Băsescu n-are cică din ce demisiona, sistemul ticăloșit se zbate să-l salveze. Mi-a intrat un porumbel în casă, ce semn e ăsta? Scrisoarea unui recent eurosceptic român de Ioan Viștea

Vineri, 3 august 2012. Încet, încet, încep să mă îndepărtez de politică – ne-a „mâncat viața” de la începutul acestui an (când au început mișcările protestatare de stradă anti-Băsescu în întreaga Românie), ajunge. Deja e nedemn ce se întâmplă, Băsescu îi amenință acum și pe cei din administrația publică (după ce i-a amenințat pe „autorii loviturii de stat”, Ponta și Antonescu) cu pușcăria,  e bolnav la cap, ar trebui cineva să-i aducă aminte că populația României vrea să mai aibă și ale griji decât ce i se întâmplă lui. E clar, „Piața Universității” a reușit totul, și sunt mândru că am susținut-o aici, „Jos Băsescu” a învins. Mai trebuie doar să se învețe și Băsescu și ai lui (mafia politică pe care a patronat-o) cu asta, că sunt anacronici și că locul lor e, de fapt, la pușcărie… Mai mare mila: azi Băsescu a anunțat că nu poate să demisioneze fiindcă e președinte de țară… suspendat: „Din postura de suspendat, eu n-am cum demisiona”. Va intra în analele istoriei cu lipsa de demnitate și cu lașitatea lui. Până să i se ceară azi demisia (după ce Curtea Constituțională a acceptat indirect că majoritatea celor ce au votat pe Da, pe demisia lui Băsescu, având asigurat cvorumul pe cifra reală a românilor cu drept de vot, Băsescu știind cifra exactă, cu totul alta decât cea a CNP-urilor raportate de MAI; am scris aici în ultimele zile despre cifrele reale și cele false), Băsescu susținea că e președinte… ales. N-ar trebui să ne mai punem mintea cu Băsescu, a otrăvit destul România. Altfel, e ciudat că Procuratura Generală, ilegal, a luat ieri cu de la ea putere listele electorale de la Autoritatea Electorală Permanentă, dând de înțeles că va face tot posibilul să micșoreze voturile validate la referendum pe 29 iulie. Oamenii lui Băsescu din justiție, procurorul general în principal (ajutat de DNA și ANI), se zbat acum să distrugă mitul majorității celor ce au votat pe 29 iulie pentru demiterea lui Băsescu? Eventual, vor să echivaleze morții de pe listele electorale cu cei ce vor fi invalidați acum de Procuratura Generală (în urma plângerilor PDL, chipurile)? Radu Humor, perfect avizat, atrage atenția la comentariile sale de ieri și asupra ingerinței Ambasadei SUA în acest sens, al susținerii justiției lui Băsescu („băieții” UE-SUA vor să-l salveze pe Băsescu). Sistemul ticăloșit al securiștilor reacționează în continuare de partea lui Băsescu… Dacă mai aveți nervi de pierdut cu povestea urâtă, funestă, a fostului președinte de țară Băsescu, vă anunț că eu nu mai am. Băsescu e un cadavru politic viu.

