Duminică, 25 martie 2012. Ieri și azi am fost plecat din București (m-am întors în această seară). Am fost la pomana de un an a mamei Doinei (Maria Popa-Olaru, noi îi spuneam Memi, fostă mamă soacră) la Brăila. După zăpezile de coșmar, credeam că mașina n-o să pornească (vă reamintesc, n-am pus cauciucuri de iarnă, și până pe 31 martie e valabilă legea obligației „echipării cu cauciucuri de iarnă”; am făcut o bună afacere că nu le-am pus, neavând ocazia să ies din București în perioada de iarnă; cu toate acestea, fără cauciucuri de iarnă am ieșit și în decembrie și în ianuarie; dacă puneam cauciucuri de iarnă, acum aș fi avut grija să le înlocuiesc), n-am avut probleme. 
Plecați ieri, eu cu Doina, la 7.30 pe o zi cu soare de vară, am venit pe autostradă cu 135 km/h și la Drajna am luat-o spre Slobozia. Am găsit Brăila cu centrul la fel de desfundat (ba chiar mai rău) cum am lăsat-o când am mai fost pe aici, se pun linii noi de tramvai și se asfaltează tot. Pomana lui Memi se face „la comun” la o biserică (Sf. Parascheva) din centrul Brăilei – cu programare strictă. Plătești 200 de lei și pomana se împarte așezămintelor de copii și de bătrâni. Tu, cel ce plătești cu chitanță pomana, vii la biserică și cauți pe masa lungă de la altar la intrare biletul pus pe un colac mare și o colivă cu numele: Popa Valentin (fratele Doinei), pe care le iei acasă. Vii la biserică pregătit cu pachete să dai de pomană copiilor și bătrânilor veniți special la biserică să primească. Fix la ora 11.30 începe slujba: trei preoți, de vârste diferite (doi cu burtă, cu voci de cântăreți de muzică populară, apăsate, al treilea, tânăr, tras prin inel, cu barbă, cu voce mai subțirică) și cinci cântăreți la strană, toți tineri, fiecare cu vocea lui. Te simți în rai când cântă (mă rog, nu știu cum e în rai, dar 
îmi imaginez că e plăcut totuși pe acolo; dar cine apucă să intre în rai?). Microfoanele și difuzoarele dau prestanță slujbei. Biserica e plină. Înainte de a începe slujba, se dă ordin scurt (celor cel puțin 20 de „titulari”, plătitori ai pomenilor în colectiv): aprindeți lumânările și aduceți parastasele (file de hârtie pe care se scrie prenumele celui pomenit; unii trec un mort, alții trec toți morții familiei). Cântarea durează, simți că plutești prin biserică. Auzi: „Cu tot neamul lor de adormiți”… Ne facem cruci când preoții fac și ei cruci, de jur împrejurul mesei luni-lungi preotul cel tânăr cădelnițează, împrăștie fum gros de tămâie, să alunge spiritele rele. Tot el schimbă lumânarea groasă din sfeșnicul cu un picior, care se încăpățânează să stea strâmbă și să picure. Fiica lui Valentin Popa, Andreea, frământă lumânarea în mâini, până îi vine ideea să aprindă și celălalt capăt al lumânării – a îndoit lumânarea și așa, în formă de U, cu două flăcări, mă pune pe gânduri, nu cred să-i mai fi dat cuiva prin cap să facă așa ceva. Ideea mi se pare bună, fiindcă la 
