A reapărut iar ursul la gard. Am urcat la un Vârf. Admir „cireșele de crizanteme plângând”

Luni, 29 aprilie 2024. A trecut și aprilie, mai sunt încă pe aici, primăvara mi-a adus aminte de frumusețea florilor de acasă (la Brașov). Luna asta a reapărut ursul, în nopțile de 4/5 și de 7/8 aprilie a lăsat urme în glodul de dincolo de gard și mi-a făcut praf lădița pentru pițigoi (în care erau bucățele de pâine fără sare și semințe de floarea soarelui, plus miez de nucă), agățată spre pădure de gardul metalic (gard pe care ar putea să-l treacă fără nici o problemă; poate l-a și escaladat, noaptea îl ocrotește). O fi același urs, or fi mai mulți…

N-am mai pus altă lădiță în loc (cred că e a 13-a lădiță distrusă), am înfipt o cutie albastră într-o țeavă a gardului, în care las numai semințe de floarea soarelui pentru pițigoii din pădure (nu se mai omoară să mănânce, vin mai rar la cutie; ploaia a udat semințele, deși am pus deasupra cutiei altă cutie, și semințele au încolțit, am văzut asta dimineață; am spălat-o și am pus alte semințe, la următoarea rundă de ploi va trebui să o refac; trebuie să găsesc altă soluție pentru a le da să mănânce pițigoilor). Cu mierlele îmi e mai ușor, le pun în cutii, la sol (știu să se ferească de pisici), în fața și în spatele casei, hrană uscată de pui pentru pisici, nu lasă nimic până seara în cutii…

E așa o minune de cântece de păsărele, din zori, întreaga zi – în fața casei cântă mierlele, în spatele casei cântă pițigoii, sau așa avem impresia, e un concert, la care se adaugă cine știe ce alte păsărele (curios, nu sunt vrăbii la noi, nici porumbei; sunt acasă la București, firește). O dată cu venirea primăverii, am mai rărit merele, morcovii și sfecla roșie (tăiate; plus pâine feliată învechită), aruncate peste gard – căprioarele continuă să vină, numai ele știu când (le vedem mai rar la gard; nu stăm la geam la pândă, a crescut vegetația, arbuștii le acoperă perfect), iar mistreții nu lasă nimic în urmă. E așa o împăcare a firii în lumea lor…

Pentru prima oară anul ăsta, am tuns iarba cu mașina de tuns (și cu foarfeca mare de tăiat iarba, acolo unde n-a ajuns mașina de tuns) – mușchiul dinspre pădure, în spatele casei, a cotropit iarba pe jumătate din cele două parcele, degeaba arunc semințe de iarbă după ploaie, nu se prind. În plus, avem prea deși arbuștii, umbra lor, de jur împrejur, nu lasă nici iarba să crească. Mă strecor cum pot printre arbuști (Dumnezeu știe cum s-or fi numind) cu mașina de tuns iarbă. Între straturile cu trandafiri tund iarba cu foarfeca mare (anul ăsta am plantat între trandafiri răsad de lavandă, sper să se prindă). Îmi place să văd cum înverzesc (au frunze colorate în fel și chip) și cum înfloresc arbuștii. În fața casei avem liliac roz cu un miros de o finețe incredibilă, în spatele casei avem liliac alb străvechi înflorit.

Avem vișini care, slavă cerului, anul ăsta parcă au prins mai mult rod (erau înfloriți grozav, dar au venit temperaturi sub zero grade, nu știu cât au rezistat). În fața casei avem un copac decorativ crescut cât casa, arhiplin de flori roz (și frunze roșii; m-am uitat pe internet, e cireș japonez plângător Kiku-Shidare-Zakura, care înseamnă „cireșe de crizanteme plângând”, cu flori duble, bătute, de culoare roz, 5-6 cm in diametru, cu mai multe rânduri de petale, grupate câte 3-4 în buchete, cu un parfum delicat), tot cartierul îl admiră… Când am cumpărat locuința din Brașov, am plătit un „grădinar” maghiar din Sf. Gheorghe (profesor de geografie, care are o afacere în amenajare de grădini, cu plantații de arbuști și flori în ghivece, extrem de profitabile), el ne-a împodobit grădinițele – nu l-am mai văzut de ani de zile, avea obiceiul să treacă pe la noi…

