Iunie cu alegeri și la Uniunea Scriitorilor, cu dispariții regretabile de scriitori. Mă tot las de scris, scriind

Marți, 25 iunie 2024. Scriu „Jurnalul lunar” cu cinci zile înainte de finalul lunii iunie  – din motive de plecare de acasă, „în principiu” (că ar fi cazul să plec la Festivalul Internațional de Poezie de la Galați din 27-30 iunie, unde sunt invitat; sunt de zece zile gripat sau răcit sau naiba știe ce, parcă sunt semne că-mi trece și că nu pun în pericol comunitatea scriitoricească; azi am rezolvat la limită și problema cu asigurarea facultativă CASCO a mașinii, care expiră mâine; accidentul de care am scris luna trecută, aici, a pus în alertă firmele de asigurare și polița CASCO a devenit inaccesibilă pentru moralul meu, de genul 8.000 de lei pe an la Allianz Țiriac, lacomul; am găsit mai ieftin cu franciză la Generali; cum sunt ghinionist, nu pot să plec la drum fără asigurare CASCO; iar cu trenul, să merg de la Brașov la Galați, schimbând trei garnituri de tren, înseamnă șapte-opt ore de circulat normal, la aceste șapte-opt ore trebuie să adaugi mersul trenului cu 30 km pe oră din cauza caniculei, că se dilată șinele de cale ferată, adică să adaugi altă oră la cele șapte-opt, pe puțin, numai dus, e o aventură la care nu mă încumet, cu atât mai mult cu cât nu sunt în apele mele; să merg cu microbuz sau autobuz pe traseul Brașov-Galați, e imposibil, eu am „rău de mașină”). Spre aducere aminte…

Cum viața mea depinde de lumea literară, să continui să mă refer în principal la acest aspect. În 12 iunie am participat la – transcriu din comunicatul oficial (apărut în România literară Nr. 26 din 21 iunie): Gala Poeziei Române Contemporane Ediția a XIV-a În seara zilei de 12 iunie, în sala Muzeului Principia amplasat în Piața Cetății din Alba Iulia, a avut loc Gala Poeziei Române Contemporane, ajunsă la a XIV-a ediție. Cuvântul de deschidere i-a aparținut lui Cornel Nistea, președintele Filialei Alba-Hunedoara a USR. Au susținut recitaluri poetice substanțiale, apreciate de public, Gabriel Chifu, Vasile Dan, Dinu Flămând, Horia Gârbea, Gabriela Gheorghișor, Vasile Igna, Ion Mureșan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Ion Pop, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Andreea-Iulia Scridon, Liviu Ioan Stoiciu și Varujan Vosganian. Să observăm că 10 dintre protagoniști sunt deținători ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“. Moderatorul Galei a fost Cristian Pătrășconiu, iar prezentările critice, remarcabile, ale poeților invitați au fost făcute, alternativ, de acesta și de Răzvan Voncu. Ca în fiecare an, lecturile poetice au fost agrementate cu momente muzicale susținute de muzicienii Dan Liviu Cernat (vioară) și Cristian Alexievieci (pian). Prezenta ediție a fost una foarte reușită, în primul rând prin calitatea poeziei citite și ascultate.

Din anul 2012, iată, prin această manifestare literară de excepție, Alba Iulia se transformă într-o adevărată capitală a liricii românești actuale. Este meritul organizatorilor, Consiliul județean Alba (președinte Ion Dumitrel), Uniunea Scriitorilor din România și Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor, Biblioteca Județeană „Lucian Blaga“ Alba. Ca în fiecare an, Gala s-a bucurat de sprijinul financiar al Ministerului Culturii și s-a desfășurat în parteneriat cu Primăria municipiului Alba Iulia. Este de menționat faptul, devenit și el o tradiție, că o echipă a TVR Târgu Mureș a filmat acest eveniment literar care va deveni subiectul unei emisiuni speciale. În fine, se cuvine să precizăm modul cum s-a realizat selecția poeților invitați la Gală: un sondaj la care au participat 15 critici literari de prestigiu din toată țara a ales, în ordinea numărului de nominalizări obținute, 12 poeți. În plus, organizatorii au avut la dispoziție un număr de trei „wild card-uri“ (ca să folosim un termen din sport!), pe care le-au acordat altor câtorva creatori valoroși.