morți se aprind două lumânări, se duc două flori (sau cu soț), uite că ea a găsit soluția celor două flăcări la o lumânare. Știți povestea veșniciei la românii care se mută „unde nu este întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”. Adevărat periculos e să mori și după aceea să trăiești veșnic – abia aceea e pedeapsa supremă, să trăiești veșnic… Am plecat de la biserică împăcați, am făcut piața (zgârcitele noastre doamne, soția lui Valentin, Rodica, și Doina, nu ne-au dat un capăt de colac proaspăt, să ne stricăm foamea, așa că eu am cumpărat covrigi – știți că țin post mare; colaci pe care i-am împărțit și cu un câine vagabond care nu era prea încântat că-i dai covrigi de post, dar care a mâncat din ce i-am aruncat, să-mi facă pe plac: mă privea în ochi și mesteca scârbit, parcă voia să-mi spună ceva important; am vrut să dau covrigi și copiilor cerșetori din piață, dar m-au refuzat, „nu, nene, noi vrem bani, nu ne e foame”) și am venit acasă la curte, în vechiul centru al Brăilei, pe strada Catolică, la fratele Doinei. Mai era venit de la Focșani fratele celei pomenite (mai mic decât Memi cu opt ani), Alexandru Olaru – care ne-a povestit ce a pățit cu zăpezile de luna trecută, care i-au acoperit casa și cei doi câini din curte , săracii, s-au speriat în fața potopului de zăpadă, au rupt lanțul și au fugit. S-a întors unul din câini după o vreme, cu o gaură de împușcătură în el, l-a tot dus la veterinar, nu crede că o va 
mai duce mult… Am mâncat de post (nu și „unchiul Alexandru”; la vârsta lui nu mai ține post decât miercurea și vinerea, are „dispensă” de la preot, căruia i se plânge că e bolnav de inimă) – ciorbă de fasole, fasole făcăluită (bătută) cu ceapă prăjită și cu măsline, și orez cu ciuperci (de care eu nu m-am atins; am alergie la ciuperci). Toate, gustoase, Valentin e maestru bucătar. Am mâncat totul din farfurie, evident flămând (că nu m-au săturat covrigii, i-am abandonat) – Doina l-a avertizat pe fratele ei, „Liviu-mi mănâncă urechile de când ține post mare, să vă văd cum îl săturați”. S-a băut vin (că era dezlegare la vin azi) și țuică (deși nu era dezlegare la țuică; dar poți să te pui cu poftele păcătoșilor; lasă că „unchiul Alexandru” are interzis de la doctor să bea țuică; eu am băut numai apă, plus o cafea). După care m-am întins în pat. Fiindcă eu n-am reușit să dorm peste noapte, înainte de a pleca la drum – e o insomnie bine pusă la punct, de fiecare dată pățesc la fel. N-am dormit decât atât cât să mă amăgesc iar că totul e în regulă cu mine (jumătate de 
oră). Repus pe picioare, i-am telefonat poetului Corneliu Antoniu (președintele Filialei Galați-Brăila a USR, redactor-șef al revistei literare Antares) din Galați, operat de curând la un plămân: fii atent că te vizitez, pregătește-te sufletește, vorbește cu Valentin și explică-i unde stai, că el o să mă conducă de la Brăila la Galați (pe scaunul din dreapta, de copilot)… Înainte de a pleca de la București, Corneliu Antoniu a zis că nu concepe să nu-l deranjez acasă. Mă opresc, e târziu, revin mâine. Public fotografii făcute ieri la pomană, la biserica din Brăila.