Altfel, am urcat la vârf, pe munte, în duminica de 14 aprilie – cine îmi vede contul de Facebook, am postat acolo 75 de poze, cu textul: „La Vârf (1844 metri), pe Masivul Piatra Mare. Plecare din Dâmbu Morii la ora 8.50, soare. La Cascada cu apă vie la 9.15. Pe banda galbenă în continuare, prin pădure de brazi și fagi, în stânga și în dreapta cu Șipoaia gălăgioasă, o traversez pe podețe improvizate (merg pe traseul sălbatic). Pentru împăcarea sufletului, mereu doritor de înălțimi. A dispărut podețul mare spre Prăpastia Ursului, luat de ape, ce păcat. La 9.40 la Cascada 7 Scări, închisă (nu știu cu ce drept, pe aici e cursul traseelor spre Cabana Piatra Mare și spre Cota 1200, prin Prăpastia Urșilor, pe triunghi albastru).

La ora 10 ies din spectaculosul canion și la 1160 metri las în urmă Șipoaia. Sunt 17 grade. „Cu mersul meu” (n-am de înregistrat nici o performanță), oprit după două ore și jumătate la 1440 metri, mănânc un baton de ciocolată și beau apă minerală (am la mine un litru și jumătate). Apare din senin o vulpiță, îi dau un sandviș. La Cabana Piatra Mare, după ora 12. Soare, nouri, petice de zăpadă, 16 grade la umbră (am o aplicație pe mobil care-mi redă temperatura de afară), la 1605 metri. Cumpăr o cafea. E o vulpiță și aici, la cabană (dar nu mai văd măgărușii, am cărat degeaba doua mere în rucsac pentru ei). Plec la 12.30 spre Vârf. Zăpadă mare, gheață, noroi acolo unde s-a mai topit. Văd pentru prima oară un cocoș de munte, cârâie.

La 13.40 la Vârful Masivului Piatra Mare, a câtă oară? Mă așez pe buza prăpastiei, îmi pun șapcă, e soare cu nouri, 25 de grade, mănânc două sandvișuri, baton de ciocolată, altă marcă. Plecare înapoi, de unde am venit, la 14.40. Văd turiști care sosesc la Vârf de la Timișu de Sus, pe traseu nemarcat. Alții vin de la Predeal. La cabană la 15.10, nu mă mai opresc. Intru pe Drumul familiar, pe bandă roșie, spre Dâmbu Morii. O a treia vulpiță întâlnită, de data asta m-a ignorat. Drumul de întoarcere pare a fi fără sfârșit… Sosit la Dâmbu Morii fix la ora 17. Am mers 20,12 kilometri, de necrezut, conform pedometrului de pe mobil. O zi superbă de munte. (Jurnal de drum, scris direct pe mobil)”. Mulțumesc Domnului, mă bucur că am făcut față, deși la urcușul pieptiș m-am resimțit, am făcut pauze dese să-mi trag sufletul (la coborâre „am prins viteză”, fără probleme). În condițiile în care eu „stau în casă”, nu fac plimbări zilnice în jur. Am fost în circuit, am urcat pe la Canionul 7 Scări și am coborât pe Drumul familiar.

Luna asta am fost, online, Cap Limpede la revista Viața Românească Nr. 5 (stând la dispoziția redactorului-șef Nicolae Prelipceanu). Și, ca în fiecare lună, am scris pentru sufletul meu versuri, când și când, și am tot citit. Mă enervează că am început să pierd timp prețios stând pe mobil (și laptop) pe rețele de socializare (amuzat de reel-urile de pe You Yube și Facebook) și pe agențiile de știri.

