Aventura invitării la Radio România Cultural să vorbesc despre noua mea carte de versuri. Graţioasa Georgeta Drăghici

Miercuri, 17 noiembrie 2010. Aseară am primit telefon de la „graţioasa doamnă” (cum am văzut că-i spune colegul de redacţie Emil Buruiană) Georgeta Drăghici – mâine vă aştept la ora 16 să facem o înregistrare pentru emisiunea „Scriitori la microfon”, la Radio România Cultural, să vorbim despre noua carte, „Pe prag (Vale-Deal)”. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt emotiv. Dintr-odată a căzut cerul pe mine, aseară, am intrat în alarmă: ce să spun eu despre noua mea carte? Ce mă fac, nu  mai am timp să reflectez. Seara eu am de scris această pagină de jurnal (după care mănânc şi spăl vasele, fac duş, dacă n-am apucat să-l fac până în ora 19, când mă aşez în faţa televizorului, implacabil, la ştiri, pentru o oră şi jumătate) şi de corectat, îi pun apoi „etichete”. Şi trec imediat pe citit, selecţionat şi publicat ştiri pe rubricile Jurnalului de Vrancea Online (până dimineaţa nu fac altceva). N-am găsit timp să mă gândesc la ce aş putea eu să spun Georgetei Drăghici despre noua mea carte. M-am culcat dimineaţa, după ora 6 (dorm prost de la o vreme, am insomnii din cauza obligaţiilor şi nemulţumirilor personale, că sunt tot suspendat cu locul de muncă, tot sub tensiune, de mâine începe şi Târgul de carte Gaudeamus, altă pedeapsă), împăcat cu gândul că după ce dorm un pic şi mă pun pe picioare, mă gândesc la ce să spun eu despre „Pe prag”. Azi, la ora 9.45 m-a trezit poştaşul – mi-a întins o carte, nu mi-a venit să cred, de la doamna Dorina Grăsoiu, ediţia a doua, revizuită, la „Bătălia” Arghezi (carte intrată în bibliografia şcolară), carte din care eu am citit cu mare interes prin anii ’80, când eram bibliotecar la Biblioteca Judeţeană din Focşani. În această seară i-am telefonat doamnei Dorina Grăsoiu şi i-am mulţumit, am aflat că se împlinesc anul acesta 130 de la naşterea lui Tudor Arghezi şi că a ţinut să-şi facă o pomană, a scos din buzunar 35 de milioane de lei vechi şi a reeditat cartea. Superb şi rar gest scriitoricesc, de respect faţă de trecutul nostru literar. Doamna era exasperată că nu s-a scos nicăieri o vorbă despre cei 130 de ani împliniţi de la naşterea lui Arghezi. Vă daţi seama, dacă nici Arghezi nu mai contează azi pentru literatura română, la ce poţi să te mai aştepţi de la scriitorimea contemporană? N-am mai putut să dorm, după ce a plecat poştaşul, degeaba m-am zvârcolit în pat, deşi îmi era somn, am stat de veghe. La 12 m-am pus pe picioare. Ce să spun eu despre a 13-a mea carte de versuri? A, asta spun, că e a 13-a mea carte originală de versuri… Tot e bine că am de ce să mă leg. (N-o să credeţi, dar exact despre asta n-am vorbit la interviul cu Georgeta Drăghici din această după-amiază! Mi-am amintit că e a 13-a carte după ce s-a încheiat înregistrarea!) M-am învârtit prin apartament, am mâncat alune, nu mi-a mai trecut nimic prin cap, legat de apariţia noii mele cărţi. Azi aveam programat să merg la Piaţa Norilor (la Tineretului, cea mai apropiată piaţă de mine, la o staţie de metrou sau două staţii de maşină) să fac tot felul de cumpărături – că vine Doina Popa (sper să nu se deoache şi să nu mai vină) să facă mâncare acasă! N-a mai venit de trei săptămâni, am cumpărat mâncare gătită de la