***
Am observat că nu mai credeți nici în cutremure, nici în „trâmbițe ale Apocalipsei” (sunete ciudate venite din univers). Bine… Dar în coincidențe credeți? În presimțiri, intuiții, predicții (Marin Ifrim pomenea de ele; teribil continuă să fie Octavian Mihăescu, care ne anunță cutremurul cel mare pe 4 spre 5 iunie). La țanc, din Galați, criticul Viorel Ștefănescu (membru și el al USR, eseist și traducător de elită) îmi trimite următorul documentar (probabil 
enervat și el că nu credeți în sfârșitul literar al lumii) – doar patru exemple, de curiozitate, cu… coincidențe stranii. Public două azi:
«Coincidente stranii se petrec peste tot. Nu este necesar un ochi foarte exersat pentru a le depista. Intregul univers este plin de ele. S-ar putea spune ca nu-i nimic nou sub soare, insa unele dintre ele sfideaza logica si par sa fie o aliniere de evenimente de pe o alta lume, inchipuirea unui poet, dar toate acestea chiar s-au si intamplat:
1. O predictie macabra a lui Edgar Allan Poe
Prin 1838, Edgar Allan Poe, viitorul clasic al literaturii horror, a publicat o carte intitulata The Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket (Aventurile lui Gordon Pym din Nantucket), singurul sau roman. Ciudatenia cartii, despre care Poe sustinea ca este bazata pe „evenimente reale”, consta in faptul ca acele evenimente se vor petrece in viitor. In carte, o baleniera naufragiaza pe mare, iar din echipaj supravietuiesc doar patru oameni. Ramasi fara hrana, cei 
patru trag la sorti, sa vada cine va fi sacrificat. Stewardul de pe nava, Richard Parker, un baietan, trage betisorul cel scurt.
Peste 46 de ani, o baleniera esueaza pe un banc de nisip si stewardul este mancat de ceilalti, povestea declansand un imens scandal. Coincidenta: pe baiat il chema Richard Parker.
2. Naufragiul Titanicului, prevestit cu 14 ani inainte
Cu o suta de ani inainte ca James Cameron sa fi realizat filmul tragediei navale, obtinand 11 premii Oscar pentru Titanic, cu Leonardo DiCaprio si Kate Winslet in rolurile principale, un scriitor american, Morgan Robertson, a scris o carte intitulata Futility, or the Wreck of Titan (Zadarnicie, sau naufragiul Titanului), despre scufundarea unei nave de pasageri „nescufundabile” (cum a fost declarat si Titanicul, din cauza cocii sale duble, compartimentate). Povestea Titanicului a fost scrisa si rescrisa de sute de ori si s-au facut numeroase filme despre naufragiul din 1912 (chiar si nazistii au facut unul), dar cartea lui Robertson a fost prima, publicata in 1898, cu 14 ani inainte de evenimentele tragice de pe mare.
Similaritatile dintre opera lui Robertson si dezastrul Titanicului sunt terifiante: Titanul sau era „cea mai mare nava de pe mare”, cu dimensiuni „egale cu un hotel de lux”, era „nescufundabil”. Ambele nave aveau 243,2 metri lungime si s-au scufundat dupa ce au lovit un aisberg, in Atlanticul de Nord, intr-o noapte de aprilie. Robertson pare sa fi gresit intr-un singur loc: Titanicul nu s-a ciocnit de un aisberg la „400 de mile marine distanta de Newfoundland, navigand cu 25 de noduri pe ora”, cum scrie el, ci la 400 de mile marine distanta de Newfoundland, la o viteza de 22,5 noduri».
Stimate domnule Mihăiescu,
Pământul e viu. Se mişcă tot timpul. Cutremurele sunt un fel de strănuturi sau o tuse ceva mai umplută cu gripă. Ca atare, n-aş zice că ele nu sunt fireşti, explicabile. Cele mari, ceva mai ricther-oase, devastatoare, sunt semne ale unor boli ceva mai grave. De exemplu, după imensa cantitate de zăpadă din această iarnă, e posibil să avem un cutremur pe măsura acesteia. Apa se strecoară peste tot. D-stră vorbiţi de un posibil cutremur în iunie a.c. E posibil să se grăbească natura şi să ni-l ofere prin aprilie sau mai. Ceea ce zic aici e doar o temere simplă, instinctuală. Cu bine şi cu speranţa că niciunul din noi nu va avea dreptate.