***

Demult nu m-am mai concentrat pe problemele mele personale aici. Ieri, pus pe picioare la ora 13 (culcat dimineață; am insomnie dură de o lună) am avut surpriza să descopăr în centrul apartamentului, pe hol, la intrarea în sufragerie (mereu cu ușile deschise), pe cântar a unui porumbel! M-am apropiat de el să-l mângâi și nu s-a speriat, a rămas pe loc. Nu puteam să-mi cred ochilor, e prima oară când intră în apartament un porumbel. Am mers la bucătărie, unde Doina cocea vinete pe aragaz, cu ușa închisă și am întrebat-o dacă ea a adus porumbelul în casă. S-a mirat la culme și ea. Am luat seama că e un porumbel (sau „guguștiuc”) bolnav, l-am mângâiat pe cap și penaj, poate e un porumbel dresat, „domestic”, poate a rătăcit apartamentul și a intrat pe ușa deschisă de la balconul sufrageriei… Doina l-a pus în balcon, la aer, i-a dat grăunțe de grâu (știți că noi le dăm porumbeilor pâine veche și grâu, cumpărat special) la fereastra de la bucătărie, din spatele blocului. Bietul porumbel, stătea pe picioare trist, abia clipea. M-am uitat la țestoase (pe care le ținem tot în sufragerie, jos, într-un bazin cu apă), stăteau ascunse sub „podul de plastic”, probabil că au fost speriate de porumbelul apărut brusc… Porumbelul a rămas pe balcon la noi (la care am lăsat ușa deschisă) toată noaptea, dimineața nu l-am mai găsit. Sper să nu se fi dus în altă parte să moară, mi se rupe inima… Mă frământa teribil: ce semn o fi ăsta, când îți intră (pentru prima oară, repet) un porumbel în casă și se așează în centrul apartamentului, unde se lasă mângâiat? Am lăsat să treacă o zi, să văd ce semnificație a avut semnul. N-am nici un răspuns azi… Curios, tot ieri m-a pus pe gânduri un vis al poetului Aurelian Titu Dumitrescu, care mi-a dat de trei ori telefon să mă avertizeze că a avut un vis cu mine, în care eu eram în brațe cu un copil al meu… din flori, copil mic din flori, a subliniat el, acceptat de… Doina, „mergeați împreună fericiți”. Copil mic (fie și din flori) și sentiment de fericire în vis nu poate să însemne decât ce e mai rău. Bat în lemn. Azi n-am ieșit din casă (așa a fost să fie, n-am avut nici o obligație). Încă mai stau în espectativă, cine știe ce mă așteaptă… Semnul cu porumbelul și cu copilul mic poate avea efect în următorul „interval”, nu?

***

Public în două părți un eseu original superb semnat de Ioan Viștea (poetul optzecist cu cărțile „tip samizdat” trimise la Radio Europa Liberă înainte de Revoluție, în 1989, știți), devenit un eurosceptic de când Înalta Poartă de la Bruxelles a intervenit cu brutalitate în viața politică de la noi (ea a impus inclusiv pragul de 50 la sută plus 1 din cei cu drept de vot la referendumul de demitere a lui Băsescu, colonial, împotriva oricărui bun simț european), ținând partea mafiei Băsescu-PDL:

Scrisoarea unui recent eurosceptic român (I)                                      

Dragă Europa

Îţi scriu în timp ce trag cu ochiul la ceaunul în care se pritoceşte mămăliga, ştii tu, mâncarea despre care încă continui să crezi că explodează doar în cerul gurii la români. Despre clişeul ăsta şi relativitatea temeiniciei lui, sunt multe de spus ca şi despre aplombul şi îndârjirea cu care, tu însăţi, îţi renegi azi, culmea! originea creştină. Nu ştiu ce să mai cred. Sunt contrariat şi exact în situaţia cuiva care tocmai a primit o lovitură zdravănă, nemeritată, tocmai de la cineva pe care îl considera, poate din naivitate, prieten. Îţi reamintesc câteva lucruri dacă cumva le-ai uitat şi se pare ca da. Uite, am stat aici, la Porţile Orientului, cuminţi şi adesea resemnaţi îndurând zeflemeaua occidentală după ce, câteva secole, din bordeiele noastre, am fost  pavăza liniştii tale şi a răgazului de a-ţi edifica magnificele catedrale şi toată civilizaţia de care eşti atât de mândră la fel ca şi noi. Poate nu ştii dar, la asediul Vienei, un domnitor valah a tras în zidurile cetăţii cu ghiulele din bălegar şi pământ pentru ca tu, rujată, fardată, îmbătată de  efluviile parfumurilor Dior, să nu porţi, astăzi, pe faţă, vălul islamic împotriva căruia ai şi instrumentat legi.

