zodii pentru-un nou-născut. / Strop de rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră / lumea creşte răsturnată. /” (Descântul 15)…

    Radu Selejan are apriori,în genomul său, fără a apela la Fortuna şi fără recluziunile in fatum, premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui pe care poporul român avea a o tranzita, în care alunecase şi se zvârcolea, iar acest crez expus, îl va releva enigmatic, ca descântec al ancestralului, în versuri, unele de formulă blagiană: „/Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. / Foşnetele curg de-a dura /…” (Descântul 17)…

    Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale milenare, nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat acestui timp, ci apărat cu sfinţenie, va gândi aşa mereu poetul şi-l va exprima, dacă : „/A crescut fulgerul trup /şi pornit din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit / în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul 24), iar „ /Steaua-i piatră / dezlânată…/Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de suflet zace /”… Dar, corolarul descântecelor sale, în care se va prelinge acel „picur de dumnezeire”, îl va aureola pe poet cu spiritul matern, plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă găsită de mama sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da o utilitate practică , de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i (non)existenţa-i thanathică din lumea umbrelor…

    Iată, dar, începuturile şi locul poeziei selejaniene ,iar, după ce i-am parcurs consistentul volum post debut, intitulat „ Cântece şi descântece de piatră”, să vedem care i-au fost însoţitorii fideli în arta versificării. Îi vom găsi aici pe colegul şi prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, pe poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, pe poetul Ovidiu Cotruş de la revista „Familia”, pe criticii literari Cornel Ungureanu şi Ştefan Foarţă de la revista „Orizont”, Ioan Oarcăsu de la revista clujeană „Tribuna”, pe Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul”, pe Miron Radu Paraschivescu ş.a…

    În toate versurile pe care i le-am parcurs, cu plăcere, din acest volum, am reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive a luminii pe care poetul o realizează în spiritul său cu teluricul, cu esenţele materiale primare, înnobilând în versuri libere spiritualitatea zamolxiană de statornicie a neamului…

    Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului său, în contextul geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean. În multitudinea evenimentelor existenţiale şi de locuri descrise este înrădăcinat spiritul de conservare şi rezistenţă la orice vicisitudini, al românilor. Ei, românii, urmaşii dacilor, sunt monoliţii spirituali şi materiali, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte şi spiritual locului şi numele fiecăruia şi-i identifică, iar dezrădăcinarea presupune doar strămutarea acestei pietre, a monoliticei stânci, lucru încercat şi imposibil…

    Radu Selejan cultiva, deopotrivă, pitorescul şi geologicul, în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc, eluviind interstiţialul umanităţii şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor, la vedere în hotarele Apusenilor, în acelaşi timp, în intuiţia umanului cultivă o perspectivă raţională ontică cu extrapolare spaţială în arealele definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor dinamic diversificate şi înnobilate de ” Cuvântul Dintâi”, dospit de atunci şi-n Graalul poetului Radu Selejan.

    Metafora poeziei sale întrece marginile imposibilului, în construcţii de hiperbole, precum „Carpaţii urnesc soarele / Către marginile lumii”, imaginile devenind succesiv litotice şi hiperbolice şi conferă unicitate stilului, o personalitate, unice. Esrte de observat că din liticul mineral astral, din biologic şi din reflexiile existenţial-gnomice expuse în părţile „Cuvântului Dintâi”, din promovarea spiritului uman în toate ipostazele unei epistemologii ale ontologicului primordial se eluvionează spiritul universal şi se fertilizează – sinecologic antropomorficul în toposul uman ,se dinamizează, sporind necontenit actualitatea literală şi valoarea insolită a operei.

    În acelaş timp, discursul său metaforic, cu o încărcătură în principia ideatice de calibru patriotic îl menţine pe creator în planul unei deontologii creatoare cu reflexii socio-umane constelare de o flexibilitate specifică, cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil diverselor medii intelectuale şi având multiple perspective axiologice recunoscute.

