O încurcătură de neînţeles, o conferinţă despre optzecişti şi un poet criminalist

Joi, 22 aprilie 2010. Am păţit una nepăţită. Acum două săptămâni am fost invitat să ţin o conferinţă despre „Generaţia ’80 la maturitate”, la ora 14, azi – „sunt Lidia Obeadă, vă amintiţi, am mai organizat cu dumneavoastră o manifestare la Palatul Mogoşoaia, sunt colegă cu Aurelian Titu Dumitrescu”. Nu-mi aminteam de Lidia Obeadă. M-am dumirit însă când a pomenit de colegul ei de serviciu, A.T. Dumitrescu, care mi-a fost un generos coleg de muncă la redacţia revistei Viaţa Românească, ani la rând, din 1991. Cu nu ştiu exact câţi ani în urmă, după moartea lui Cezar Baltag (Dumnezeu să-l ierte, l-au uitat toţi, deşi cât a trăit i s-a tot repetat că e un mare poet; n-a avut noroc nici măcar cu cei doi copii ai lui, care să-i cultive memoria), A.T. Dumitrescu s-a angajat la Ministerul de Interne, la departamentul de cultură şi religie (care e condus de un preot), la salariu de cinci ori mai mare. Nu i-a fost uşor la început la noul lui loc de muncă (a fost şi internat, scăpând hăţurile), dar azi e respectat acolo cum nu mai alt scriitor român – de altfel, anul acesta, Lidia Obeadă, şefa lui directă, i-a scos un album incredibil, care reconstituie şi istoria literaturii române recente, în sine, cu fotografii unice (nici un scriitor român nu a avut parte de un asemenea album, în care să-i fie prezentaţi în fotografii prietenii, familia, breasla din care face parte, cu mari scriitori). Ştiţi, A.T. Dumitrescu e cel ce a scris împreună cu Nichita Stănescu „Antimetafizica”… Voi reda într-o zi, aici, un text al meu legat de „Antimetafizica”. Natural, am rămas „în bune relaţii” cu A.T. Dumitrescu, fostul meu coleg de la redacţia Viaţa Românească. Din când în când mă invită la câte o manifestare literară organizată de el şi departamentul din care face parte, împreună cu fostul redactor-şef al revistei Viaţa Românească Caius Traian Dragomir (ambasador al României în Franţa şi Grecia, fost candidat la preşedinţia României, ministru, medic de profesie, de o rară inteligenţă şi distincţie, membru al Uniunii Scriitorilor, poet şi eseist, azi om de afaceri) – ne vedem la o cafea, ca între foşti colegi de redacţie, mai schimbăm o impresie, fiecare având drumul lui. Cum spun, azi am fost invitat să ţin o conferinţă despre optzecismul din literatura română, în faţa unei săli pline cu studenţi (cred, neapărat din poliţie şi jandarmerie). Lidia Obeadă m-a întrebat la telefon dacă vreau să-mi trimită acasă o maşină să mă aducă la manifestarea literară (care a început de luni), i-am răspuns că nu, vin eu cu o maşină. Natural, am vorbit la telefon şi cu A.T. Dumitrescu, i-am subliniat că am să vin cu o oră înainte, să mă plimb pe malul lacului de la Palatul Mogoşoaia. Serios cum sunt, aşa cum am promis, am sosit cu o oră înainte la Mogoşoaia (las la o parte faptul că am luat-o spre Târgovişte şi că a trebuit să mă întorc din drum, luând seama că am greşit drumul, nevăzând nici un indicator care să mă îndrepte spre Mogoşoaia, am mers intuitiv). Mi-am luat şi aparatul foto cu mine (adică am încărcat acumulatorii anume). Înainte de intrarea în Mogoşoaia, în dreptul benzinăriei, aud telefonul mobil, era Titu Dumitrescu: unde eşti, mă întreabă. Am ajuns, îi răspund. Dacă ai ajuns, îmi spune el, urcă la etajul 6, te aşteaptă sala plină. La care etaj 6, m-am mirat eu, unde ţineţi voi manifestarea (eu nu ştiam la Palatul Mogoşoaia o clădire cu şase etaje)? Aici, unde te aşteptăm… Unde? Acolo unde ai mai fost. N-am fost niciodată la nici un etaj şase cu tine la Mogoşoaia, tu eşti treaz? La Mogoşoaia, s-a mirat la rândul lui Titu, ce cauţi tu la Mogoşoaia? Poftim? Nu m-aţi invitat la Palatul Mogoşoaia la manifestarea voastră? Nu, manifestarea e la Bucureşti, pe Cheiul Dâmboviţei, la Casa de cultură a MAI! Tu glumeşti? Lidia Obeadă ţi-a amintit numai de Mogoşoaia, că v-aţi cunoscut acolo la o manifestare organizată tot de noi! Doamne fereşte! „Să nu cumva să te răzgândeşti, te aşteaptă lumea să-ţi ţii conferinţa”. Era