Dragă Liviu,
Apropo de pomeni. Sâmbătă i-am făcut şi noi, aici, la Buzău, la Casa de Cultură a Sindicatelor, pomana de 40 de zile lui Ion Nicolescu. Cu slujbă la cimitir şi la biserică. Au fost prezenţi 25 de scriitori şi câţiva membri ai familiei sale. Eu nu prea am mai văzut aşa-ceva: totul părea mai degrabă o sărbătoare. Practic, după o puzderie de bucate de post, inclusiv peşte, timp de vreo două ore a fost evocat Poetul. În glumă am remarcat că de la pomana sa lipseşte chiar el! A cântat la chitară Doru Enache, fost membru al Cenaclului Flacăra. E greu să explici cuiva ce stare sufletească ai când crezi că ţi-ai făcut datoria de creştin…
Stimate domnule Ifrim,
corecta explicatia dvs, eu pun cutremurele pe seama diavolului bolsevic care mai nou le provoaca. Si eu doresc ca nicimeni sa nu aibe dreptate cu atât mai mult cu cât eu repet adesea faptul ca plagile din Apocalipsa nu vizeaza omul care nu trebuie teme de ele, celputin Nu înaintea mari schimbari (calul alb, kukulcán). Dar in acelezile fff putini oameni vor mai fi pe pamânt iar cei ce vor fi sunt asemeni celor din vremea lui Noe, impreunati cu diavoli, extraterestri cum li se mai spune si, de care se spune raspicat ca si Dumnezeu îi lepada pe vecie, arunca in iad cu diavolul ptr ca primesc viata vesnica prin acea unire cu demoni, ca deacia se duc astia in iad. As zabovi putin asupra idei de judecata lui Dumnezeu ptr a face lumina si asupra perspectivei benefice omului chiar si in temuta carte din scripturii respectiv apocalipsa.
In conceptul orientului rolul de judecator nu era acela de-a condamna si de apara, salva, iar de ne uitam atent si-n scripturi observam ca in esenta rolul de judecator a lui Dumnezeu este acela de salvator, mântuitor al omului indiferent cât de pacatos ar fi el si, trebuie spus raspicat ca suntem cu totii vai de capul nostru la acest capitol.
Adesea omul uita ca este doar un simplu vizitator pe acest pamânt, o simpla si rapida trecere printr-o tara straina in drum spre patria noastra (cereasca). Când se va împlini numarul, adica dupa ce vor trece totii oameni ca pe uscat precum ovrei marea rosie vor cadea sub ape, plagi urmaritori, jefuitori, egipteni peste care va cadea mânia lui Dumnezeu ptr ca s-a atins de om, adica demoni, extraterestri astia. De plagile din Apocalipsa nu se teme omu ce-l are pe Dumnezeu cu el ci doar demoni tremura de frica. Singura teama de Dumnezeu trebuie sa fie in mintea si inima omului, dar nu teama ca de un zbir care te biciueste la fiece pas gresit, asta-i frica draceasca nu duhovniceasca, curata , sfânta si care tine vesnic,ori noi nu vom putea ajunge lânga Dumnezeu cu o astfel de frica ca din cauza ei am fost dornici parasi pe tatal (fiul risipitor), la indemnul fratelui mai mare, care a ramas pâna azi tot un ticalos. Dealtfel daca analizam teologia cultelor crestine existente, istoricul lor, vom observa mai multe elemente din gândurile si sentimentele rautacioase a fratelui cel mare decât a-le lui Dumnezeu diametral opuse.