    Fizicul, în toate ipostazele sale,nu dezontologizează, este pe deplin consolidat, dar şi dinamic, un munte pietrificat într-un mediu de revelare a fiinţării sinelui…

    În acest imens temple, al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, îşi transgresează dincolo de comprehensibilul comun „ picurul de dumnezeire” Radu Selejan şi îşi şlefuieşte mineralul rostirii sale, sacralizată din “Cuvântul Dintâi”, tot el, poetul…

    În volumul de versuri „Târziul clipei”, volum care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea „Balade cu soare”, volum cu dedicaţie, nobilei sale soţii, Ana, decelând axiologic opera lui Radu Selejan, identificăm, ca principii , în primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul, categorii ale metafizicii aristoteliene, care sunt la ele acasă, expuse în primar cu un geniu maieutic aletheic de către poetul- un socratic al versificaţiei axiomatice, cu reuşita unor transfigurări semantice pe coordonate heideggeriene.

    Într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, uneori luciferice, nietscheiene, ” Cuvântul Dintâi” are şi aici, în “Târziul clipei”, în primul ciclu, muzicalitatea astrelor, discursul fiind metaforic şi încărcat de thimonul unui profetism angelic. În al doilea ciclu, versificaţia este clasică iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamului, Horea, Avram Iancul…

    La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei lirice nu vin din imaginaţia intuitivă, fadă, ci sunt admise facil, comod, din realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată organic şi circumstanţializată de flama aspectelor existenţial fenomenologice, a cotidianului, a mineralului-fizic, nu fictiv , filtrate esenţele prin grila raţionamentelor subtile în creuzetul metaforei,separând facil spiritul apofantic al pietrei din clivajul teluricului. Se va exprima confesiv, dar, în context, poetul: „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa – cuvânt / din care au crescut rădăcina / şi tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer. /…/caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina cerului) sau spre mineralizarea existentului „ /precum o scoică / în teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt. / sau… / De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i boabe de nisip /.”(Cântec de sirenă)…

    Dar Radu Selejan, abordând geneza ,cosmicul, nu acceptă finitatea existenţială… Viziunea sa este cea a eternităţii, substanţializată într-o conversie a formelor dictate astral de zodii. Va spune, dar, poetul: „ /N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie)…

    Radu Selejan a încercat un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de prea puţine rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc).

    Lângă spaţii şi după spaţii, niciodată sau dintotdeauna alunecă izvoarele, şi soarele oaselor se modelează ca o statuie a veşniciei femeii cuprinsă de ancestrale apolinice doruri, pe care Radu Selejan le va înfăţişa într-un joc al armoniilor, joc diferenţial leibnizian şi secund barbian, în versuri, precum „ Din adâncuri de mare, / odată cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, / printre stele aleargă, / risipă /căutând în neştire / între marginile lumii / locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă neumplutul ulcior /…” ( Joc).

    Metafora poetului este consistentă şi transfigurează subînţelesuri sincere, mari iubiri, de care poetul, un apolinic şi un olimpian, cum vi-l prezentam de la început, nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers pantheistic, al voluptăţii formelor umane, redat cu afectivitate în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor / îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă lumina ochilor tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli /…/şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune)…

    Din cavalcada de toposuri şi de timpuri, de esenţe astrale şi fenomenologii, expuse versificat de poet, se deduce că Radu Selejan are cunoştinţe consistente de paleontologie şi geomorfologie, cu care reuşeşte o developare a erelor şi a temporalităţii geo-sistemelor transilvane, în tectonică şi în stratificare geo-antropologică: „ /Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi / cândva cu mine alungate – / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate, / zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n depărtări / de mare. / „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi)…

    O altă iubire , celestă, va fi cântată de poet: „ Atunci, /în dimineaţa de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine / erai tu, / când zidul te înfăşura / de bună voie, / …când cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce-ai fugit / pe urma visului încă / neîmplinit? /”…

    Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu ne minunăm de răsfrângerea luminii din faciesul colorat al creaţiei solare, în cugetul adânc al finitudinii, ca al unui miez de pădure mitologic, al poetului?..: ”…/Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în care o pândeşte viitorul /cu ochii sticloşi. /…/ Pădure e şi cerc ,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce)…