ora 13 (ştiţi, venisem mai devreme la Mogoşoaia să mă plimb pe malul lacului). Ai timp să-ţi ţii conferinţa la ora 14 la Bucureşti. Ce să fac, am întors, n-am mai apucat să văd nici lac, nici pădure, nici palat la Mogoşoaia, eram aşteptat. M-am tâmpit de tot, cum de a fost posibilă o asemenea încurcătură? Lasă că am consumat benzină cât pentru un drum până la Focşani, mergând prin Bucureşti bară la bară şi cu aerul condiţionat în funcţiune, că bătea soarele în maşină (bineînţeles, MAI le-a tăiat toate fondurile celor de la departamentul de religie şi cultură). Până pe Cheiul Dâmboviţei am mai mers cum am mers, la întoarcere, dar aici m-am blocat în circulaţie, am făcut 40 de minute de la Operă la Unirii! Ba chiar aici am fost făcut şi „bou” deoarece un băietan s-a apucat de capul lui şi a şters parbrizul maşinii în care eram şi se urnise coloana: „Boule, de ce încurci circulaţia”! Şofer de Bucureşti, de o nesimţire enervantă: după el trebuia să-l iau pe capotă pe băietanul care s-a apucat de capul lui să-mi şteargă parbrizul (practic, n-ai cum să-i opreşti pe aceşti băietani şi fetişcane care şterg pentru 1 leu parbrizul la maşinile oprite la stop, de regulă, degeaba le faci semne că n-ai nevoie de serviciile lor), numai să mai merg zece metri în coloană… Natural, n-am găsit nicăieri un loc de parcare până la Piaţa Unirii, unde am tras după blocuri, nu mai dau amănunte. Am venit pe jos la Casa de cultură a MAI, am întârziat 30 de minute peste ora 14, mi-am cerut scuze, sala era plină de tineri (care, bineînţeles că nu mai auziseră de mine şi probabil că se uitau la mine ca la un fraier). Am încercat să înţeleg mobilul încurcăturii – Lidia Obeadă a vrut să-mi trimită maşina crezând că locuiesc la o mare distanţă de Casa de cultură a MAI, nu să mă ducă la Mogoşoaia. Bine, şi tu, Titu, ţi-am spus că vin cu o oră mai devreme să fac o plimbare pe malul lacului, de ce nu mi-ai spus că nu se ţine la Mogoşoaia? Nu, mi-a răspuns Titu, eu am reţinut că tu vii cu o oră mai devreme să te plimbi prin minister, n-am auzit de lac, am şi rugat-o pe Lidia Obeadă să-ţi facă un traseu de o oră prin minister. M-am închinat, cum să mă plimb o oră prin ministerul vostru, dar ce sunt eu… Nici acum, când scriu aceste rânduri nu-mi vine să cred că am putut să intru într-o asemenea încurcătură. Conferinţa mea a avut o receptare excelentă, am vorbit mai mult liber, deşi aveam la mine un text scris pe tematica optzecistă, a durat 40 de minute (m-am uitat pe ceas, atâta era în program, am încheiat-o cu două poeme, unul din cartea mea de debut, „La fanion”, apărută în 1980, şi altul din ultima mea carte de versuri, „Craterul Platon”, scoasă în 2008). Le-am mulţumit amuzat până la urmă organizatorilor Lidia Obeadă şi Titu Dumitrescu. Ca să vedeţi întâmplare. După ce ieri m-am îngrozit, uitând iar oala plină de apă pentru ceai (că-mi fac doi litri) pe focul mare la aragaz şi mi-am amintit de ea când deja smalţul i se înnegrea, rămasă fără apă, urma să se înroşească – regret, Îngerul meu Păzitor nu m-a avertizat (am ţinut o întreagă teorie în acest sens, în altă zi a jurnalului acesta online), sunt distrat într-atât? De când ţin jurnalul ăsta online zilnic, sunt tot mai stresat. Altfel, amabil, azi m-a susţinut şi Caius Traian Dragomir, care m-a prezentat celor din sală (necunoscători ai adevărului) la dimensiuni care să mă sperie (exagera anume; deja sunt un dinozaur al literaturii române). În sală era şi poetul Costel Stancu din Reşiţa, născut în 1970, nouăzecist, a apărut cu prima lui carte în 1995. M-am mirat, eşti angajat al MAI? Da, lucrez la criminalistică… Mi-a dat ultima lui carte cu autograf (intitulată „Înghiţitorul de creioane”), citez versurile selectate de autor pe coperta IV: „L-am vizitat cu câteva zile înainte de a muri. / Îşi ascuţea creioanele / cu o delicateţe întâlnită doar la animale / când îşi ling puii abia fătaţi. Ştiam / că le iubea şi le ura în aceeaşi măsură”. Erau creioanele cu care îşi scria poemele sau cele cu care voia să se sinucidă? Trebuie să-i citesc volumul.