Carrefour şi Mega Image, am dezgheţat ultima cutie cu ciorbă de la congelator… Nu-i nimic, mă voi gândi la ce voi spune despre cartea mea cât merg până la Piaţa Norilor şi tot timpul cât bifez lista de cumpărături (dacă n-aş avea listă, aş cumpăra pe sărite şi aş uita esenţialul). Ca un făcut, nu mi-a stat mintea nicicum la cartea mea, de care eu m-am despărţit din momentul în care am definitivat-o – nu e de ajuns că am scris-o? Mai trebuie să o şi explic, îmi e imposibil… Cel mai greu îmi e după ce apare o carte a mea că trebuie să spun ceva deosebit despre ea şi eu nu găsesc nimic deosebit de spus. Altă supărare, la apariţia unei cărţi: scrierea autografelor, e un dezastru. Apoi trimiterea exemplarelor din carte (în limita puterilor mele financiare; că trebuie să cumpăr exemplare să le împart) prin poştă, când aflu că n-au ajuns la destinatari – anul acesta am păţit-o în mod aberant, n-au primit prin poştă exemplarul din „Pe prag” mai mulţi ca niciodată dintre destinatari! Cum să nu simţi nevoia să-ţi iei câmpii… Mi-am rupt braţele cu cumpărăturile de la Piaţa Norilor (m-am întors tot cu metroul) până acasă. Imposibil să mă gândesc la cartea mea: ce să spun despre ea, frate, drăguţei doamne Georgeta Drăghici? Era ora 14.30, am venit la birou (după ce am pus cumpărăturile la locurile lor), să mă gândesc, nu? Teribil, mi-a căzut capul în piept! Mă ajunsese oboseala din urmă, picam de somn. N-am avut nici o şansă să leg vreun gând. Am venit teleghidat în pat şi am aţipit. Când m-am trezit, am luat seama că nu mai aveam timp decât să mănânc (două sandvişuri şi ceai; că la mine e dimineaţă; masa principală la mine e la ora… 23; e normal să fie aşa, dacă eu mă culc dimineaţa!). Dezamăgit, m-am iluzionat că-mi mai vine vreo idee despre ce vrea să însemne noua mea carte cât mănânc (nu mi-a venit; de altfel nu e recomandat să gândeşti atunci când mănânci, că uiţi) sau în metrou, două staţii până la Eroilor şi apoi în autobuz, o staţie până la Berzei. Groaznic, venit la metrou am luat seama că am uitat să iau cu mine portmoneul (în care aveam abonamentul de metrou) şi telefonul mobil (schimbând scurta), aşa că m-am întors acasă, furios, intrând în criză de timp. Întors la metrou dezumflat, supărat pe mine că pot fi atât de distrat şi de bătut în cap, nu mi-a mai ars să mă gândesc în vagonul comun al metroului la destinul noii mele cărţi. Ieşit cu coada între picioare la Eroilor, conştient de eşecul răspunsurilor mele la întrebările Georgetei Drăghici, am cumpărat o crizantemă cu mai multe inflorescenţe mov (superbă) – să pot să am succes, să fiu scuzat pentru întârziere şi pentru faptul că am venit cu capul golit la întâlnire, dacă baţi în el, auzi cum sună. Ca de obicei, Georgeta Drăghici (e singurul prieten de la Radio România Cultural, mereu solidară cu întreprinderile mele literare; care nu o dată m-a chemat în emisiunile domniei sale extraordinare să-mi mai dea un drept de autor onorabil) m-a primit cordial, frăţeşte, cu o distincţie pe care rar o întâlnesc la doamnele care exercită şi critica literară cu succes. Bineînţeles, n-am îndrăznit să mă plâng de situaţia mea morală catastrofală în care mă aflam, să nu-i stric totuşi cheful. Am mers într-unul din studiourile Radioului public, l-am îmbrăţişat pe veteranul emisiunilor de poezie Emil Buruiană, vrâncean