    Şi uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi ferestrele adolescenţei, atunci în mâinile mamei, acum vorbind doar o umbră sepulcrală, de o amintire maternă cu strigăt de chemare, se va prăbuşi la strigătul său de acum, întărâtat de timpuri vesperale, în versuri cu nuanţe de învălurire în (ne)rostire, cu evidenţă specifică , blagiene: ” De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ? / Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n cânt / neistovit de lebădă. /N-auzi? De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se revarsă dincolo de margini . /… / De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid /şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii, aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele, /şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?)…

    O căutare a iubirii sincere, care în vis îl va osteni pe poet, îl va înseta, până a ajunge la izvorul ei şi… plecat pe drumul infinit al iubirii, o va releva în versurile: „ /Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri / şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia născutul suflet de izvor.”(Doar tu mă cauţi).

    O apropiere de iubita sa şi o simţire organică de îndestulată conjungere somatică şi ideatică le va realiza poetul, chiar şi ca o ficţiune, abia atunci când se refulează dintre partenerii cauzali orice inflamaţie de depărtare: „/…/O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele se înămolise / în vine, / ostenise…/ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de foc. /…/ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. / Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit./”(Plouă).

    Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu şi o va elibera ca dintr-un vis cu versurile sale, poetul: ” /Păleşte, râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul / ca un orb / şi tu eşti pretutindeni…/Şi-ţi simt căldura dragostei, dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean, /înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. / ( Ochii tăi).

    Dar cel mai semnificativ poem din primul ciclu din acest volum, intitulat „ Poveste” este cel care aurealează condiţia unei mari iubiri, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa, a trăit-o, este atunci când poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o argumentează şi o confirmă în versurile ce creează imagini de viaţă cu crome fascinante şi iz narcisic, de un exotism şi un erotism, luxuriante, solare, ademenitoare, orfice, care zvonesc o mare şi candidă iubire: ” / Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de păsări ,/ de soare, de foşnete, de răcoare /…/ O pasăre o-ndemni să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. / Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, / răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/…” Şi cât de frumos a spus-o tot el, poetul… în ciclul „Balade cu soare”, cu optimism şi bucurie panteistică…

    Pentru că Radu Selejan îşi manifestă spiritul de libertate istorică în multitudinea de vremi pentru locurile paterne, libertatea poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna, cu piatra munţilor,cu pădurile şi jivinele, potecile şi ascunzişurile, foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n hotar şi rodul ei , toate crescute într-o ordine genomică naturală a unui popor ce-şi sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii căzuţi, apărându-şi vatra, trecutul istoric, sub o zodie solară, de început dacic al neamului „ rânduit în jurul Carpaţilor”, sub stindardul dacic şi sub o cupola panteistică, sub semnul lupului. Acestea, va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară peste versul său „gramul de dumnezeire”, au fost „tainele credinţei lui în nemurire, / a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult, / de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /… /Poporu-i stâncă şi / izvor de viaţă . “(Baladă)/.

    Interesantă este, în acelaşi context, prin matricea sonică şi panteistică , balada „La începutul pământului” iar cele exprimate mai sus sunt părţi ale „Cuvântului Dintâi ”care se regăsesc şi în versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce purtau către mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /…/ păsările ciuguleau liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor, / alintând oameni şi pământuri ./”…(I), „/ Atunci, demult, / căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi / în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât zeii. (IV)/”…

    Să ne închipuim şi pe acei oameni zdraveni şi teferi la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii pe care poetul le sublimează chipurile cu existenţa istorică în versuri imnice, precum :„/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. / ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. /Stră-lumină şi dor, / bucurie /din luminile lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu / se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta…/ şi toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită fii în veci, /Românie. /” (Imn).

    Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să reţinem şi lunga speranţă de bine a moţilor, din care poetul se trăgea şi revolta acestora , prin Horea, exprimată în incandescenţa versurilor sale: „Ţara de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor / înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei…./ moţii trudeau / cu frunţile aplecate-n ţărână ./…/stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată cu sufletul / de la strămoşi. /…/La cârma istoriei / Horea rânduia / după datini străbune / vadurile dreptăţii, /…/ La Bălgrad, /cu sufletul cât / o Detunată, Horea a frânt roata / cu care duşmanii /i-au măcinat trupul, / despărţindu-l de viaţă. /…/ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul)…

    Să reţinem , din glasul orfic al poetului şi strigătele de luptă către moţi ale lui Avram Iancul, de răzbunare ale lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată / cu mădularele cioplite / din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./…/ să-i îndreptăm umbletul / după mersul nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina ochilor noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei…/ ai crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac de lumină).