Dumnezeu nu produce absolut nici un rau pamântului in acest moment, dezichilibrele pe care le constatam se datoreaza schimbari pozitiei pamântului de dupa Eden si o a doua si cea mai mare cu vreo 23° de dupa potop , urmeaza fi repus pe axa lui initiala (rechilibra si armoniza cu divinitatea), dinainte de potop dupa nimicirea demonilor. De atunci incoace avem si catastrofe naturale printre care si cutremure de pamânt. Dar si diavolul poate delcansa dezastre si, in cazul celor mai multe catastrofe este mâna acestui sprucat mai ales in ultimi ani când se vrea sugera gresit oamenilor cum ca ar venit semnele vadite a-le sfârsitului lumi revelat de Dumnezeu, adica; vedeti cât de ticalos este Dumnezeu, va vrea moartea, va ameninta cu tot felu de pedepse, este un zeu sângeros, daca va iubeste asa de mult ca si-a dat Fiul ptr voi, de ce trimite necazuri asa de mari peste voi. Si-o sa vada multi ca de coboara calaretu alb in acest an, subit vor inceta calamitatile, pacea si bunastarea va cuprinde pe toti ce se vor inchina, ovrei primi vor fi ce-l vor urma declarând ca este mesia al lor. Dar cine cunoaste profetiile stie bine ce urmeaza petrece… dar abia atunci va fi sa fie mânia adevarata a lui Dumnezeu contra demonilor ce vor stapâni tot pamântul si doar 7 ani, nici-o zi, un minut mai mult nu vor avea la dispozitie. Pâna la acea zi nu stim cât timp mai este, poat fi câteva ore, zile, ani, zeci, sute , mii si mii de ani, eu personal vad acea zi in jurul anului 2030-2037.
Vom observa un alt fenomen care este probagat nu doar de secte ci si de crestini autentici, respectiv pasajul din Mat 24,unde Hristos NU spune cum ca Dumnezeu trimite asa cum vorbeste deslusit in Apocalipsa imediat dupa aparitia calaretului alb când zice raspicat ca de la Dumnezeu vin plagile. In mat 24, Hristos spune raspicat altceva; „vor fi” care pus in oglinda cu alt pasaj unde zice „ca diavolul va face minuni si coborâ foc din cer” pricepem ca dezastrele „naturale” sunt generate ca si in cazul Iov de catre diavol. In adevar ni se spune ca se vor înteti aceste dezastre declansate de diavol, dar daca suntem atenti si luminati de Sfântul Duh vom pricepe mintenasi ca nu-i vorba de trâmbitele si plagile din Apocalipsa, generate de ingeri lui Dumnezeu. Ba Hristos ne mai zice una si mai si;
„când veti vedea aceste lucurui sa nu vi se înapaimânte inima ca sfârsitul nu va fi atunci”
Adica, voi (omu) sa nu va temeti de facatura diavolului pentruca nu are putere face ce vrea , nu poate declansa mai mari dezastre decât cele trimise de insusi Dumnezeu contra lui si ingerilor sai ce vor fi pe pamânt atunci. Nu pe voi (omul), vizeaza mânia lui Dumnezeu ci pe diavol si ai sai ingeri.
Adesea ma întreb ce ar face sectele daca nu ar exista pasajele acestea cu care abuzeaza bieti oameni pe care-i prinde in navodu lor îi si asa-i tine sub o teribila teroare psihica. Biserica in loc sa provaduiasca vestea buna a salvari prin Hristos, vesteste teroarea lui Dumnezeu, taman pe dos! Si când spui Hristos, spui un Dumnezeu iubitor, mântuitor, aparator al omului. Da, el judeca si pe om, dar nu ca si pe diavol,pe om il apara iar pe diavoli condamna fara drept de apel.
Asa ca bine fac cei care nu se tem de Apocalipsa, nu au motive a-se teme, exceptie hulitori lui Dumnezeu, ticalosi care subjuga bieti oameni, sodomiti, ucigasi, hoti, tâlhari la drumul mare sa se teama ptr ca pe ei Dumnezeu i-a lasat prada minti lor blestemate, sa fie siguri; dealtfel o spun si ei raspicat, totii astia nu vor intra in împaratia cerurilor, pe ei moartea vesnica îi va urma doar cu conditia a nu se împreuna cu diavolul primind samânta de viata vesnica in ei, atunci se vor duce în iad cu demoni pe veci… Cine cunoaste cartea lui Enoh pricepe ce vreau zice, ca Enoh ne-a lasat o mare lumina in aceasta directie.