E bine să se știe cum s-a făcut selecția celor 15 poeți care au citit la această ediție a Galei Poeziei (până anul acesta se numea „Lista lui Manolescu”; se subînțelege că Nicolae Manolescu o aviza, adăugând sau scoțând). Personal, m-am bucurat la această deplasare la Alba Iulia din 12-13 iunie să revăd, să mă închin și să aprind lumânări „la morți și la vii” la mănăstirile Râmeț, din secolul XIV (din județul Alba, la 42 de kilometri dus de Alba Iulia, prin Teiuș), la dus, și Sâmbăta de Sus – Brâncoveanu (din județul Brașov, de la baza munților Făgăraș), la întoarcere, cu Doina Popa. O tot repet că sufletul meu, în cușca lui trupească, nu se regăsește cu adevărat decât în aceste scurte popasuri la așezăminte monahale „înduhovnicite” (înnobilate spiritual, iluminate) de sute de ani.

Să rețin că în această lună au loc alegeri pentru președinția Uniunii Scriitorilor din România – USR (amuzant e că sigla USR, furată de partidul Uniunea Salvați România are alegeri de partid, partidul USR își alege un nou președinte, după ce și-a dat demisia fostul președinte; USR – Uniunea Scriitorilor din România n-are nici o legătură cu partidul USR), după dispariția „celui de neînlocuit” Nicolae Manolescu. Alegeri prezidențiale la adunări generale ale celor 20 de filiale ale Uniunii Scriitorilor (candidați: Varujan Vosganian, mâna dreaptă a lui N. Manolescu de-a lungul mandatelor sale în fruntea Uniunii Scriitorilor, și Simona Vasilache), conform statutului. Eu cu Doina Popa am votat acum două zile la Filiala Brașov (condusă de Adrian Lesenciuc), unde suntem membri (din acest an, veniți de la București, Filiala Poezie și Filiala Proză) – într-o atmosferă cordială, „așezată”.

Nu uit că pe 9 iunie au avut loc alegeri europarlamentare și locale (primării, consilii locale și consilii județene). Alianța PSD-PNL a câștigat „majoritatea”, sperietoarea „suveranistă” AUR a avut scoruri modeste, iar Alianța USR-Partidul Mișcarea Populară-Forța Dreptei n-a contat. Rămâne de văzut dacă se vor repeta scorurile la alegerile parlamentare din toamnă. Interesantă e lista lungă de candidați anunțați la alegerile prezidențiale (care nu pot fi câștigate decât de „omul americanilor”). Personal, stau deoparte, nu mai am răbdare cu clasa politică – las tinerii să-și aleagă la urne viitorul.

În 14 iunie am fost anunțat pe WhatsApp, sibilinic, de Gina Stoiciu (scriitoare și ea, sociolog) că a murit soțul ei, Constantin Stoiciu, vărul meu dinspre tații noștri frați (tatăl meu, Ioan, tatăl lui, Mihai Stoiciu). Îi spuneam toți Telu, era celebru în anii 70, prozator și scenarist la filme premiate în epocă (a condus și o Casă de Filme la București); a emigrat în 1982, întâi în țări din Europa, apoi stabilit cu familia în Canada (avea și o editură a lui la Montreal, în partea franceză). Fiul lui, Andrei Stoiciu, s-a stabilit după Revoluție la București, e membru al Uniunii Scriitorilor (soția lui, Victoria Stoiciu, e „consilier de stat” în Guvernul Ciolacu; ridicată pe umerii anonimei societăți civile „de stânga”). Nu am avut relații de rudenie decât la nivel protocolar, n-am fost apropiat de niciunul din familia lui Telu, nici n-am știut că e la București când a murit la 84 de ani de „dublă pneumonie”. Ciudat, în ziua morții lui s-a declanșat din senin la mine „gripa” sau naiba știe ce, de care pomeneam – atât de rea, că mă dureau amândoi plămânii când strănutam sau tușeam. M-am autoîmbolnăvit, prin autosugestie, impresionat într-atât de „dubla pneumonie” a vărului scriitor Telu (rămas membru al Uniunii Scriitorilor după Revoluție)? Repet, nici azi nu mi-a trecut „de tot” gripa, dar parcă nu mă mai simt aerian…

Teribil e că în 12 iunie, când eram la Alba Iulia, am fost anunțat că a murit poetul brăilean Constantin Gherghinoiu, profesor iubit (nebăgat în seamă de cei ce fac ferpare la Uniunea Scriitorilor, dar care avea să aibă parte de o înmormântare la catedrala din Brăila cu șase preoți) și după moartea lui Constantin Stoiciu au murit pe rând, în aceeași zi poetul laureat Ioan Es. Pop, la 66 de ani (regretat de zeci de scriitori pe Facebook; și eu am fost luat prin surprindere) la București și criticul Al. Dobrescu la Iași, iar o zi mai târziu fiul lui Tudor Vianu, eseistul Ion Vianu, medic psihiatru (emigrat în Elveția, cu cărți premiate în România). Despre morți, numai de bine (măcar în primul an de la îngropăciune; Telu a fost incinerat, neobișnuit în familie). Aștept să-mi vină și mie rândul…