    Şi din acelaşi volum , si din acelaşi motiv, al condiţiei miniere a poetului, nu vom trece peste „Balada cu mineri”. Va exclama, în vers elegiac, de amintiri,inginerul minier Radu Selejan: …/Când, azi, / minerii trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci, clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc / ca-n zilele / copilăriei mele:”(Baladă cu mineri).

    Că fiecare ceas al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe filoanele botezate cu nume de femeie din minele Munţilor Apuseni şi ale Carpaţilor Răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier avea să le conducă : Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa, Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina Neagră, acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri, cu tina care venea din adâncuri cu aurul, neagră., în coamele abatajelor şi în galeriile cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere de la Certej şi Săcărâmb, în patrulaterul aurifer al Munţilor Metalici, acolo de unde nimeni nu putea ieşi din mină la lumină fără să treacă prin purgatorul verificării şi al percheziţiei, apoi la mina de talc şi mică de la Voislova. Dar destinul de scriitor poet avea să i-l hotărască mina de cupru Leşu Ursului din Bucovina unde, aşa cum se confesa scriitorul, aici a scris multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să părăsească subpământul şi să se dedice poeziei şi jurnalisticii. Aici poetul şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a jurnalului „ Steagu Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani, pentru că mineritul, se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât” spectrul morţii înainte de vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte într-una… pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul….”. Dar o ucenicie a vieţii în creaţie era necesară şi aici, aşa încât, va spune poetul: ;<< …Înclin să cred că ” picurul de dumnezeire”, picurul de energie care sunt, a trebuit să treacă prin toate acele stări pentru a se purifica, pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire. Şi încerc să mă văd sus, de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată a vieţii mele, albia care mai păstrează urmele paşilor mei, urmele vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a existenţei mele pământene, întru facerea şi refacerea “Cuvântului Dintâi” . >>

    Aşa se face că, în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării existenţei sale creatoare, sublimate în mirare, sunt motivul de exprimare a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria o evidenţă a maturităţii sale creatoare. Aceasta este mirarea „muntelui” care încearcă depăşirea trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat, dinspre teluric spre celest.

    În acelaşi timp mirarea, ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca element de diagnoză a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse printr-o voinţă a devenirii, întreruptă de raţiunea întoarcerii spre reluarea drumului mirific al vieţii sale de creator, eterne. Această reluare, va spune el, este prin „odihnă” dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan, „pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă reconsidera”, spre alte avataruri existenţiale.

    Mirarea, la Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei”, de accedere la zorii farmecului devenirii existenţiale, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice.

    Mirarea în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon continuu în panul gnozic, componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de înnobilare prin perenitatea creaţiei. Pentru aceasta, Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit”, spre muntele înalt al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă”, sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine”.

    Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul, „copilăria mea se hrănise cu ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de un cadavru mumifiat…Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă, fie ea şi-a amintirilor…Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot construi o adolescenţă în stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”. Dar „copilăria unui pământean”, atunci când mirarea capătă inconsecvenţă în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde inocenţa. Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin componente ale aurei divine, prin diferenţiere, în arderea unei vieţi celeste prin abatajele galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte din axa universului scriiturii sale.

    Mirarea este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în „ţara copilăriei” la rădăcinile viselor de depăşire, izvorând din locurile de taină ale munţilor. Dar ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer…”, împingând, cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul urcuşului” şi nici a coborâşului, sau să rămână în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul spre înalt, pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în „piscul Muntelui de Taine”, dar nu printr-o abordare statică şi telurică, ci printr-o coborâre pe scări euristice de pe piscul muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară.