M-am dat peste cap să aflu Cartea (Biblia?) lui Enoh, alte „apocrife”, dar înafara unor traducţii selective, parcă-i secetă la români. Doar V. Kernbach ce-l mai articulează pe antepotopic, cu tot cu fetele sale şi îngerii Domnului… Trimişi să colonizeze Terra, dar nu şi să se încoţopenească cu băştinoasele. Cică (şi) din ei au decăzut satanii… Ca Legende, le-aş ceti cu plăcere. Dar, pînă la Credinţă, mai va!
Şi-apropo de cutremure: am fost atîta de zdruncinaţi, din temelii, după 1989, încît peste mine un perete din beton ori un bulibaşă-i totuna. Şi mai bine-i chiar strivit de furia neoarbă-a Naturii, decît de coni-ducătorii de rîpă de azi!
N. Încă-Stîrcitu
Dumnezeu să o ierte!
Iar pe voi, supravieţuitorii, să vă înzilească s-o (şi să-i) puteţi pomeni cît mai multă vreme!…
Numit de unii „vagabondul din Baltimore”, sau: amantul frenetic al visului, E. A. Poe rămâne pentru generaţii întregi, poetul care a scris „Corbul” şi ne-a redat povestea frumoasei „Annabel Lee”, la care, eu, mai adaug acel „Eldorado” spre care tindem şi năzuim cu toţii. Acest „înger căzut care îşi amintea Raiul” – după Baudelaire – , în afară de faptul că, a fost unul dintre marii gânditori ai lumii acesteia, Poe a fost cel care mi-a ridicat la „înălţime cosmică”, dragostea pentru poezie şi mi-a strecurat fiorii prozei fantastice (romanul ştiinţifico-fantastic, fiind şi invenţia sa). Fără demersurile sale în proză, Dostoievski şi Kafka (bunăoară), în literatura absurdului, n-ar fi existat, pentru că, de pe tîrâmul sufletelor moarte al poeziei, pe tărâmul de basm al poveştilor noastre, nu-i decât o filosofie a compoziţiei, prin care, atitudinea lui pentru poezie, e una din cele mai moderne interpretări.. Iar dedublarea lui, exemplară. Se înţelege, că muzica – atunci când se combină cu o idee care produce plăcere – este poezie, aşa cum gândea el, iar ideea fără muzică este proză, mai spunea. Citisem (cândva) „Biografia Literaria”, unde Coleridge afirma că un poem trebuie să-şi atingă scopul, în plăcerea imediată, şi nu adevărul celor rostite, ceea ce mă contrariase la acea vreme. Coleridge însă, nu punea nicio clipă la îndoială, inspiraţia poetică. La vremea când îl citeam, nu-i dădeam dreptate, pentru că, aşa credeam pe atunci. În creaţia poetică, puneam mai presus, intuiţia poetică, precum matematicianul, în răceala demonstraţiilor sale. Dacă stau şi mă gândesc bine, Poe, relua de fapt, firul gândurilor lui Coleridge din acel enunţat principiu al plăcerii. Abia când l-am descoperit, mult mai târziu, pe A. Rimbaud, am înţeles care poate fi tonul cel mai adecvat pentru transmiterea impresiei de Frumuseţe, în poezie. La Rimbaud „mi s-a părut amară”, la Poe, frumoasă prin „tristeţea ei”. Şi, n-am fost de acord (la vremea aceea) cu afirmaţia lui Tudor Vianu, care spunea că visul ne permite trăiri poetice prin asumare (specifice acelei eliberări şi echilibre, notate de Aristotel – la cei care recepţioneză arta – ), întrucât, a vorbi despre un catharsis al viselor, este o simplă analogie poetică. Asta, pentru că, poezia nu exprimă, ci creează – ritmic – Frumuseţea care e elevaţie. Dintre cele două porţi, deschise mie către poezie, am înţeles, că se doreşte o poartă către altceva, poate un paradis refuzat, poate o logică a sugestiei. Înţelegem însă, că, poetul american acordă o mare însemnătate tehnicii şi mijloacelor de compoziţie. „Într-un regat lângă mare, pe care/Poate că ai să-l cunoşti într-o zi,/Trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”… Şi, povestea ei, continuă şi azi, făcând parte din viaţa fiecăruia.