Apropo, războaiele din Ucraina și Gaza continuă tragic, e îngrozitor, ucrainenii se laudă că ucid cel puțin o mie de ruși pe zi și că rușii au mai „eliberat” un sat ucrainean, pe front. Iar dinspre Israel și zecile de mii de palestinieni civili uciși (mai ales femei și copii; probabil anume, să nu mai aibă urmași „teroriștii” Hamas în colonia israeliană Gaza), numai dezastru. Masacrul comis de Hamas în Israel, care a declanșat cruda represiune israeliană în Gaza (Israelul nu și-a recuperat nevinovații răpiți de Hamas), e deja „istorie uitată”. Mai nou, protestatarii pro-palestinieni din SUA, de exemplu, care cer să fie oprit „genocidul”, sunt acuzați de… antisemitism. SUA țin la foc mic războaiele și în Ucraina și în Gaza, varsă zeci și zeci de miliarde de dolari cu aprovizionarea cu armament de ultimă generație. Mie îmi face rău în continuare moartea atâtor nefericiți ai sorții, prinși de război.

Nu spun, m-a mirat că eclipsa totală de soare din 8 aprilie (vizibilă și în SUA), de care s-au temut atât astrologii, n-a lăsat urme, a trecut cu bine – deși cutremurul de 7,4 grade Richter din Taiwan (el a precedat eclipsa), ar putea fi pus pe seama acestui fenomen ceresc. Poate și loviturile Israelului asupra unui consulat iranian soldat cu moartea unor lideri militari și atacul Iranului (jenant de slab) asupra Israelului ar putea fi suspectat de influențe la nivel mental din partea eclipsei totale de soare. După cum inundațiile catastrofale din Dubai (ajuns un fel de centru planetar al lumii de lux; inundații și furtuni de neimaginat pentru Emiratele Unite Arabe) nu e exclus să fi fost provocate de urmele lăsate de acoperirea Soarelui de către Lună (deși știința crede că de vină e însămânțarea scăpată de sub control a norilor în Emirate). Alineatul acesta de jurnal e… literatură.

Separat (retras definitiv din lumea literară, nu sunt interesat decât tangențial de ce se mai întâmplă), să rețin că după moartea președintelui Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, s-a declanșat pregătirea pentru alegerea unui nou președinte. S-a început prin a se modifica statutul Uniunii Scriitorilor, s-au adunat opinii în acest sens. Sunt curios ce schimbări se vor face în statut (în afara trecerii la două mandate maximum pentru cel ales președinte). În iunie se pare că vor avea loc alegerile la Uniune. Înțeleg că e agreat de actuala conducere a celor 20 de filiale ale Uniunii, ca președinte al Uniunii, Varujan Vosganian (fost prim vicepreședinte le-a lungul mandatelor lui Nicolae Manolescu; respectat ca scriitor de seamă, și nu mai puțin ca diplomat), care e împăciuitor de felul lui, demn.

Dacă vor fi reprimiți scriitorii excluși din Uniune (de fapt, autoexcluși, înființând o altă asociație de scriitori), să nu se uite să fie scos din statutul Uniunii articolul în care cei ce aduc prejudicii grave Uniunii sunt automat excluși. În fine, văd că influenta România literară (unde a fost director general Nicolae Manolescu), săptămânalul-fanion al Uniunii Scriitorilor, a rămas aceeași, Gabriel Chifu e director executiv, Răzvan Voncu redactor-șef. Noutate, Cristian Pătrășconiu e redactor-șef adjunct, iar Vasile Spiridon și Angelo Mitchievici sunt salariați, redactori (până acum erau „asociați”). Rămâne să aflu, de curiozitate, cine a luat locul președintelui Nicolae Manolescu în juriile „naționale” (la Premiile Naționale pentru Opera Omnia „Eminescu”, „Blaga”, „Arghezi”)…