    „Fiecare popas” de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui vieţii” sale creatoare era într-un relief al planului cosmic ,în reflexii astrale, iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare „săpând în – carnea – câmpiei spre Ţara Copilăriei privind spre Fata Morgana ce mă urmăreşte ca o taină presimţită…”

    Radu Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate”, a decelat tainele cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale de consistenţă metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât telurice plane nadirale cât şi apolinice, zenitale, ale unor componente umane logico-cerebrale. Aceste componente, situându-se mereu în mijlocul şi esenţele lor, scriitorul, l-au conştientizat pe acesta, l-au reperat şi marcat definitiv ca referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice de factură metafizică ancestrale „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”. Şi, uşurat prin spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva panteistică a iertării ca taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire”, multiplicate dialectic în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca un neînceput din „Ţara Copilăriei”, undeva pe malurile unui râu cu ape sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată… “Am trăit dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul „Ţiganii”. „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând destinul care este de neclintit”, se va confesa nu o dată Radu Selejan în memoriile sale.

    Tăierea ombilicului de conştientizare a naşterii sale primare i-a determinat lui Radu Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi lipsite de mirare, mature. De ce s-a întâmplat aceasta a fost doar conştientizarea de sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la sensul creării şi existenţei lui veşnice”, o renaştere spre învingerea finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii primare, dumnezeieşti.<< „Scorbură celestă era trupul meu pentru un roi de energie generată de “Cuvântul Dintâi”, forţa care a spus să fie şi virtualul a început să se contureze ca existenţă”.>> Din acest moment mirarea va pierde poziţiile primare ale copilăriei pentru a se aşeza definitiv în planul subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în „Ţara Copilăriei”, locuită de un popor de umbre, de amintiri şi incertitudini, de vise veştede, de ambiţii – sugrumate – păzită de Adolescenţă” şi de aceea „N-am înţeles niciodată de ce preotul trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.

    De ce în subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale, mirarea va rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la ele?!.

    Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor la acest sfârşit de mileniu…

    Puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata. Dar, Radu Selejan, se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, simbolismul şi gnomicul poetic, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în memorii sau în publicistică. De aceea, în posteritate pentru el nu mai exista trecere. El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale. De aceea creaţia sa pentru un cititor avizat şi realist, rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile genuri literare. Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi metafizic, a spaţialităţii în temporalitatea existenţială, Radu Selejan rămâne mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate, comparabile cu unicitatea existenţialului divin. Desigur, amprentele creaţiei sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile existenţiale aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria, adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la catedra universitară, desigur, într-un mod sacrificial, cu multe renunţări. Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale,care l-au profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot mai multe reverberaţii europene.

    Prin scriitura cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul, deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al complexului literar.

    De aceea consider că rolul Centrului de Cultură “Radu Selejan”, condus cu mult sârg şi competenţă de soţia scriitorului, profesorul universitar dr. Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot mai mult acela de a impune, printr-o critica doctă, modelul original al scriitorului de abordare a creaţiei literare, şi de a consolida sistemul literar selejanian- stricto sensu- pe structura căruia să se poată grefa sigur şi facil creaţia literară contemporană a multor lucrători cu cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii. Profeţia privirii unui timp al materiei, ca “rău-prevestitor” în „Cocostârcul albastru”,îl diferenţiază tridimensional şi hiperbolic, devine un simbol al luminii eterne locului, al uitării omului în neantul thanatic, sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se feresc din calea lui”. În viziunea autorului, există o simultaneitate a apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta, „în zboru-I edenic, nu-1 va băga în seamă”. Radu Selejan va prevedea mereu dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se pozitiva spiritual şi desăvârşi în ele templele de aur ale genezei divine, de unde, locuindu-le, scriitorul se vrea mereu în interogatoriu. Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar deschiderile criptelor telurice în cosmicitate, le realizează prin transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale” cuvântă numai divinul” – vezi romanul “Nanu”… Travaliul său literar, viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovare a valorilor prezente şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive, sau opuse acestora, malefice , distructive pentru social el şi-a obţinut în mare parte roadele, locul pe podium sacrificial, până la martiriul biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri încărcate de evenimente reale şi , valorificând unele personaje istorice, cu descrierea testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada 1784-1785, a eroilor neamului românesc.