de al meu, care se pregăteşte de pensie (la cum arată, e de invidiat; nu mă mir, aflând că mama lui, la 90 de ani, se simte tânără azi), deşi nici în ruptul capul nu vrea să audă de pensionare, Radioul naţional fiind casa lui. Emil Buruiană a ţinut să profite de revedere şi să mă pună să citesc din „Pe prag” cinci poeme pentru emisiunea lui „Poezia românească”… Am citit fix zece minute. A plecat Emil Buruiană, am rămas cu Georgeta Drăghici, ce mă fac? Trebuie să vorbesc despre cartea mea cea nouă de versuri (apărută luna trecută) şi eu n-am despre ce să vorbesc. Cum să trag de timp? Am întrebat-o pe Georgeta Drăghici de când e la radio România Cultural. Sunt de 20 de ani la Radiodifuziune, mi-a răspuns, eram în anul V la filologie-istorie când am fost angajată, imediat după Revoluţie. Aveam repartiţie la 20 de kilometri de Bucureşti în învăţământ (deşi am terminat cu 9.70) şi am participat la un concurs pe un singur post liber la Radiodifuziune. De 20 de ani, de atunci, îşi face emisiunile cu un devotament ieşit din comun, şefiile schimbate la Departamentul de Literatură şi Artă n-au afectat-o. M-am mirat că nu se hotărăşte să-şi publice cărţile, are un stoc masiv de cronici literare credibile (apărute în revistele România literară şi Viaţa Românească, de exemplu) sau interviurile, adunate cu zecile în fiecare an. E mulţumită cu tot ce i s-a dat, inclusiv în viaţa de familie (are un băiat licean, la 16 ani), nu simte nevoia să pluseze. Deşi are o lucrare de doctorat despre critica din primii zece ani postcomunişti, care ar putea fi şi ea transformată într-o carte. Dar nu se omoară cu firea. Trebuie să fie împinsă de la spate, să treacă în regim editorial, să scoată cărţi. Altfel, azi e incitată de emisiunea de polemici (care ar putea oricând forma o carte) şi de o emisiune dedicată celor 20 de ani trecuţi de la Revoluţie, urmăreşte destinele „decreţeilor” lui Ceauşescu, ale copiilor apăruţi după interzicerea avortului (ea însăşi considerându-se un „decreţel”, deşi părinţii au născut-o din dragoste)… Am tot vorbit până când am înţeles că a trecut ora pe care o aveam la dispoziţie, pentru înregistrare! Degeaba mi-am făcut iluzia că amânăm pentru altădată interviul… La ora 17 (în loc de 16) a început interviul! Ce a ieşit? Cei curioşi pot asculta emisiunea „Scriitori la microfon” a Georgetei Drăghici (e un redactor minunat, te lasă să te dai în spectacol), realizată cu mine, sâmbăta asta, 20 noiembrie, la ora 15.45 şi sâmbăta viitoare, 27 noiembrie, la aceeaşi oră 15.45. Ştiţi că Radio România Cultural poate fi ascultat şi pe Internet, daţi clcik pe http://www.radioromaniacultural.ro/ şi iar click pe butonul de sus „Ascultă RRC live”. Nu vă spun ce a ieşit, că mă ruşinez.

PS. Mâine, joi, 18 noiembrie, ora 16, dacă aveţi drum prin Târgul de carte Gaudeamus (la Romexpo, pavilionul central; mâine e prima lui zi), vă invit la lansarea volumului bilingv de versuri intitulat „Vitrina cu dimineţi circulare” de Carmen Veronica Steiciuc, la standul Editurii Paralela 45. Voi prezenta acest volum alături de criticul Lucian Chişu şi de autoare. Nu e greu de înţeles că, emotiv cum sunt, deschid un nou capitol de stres afectiv, mai ales că nu e treaba mea să prezint poeţi.

PS.2. Ilustrez pagina de azi de jurnal online cu picturi de Vincent van Gogh şi Hieronymus Bosch.