Din păcate, constat că astăzi, un altfel de văl, ţesut din aroganţa bogatului, din prea multă suficienţă şi din sictirul aferent, e pe cale să-ţi întunece dreapta judecată şi minţile. Să mă explic. În ultimii 22 de ani, abia ieşiţi cu mari sacrificii din noaptea comunizării pentru care, amnezică fiind, nu-ţi găseşti nicio vină, am fost deplin conştienţi de condiţia de marginali, de periferici ai spaţiului decretat cu multă emfază şi vădită ipocrizie, comunitar. Am încercat cu onestitate  şi cu rezultate notabile să micşorăm, să recuperăm cât se poate de mult handicapul istoric ce separa lumile noastre, adesea invocat la mesele rotunde sau pătrate la care am stat împreună. Mai mult, ne-am sulemenit, ne-am spălat pe dinţi, pe picioare, ne-am schimbat şosetele, opincile cu încălţări domneşti, în fine, ne-am mutat din mahalaua care îţi oripila nările mai către centru.  Am adaptat apoi instituţiile statului, cu mult sârg şi convingere, la normele şi legile  inspirate de exerciţiul îndelung al tradiţiei tale democratice.

Aşa cum ne-ai spus, am crezut în virtuţile pieţei, în cât de imbatabilă este, cum reglează ea fluxurile şi refluxurile capitalismului contemporan ca un panaceu universal pentru a constata, într-un târziu, că a fost o iluzie. Sub paravanul, sub stindardul  „drepturilor depline” şi al tăvălugului implacabil al  globalizării,  chiar am devenit o astfel de piaţă invadată, mai ales,  de ciurucuri sclipitoare  demne de lumea a treia, într-un sistem semicolonial atât de drag ţie. Rău inspiraţi de teoreticienii liberalismului excesiv, bun atâta vreme cât nu dă cu capul de colţuroasele realităţi sociale , am fost la un pas să cădem în capcana statului minimal  şi a rolului său decorativ, degrevat de îndatori şi obligaţii, până ce buzunarele şi minţile a milioane de oameni au înţeles că, de fapt, şi jaful poate fi frumos ambalat în  eufemisme.  La îndemnul şi sub presiunea intereselor tale economico-financiare, am înstrăinat avuţii ale solului şi subsolului pe nimic, am pus la bătaie  tot sectorul bancar, capacităţi productive,  mână de lucru ieftină şi calificată, minţi strălucite în folosul bunăstării şi prosperităţii tale.  Am făcut toate acestea pentru a întreţine un vis, pentru a ţine în viaţă zestrea de speranţă în tine ce părea neştirbită, imbatabilă, fără a căpăta, în schimb, de la tine, măcar un pic de respect, dragă Europa.. Aşa am crezut că e modul firesc de a ne pune pe picior de egalitate, stând umăr la umăr, cu obligaţii şi drepturi depline, în poza de familie cu care, mult timp, ne-am mândrit. O poză care se dovedeşte astăzi  a fi fost făcută doar de ochii lumii, din ce în ce mai ştearsă, mai decolorată, aproape un bluf. În tot acest timp, stând nemişcaţi în secvenţa de grup, impresionaţi de statura anturajului, am tăcut. N-am comentat niciodată lăcomia bancherilor tăi, încurajată, întreţinută de tine. Am trecut cu vederea, ca pe un fapt de la sine înţeles, ambiţiile hegemoniste  transferate din plan militar în cel economic. Am ignorat voit  complicităţile urzite aproape la lumina zilei, gata să reînvie , cu adaptări de strictă actualitate, tratate oculte  din trecutul comun. Nu! Ne-am văzut de treabă. Am avut ceea ce se cheamă obraz. Nu înseamnă că nu le vedem, dragă Europa. Numai că în faţa acestei atitudini, tare mă tem, dragă Europa, că ai luat bunul simţ şi delicateţea discreţiei noastre  drept slăbiciuni numai bune de speculat şi de exploatat. (Va urma)

Ioan Viştea

PS. Vă invit să citiți în format PDF, la zi, număr dublu, o revistă literară consistentă, apropiată mie, care apare la Focșani, Pro Saeculum (redactor-șef criticul Mircea Dinutz; revista apare prin devotamentul Ninei Deșliu, soția fondatorului revistei, publicistul Alexandru Deșliu, dispărut din 2009 – e bine să se știe), dați click pe coperta 1-79-80; și pe coperta 2 -79-80; și pe conținut: saeculum 79-80 (și iar click pe dreptunghiul apărut).

PS. 2. Ilustrez pagina de jurnal online cu lucrări ale lui Vasile Grigore, dispărut în acest an (27 ianuarie 1935, București – 20 februarie 2012, București) – pictor, desenator.