    Lumea lui Radu Selejan este cuprinsă de o cromatică socială în frenezii istorice, el nu o inventează, ci o ia aşa cum a fost sau cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează, dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filozofice, astăzi contestate de societatea românească. Tocmai de aceea, imortalizarea unor momente este necesară ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere aceasta sistemelor politice.

    Dacă ar fi să-l încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă raţională cu metaforă, dar fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate, deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă scriitorului unicitate literară. Tocmai datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice, neexistând comparabile reale.

    Reflectând asupra încadrării scriiturii sale într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii cuvântului selejanian . Pentru că la Radu Selejan, se degajă din discursul livresc, o structură literară sprijinită pe o infrastructură iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său de coordonate spirituale ale căror soluţii axiomatice cu rezolvare sistemică, se vor găsi, cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia de temple literare pe fundaţii epistemologice, ce conferă Edenului poetic selejanian siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi rafinament în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi” şi în setea sorbirii “picurului de Dumnezeire”, principiul de geniu al poetului.

    Cele relevate mai sus nu pot constitui decât începutul de imagine din aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a lui Radu Selejan şi căreia, receptate faţetele axiologic epistemologice, în infinitatea creaţiei scriitorului, cu retorica-i arhetipală şi cu lirismul ei orfic, îi pot asigura acesteia o deplină autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări a valorilor literare, ale devenirii în reveriile uraniene.

    Este clar că Radu Selejan a reuşit să dureze ,numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii sacrificiale, a ars flacăra spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a rămas numai lumina naturală, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit modelul ontologic uman atemporal al universalului cosmic literaturizat şi siritualizat cu armoniile şi dualităţile sale.

    Este ,dar , Radu Selejan, prin scrierile sale, cu o evidentă vigoare artistică , naturalizantă , cu valoare-epistemo-axiologică formală, scriitorul detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literal,care, abuzând de dantelării pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei, devin sclavii trecerii banale. Autorul, deasupra multora,poate fi uşor identificat şi valorificat de contemporanitate, şi nu numai, ca un model al complexităţii literare.

    Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie cititorilor, dar şi literaturii naţionale, înaintea puzderiilor pseudo literale, ca fiind o creaţie emoţională, politematică, încărcată cu incandescenţa erupţiilor sale spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice de preţ, o aureolează, îi conferă originalitate şi competitivitate.

    Cele câteva referiri asupra genurilor şi speciilor literare abordate de Radu Selejan nu pot constitui decât începutul de imagine în aprofundarea cunoaşterii creaţiei literare a scriitorului care , receptată din variile reflexii ale faţetelor sale axiologic-epistemologice, din infinitatea semantică a scrierilor sale, din retorica arhetipală colorată de simbolism şi de expresionism şi de lirismul orfic, pot asigura acestei creaţii deplină autenticitate şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări de valori literare şi de poziţionare a operei literare selejaniene în cadrele reveriilor uraniene.

    Gheorghe Apetroae , Exegeze în volumul colectiv ” Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007

  34. MUGURI CALZI DE TOAMNĂ
    G.A.S.
    Cuprinsul tău e prima rază – ascunasă
    în ziua cerului sub iedera de toamnă
    în eos ca să arzi adânc în el fierbinte
    te-întorci înhăruit în el cu alte locuri sfinte…

    o stavilă deschizi cascadelor tăcerii
    din redivive ramuri, muguri calzi în gene
    ce înfloresc stibinic retrezirii
    în chip de arbore al razei clare blânde

    să-ţi lăcrimeze veacu-n oseminte,
    să-ţi veşnicească gându-n slobozire
    cu mai tărie-n glas şi mai lumină-n fire –
    eterne armonii din inocente vise…

    …le porţi prin vremi ,zefir de împlinire-
    tu, paşnic vânt, al tău ocean de flăcări-
    păstor de cer şi trist altar de neguri-
    adânc cuprins aprins de veştedele frunze…