Dupa stiinta mea pe cartea lui Enoh sunt numeroase doctorate, de ce oare? De aceasta carte aminteste insusi hristos… biserici ii cade rau… si se mira azi a proasta ca este respinnsa…
@Marin Ifrim :
„E greu să explici cuiva ce stare sufletească ai când crezi că ţi-ai făcut datoria de creştin…”
Ca o sa ma credeti sau nu, exact aceste cuvinte vroiam sa le adaug si eu la aceasta postare a domnului LIS 🙄
Fantastic !
Cat de frumos si greu, in acelasi timp, e sa fii crestin !
Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei plecati si sa ne aiba in paza
pe noi pe toti !
In legatura cu foarte interesantele ziceri ale Dlui OM v-as ruga sa observati ca pe un post TV apar nu unul, ci mai multi caio albi care sar pe ferestre de la etajul cladirilor si ocupa piata orasului !
Spurcatii astia isi pregatesc cu atentie pasii urmatori 🙄
A aparut recent o carte ( „Diavolul este Politic Corect”) a unui controversat autor ( Savatie Bastovoi) care plecand de la aceste „false valori ale lumii moderne” culminand cu una dintre ele (reducerea drastica a numarului de locuitori, inclusiv prin eutanasierea obligatorie a persoanelor ajunse la varsta de 65 de ani) -„toate pe fondul unui ateism agresiv – isi arata adevarata faţă intr-un roman plin de cruzime si candoare…”
Domnule Radu Humor, cartea a aparut in primavara lui 2010. Este o carte greu de acceptat. Daca imi este ingaduit, voi reda ceea ce am notat dupa ce am citit eu insami cartea, in iulie 2010:
„Cartea Parintelui Savatie Bastovoi – „Diavolul este politic corect”. Nici nu stiu daca sa o recomand sau nu. Poate nauci si smeri deopotriva. Cu scris larg, generos fiecarei priviri, cartea parintelui se dedubleaza parca, dupa cateva zeci de pagini care amintesc de „1984”, a lui George Orwell, transformandu-se intr-un supratext care contine – cumulat cu informatia pe care cititorul deja o detine in masura mai mare sau mica – un mesaj clar, dur, dar mantuitor prin solutia care se desprinde. Iar solutia este una singura: IUBIREA.
Am inteles, insa, ca viata nu se bazeaza pe reguli sau strategii, ca legile nu sunt decat o alta forma a autoritatii de a controla, manipula si constrange, ca suntem foarte disciplinati in tot ce inseamna acceptarea sistemului, chiar daca asta ne situeaza pe o pozitie potrivnica aproapelui nostru.
Nevoia vitala de bani, dependenta de sistem, de ordonarea sociala si comoda transforma omul in „fiinta umana, adica asemanatoare omului”, spune autorul, fiinta umana care, privita ca o masinarie perfecta, trebuie anihilata brusc atunci cand da semne de uzura.
Cam atat. O carte de citit si de continuat apoi fiecare in parte: iubirea incepe de azi, de aici, de acum. Poate si de la aceasta carte. Totul este sa ne lasam pierdute orgoliile si patimile si sa ne privim unii pe altii in ochi. Nimic nu este usor. Dar ce greu mai frumos al sufletului decat iubirea!”.
Va salut cu drag!
Doamna Florentina
Ati scris foarte frumos, corect şi la obiect !
Intrutotul de acord cu prezentarea dvs de carte !
P.S.
M-am marginit sa scriu ” controversat autor”…
Am uitat sa va multumesc pentru incheiere, dar mai ales pentru cele de dinaintea ei :
„Dar ce greu mai frumos al sufletului decat iubirea!”.
Cu drag, domnule Radu Humor, multumesc pentru ganduri.