Altfel, sunt pe mai departe ținta hackerilor, aproape zilnic Facebook îmi blochează contul și-mi cere să-mi schimb parola, e ceva diabolic la mijloc. Înțeleg, mai nou, că e afectat și contul revistei Viața Românească pe Facebook, aceiași hackeri (care mi-au schimbat numele în A1 SMS) bătându-și joc. N. Prelipceanu, redactorul-șef al revistei scrie: Din păcate Facebook-ul, atât de grăbit să cenzureze te miri ce, nici n-a catadicsit să se ocupe de furtul contului acestei reviste, cu tot cu ce era pe el, de către un „anonim” AI SMS! Cât costă, oare, în lumea de azi, să-ți recapeți ceva furat? Îmi imaginez că hackerii intră în contul meu prin contul Vieții Românești…

În fine, e în curs „Euro 2024”, Campionatul European de Fotbal din Germania – din 14 iunie pierd ore la rând, zilnic (la ora 16, la ora 19, la ora 22, când erau programate meciurile; acum, pe final de calificare în grupe, meciurile au loc în paralel la ora 19 și la ora 22; mâine echipa antrenorului Edi Iordănescu, entuziasmantă în primul ei meci în Grupa E cu Ucraina, are meci de cumpănă cu învingătoarea Belgiei, Slovacia, la ora 19; după ce Belgia ne-a bătut pe noi; sunt superstițios, dar dacă Ucraina bate Belgia, cum a bătut Slovacia, o Slovacie care a bătut Belgia… bat în lemn, la cât ne urăsc ucrainenii, nu e deloc exclus să plecăm acasă după meciul de mâine). Rămâne admirabilă echipa Spaniei, care se respectă, n-a pierdut nici un meci. Emoționantă a fost calificarea Italiei cu un gol înscris în minutul 98, ieri noapte, în dauna Croației (o Italie care e campioană europeană, ce trist).

Sigur, cu toată avalanșa de fotbal, am găsit timp pentru lectură și scris. Apropo de scris, a apărut în revista Apostrof, luna asta, răspunsul meu la ancheta „De ce mai scriu?” (tot luna asta mi-a apărut o pagină de poezie în România literară, invitat, la Festivalul „Poezia la Iași”, de directorul ei executiv, Gabriel Chifu, să-i trimit versuri; am mai publicat aici poezie exact în urmă cu doi ani; pot fi citite, de curiozitate, la https://romanialiterara.com/2024/06/poeme-de-liviu-ioan-stoiciu-3/):

Ancheta revistei Apostrof:

1. V-ați gândit vreodată să renunțați la scris? Ce ar putea declanșa o asemenea decizie în destinul unui scriitor? Credeți în recunoașterea postumă?

2. Literatura este un act de narcisism sau de generozitate? Prețul notorietății este compromisul scriitorului cu cititorii săi? Scrieți ca să fiți pe gustul publicului?

3. Unii confrați consideră că suntem martorii unei aluvionare și nedrepte marginalizări a literaturii române contemporane. Sunteți de acord cu această constatare? Ea vă demobilizează sau dimpotrivă? Întrevedeți vreo soluție de a ieși din această situație?

Liviu Ioan Stoiciu:

Mă tot las de scris, scriind

Dacă am trăit până acum, am trăit datorită „scrisului”. E „treaba mea” dacă scriu, de ce, cum și cât. Scriu pentru sufletul meu. Lasă că, fiziologic, scrisul are rolul lui determinant (scrisul, între altele, mă eliberează de un stres profund, de răul din mine; o fi având și un rol terapeutic; cel puțin așa mă iluzionez, poate și fiindcă sunt depresiv din fire, pesimist). Scriu de la 14 ani (din 1964) pentru sertar, scrisul e o chestiune strict personală, repet, intimă. Scriu „de la sine” (săptămânal-lunar poezie, de exemplu), depinde de genul în care mă exprim (scriu proză la distanțe de ani de zile, am scris teatru într-o anumită conjunctură, nu mai scriu; am scris și zilnic publicistică „de atitudine” de la Revoluție încoace pentru rubrici la ziare, nu mai scriu; scriu și azi eseuri pentru reviste literare; public jurnal, totodată). La 14 ani aveam „reviste” ale mele scrise de mână (șapte titluri pe file A 3, îndoite, dublate, cu ilustrații; eu eram „tehnoredactorul” lor) în care „publicam” poezie, proză, teatru, jurnal, publicistică (texte originale ale mele; dar și interviuri luate de mine, sau „știri” aflate de la „oamenii mari”; puteți să puneți în ghilimele genurile în care am scris atunci, calitatea lor era pe măsura debutantului), eram obligat să scriu să nu las spații goale în pagini. Curios, m-am fixat de atunci, de la 14 ani pe „creație spontană”, poezie, proză, jurnal, teatru, eseu, publicistică (la început am scris și „critică literară”, dar am renunțat la ea din primii ani de scris de mână, considerând că e o meserie, o știință) – faceți socoteală câți ani au trecut din 1964, e o cifră rotundă în 2024.

M-am tot „profesionalizat” din mers, „pe mâna mea”; „mi-a intrat în sânge” scrisul, ce să fac, așa am fost lăsat („așa mi-a fost scris”) – puteți să tot surâdeți. Am avut perioade cenacliere în prima tinerețe (am și condus un cenaclu studențesc la București) când scriam forțat, nedormind nopțile de grija scrisului, să am cu ce să mă prezint la ședințe, era obligatoriu (tot în ideea profesionalizării). Sigur, nu sunt mulțumit nici azi (după o viață de om) de mine, nu simt că „am dat totul la masa de scris”. Rar un text scris de mine mi se pare a fi „bun” și îmi provoacă „o mare fericire de moment” (subconștientul păcălindu-mă, o dată ce, la o recitire a lui, după un an, textul mi se pare a fi fără nici o valoare). Să mă las de scris? Fiindcă n-am succes public? De ce aș face-o, dacă el „vine” natural, e deja o funcție organică? Scriu pentru mine, să mă salvez moral, „spiritual”, să mă respect. Îmi fac datoria față de mine însumi, scriind numai pentru sertar. Fiindcă la mine o zi în care nu scriu, e o zi trăită degeaba.

Nu scriu nici pentru „publicul larg”, nici pentru cel „avizat” (cu atât mai puțin nu scriu pentru a fi validat de critici literari; dar mă simt „îmbunătățit duhovnicește” dacă sunt bine primit de ei). Nu scriu să fiu pe gustul cuiva, scriu „așa cum îmi vine” (scuze pentru vocabularul gratuit), nu țin cont de nici o opreliște sau vreo atracție benevolentă. Dacă am norocul să am cititori la o carte, mă felicit. Așa cum mă bucur dacă un poem recitat în public primește aplauze „pe bune”, observând că a fost cât de cât receptat. Eu nu sunt dintre cei răsfățați de cititori (auditori). Îmi văd de drum fără să mă omor cu firea, rămân un singuratic „atipic” (așa mi se tot spune că sunt, caz clinic, probabil), izolat, retras. Și consider că e un eveniment al meu irepetabil, căzut din ceruri, dacă sunt premiat (sau numai nominalizat la un premiu, depinde de componența credibilă a juriului), recunoștința publică fiind pe măsură. Nu are nici o legătură narcisismul cu creația mea literară, chiar dacă starea autoreferențială la optzeciști, pusă atât pe tapet în scris, ar putea da de gol o asemenea trăsătură de caracter. Dinspre notorietate și compromis cu cititorul (dacă e critic profesionist): dacă e o „chimie” la mijloc între tine și cititor, nu e nici un compromis, dacă însă plătești criticul să scrie despre tine (sau scrie despre tine fiindcă îi ești prieten sau îi ești simpatic și te laudă jenant), atunci notorietatea ta nu merită atenție.

Dinspre marginalizarea literaturii, azi – mai e vorbă? Nu mai sunt cititori de literatură la zi originală decât întâmplători. Teribil e că ultimele promoții literare marginalizează literatura română scrisă până la ei. Adică ei, tinerii nou veniți, care sunt viitorul, îngroapă literatura română din ultimii 200 de ani prin ignorare, refuzând să o asimileze. Nu mai contează decât autorii incluși în manuale școlare. Soluții de ieșire din această situație? În nici un caz să nu abandoneze scrisul „cei chemați”. Mie puțin îmi pasă dacă nu voi avea „posteritate” (rămân în dicționare sau istorii literare, cu titlu de curiozitate). E păcat însă că minunata noastră limbă română „identitară” se va pierde fără literatură.