Miercuri, 26 ianuarie 2011. Asist îngrozit la linşarea publică a unui scriitor optzecist („cel mai iubit prozator în viaţă”): Ioan Groşan. Încerc să înţeleg de ce s-a ajuns aici şi nu reuşesc. Ioan Groşan a fost prezentat pe larg şi pe TVR 1, la telejurnal, în această seară, ca turnător „care a recunoscut” (deci, nu mai e nimic de discutat, Curtea de Apel va confirma colaborarea dată de gol de CNSAS). Mi-a stat inima când am văzut în ce hal a fost executat. Am tot ezitat dacă să scriu sau nu aici despre mizeria în care ne complăcem. L-am simpatizat pe Ioan Groşan de la debut, îl consideram fratele meu. Ce e în neregulă? Sunt supuşi oprobriului public scriitorii neculpabilizaţi, care au colaborat cu Securitatea şi care ocupă o funcţie, sau are o anumită reprezentare publică. Azi, Ioan Groşan n-are nici funcţie publică, nici nu mai e membru al Consiliului de conducere a Uniunii Scriitorilor. Mai exact, sunt expuşi penal cei ce au semnat o declaraţie oficială că n-au colaborat cu Securitatea, la intrarea într-un organism de conducere, dar la controlul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), cerut de instituţie, se dovedeşte că au minţit. 
De exemplu, în paralel cu Ioan Groşan, pe TVR 1 a fost prezentat că a colaborat cu Securitatea şi actualul deputat PDL de Argeş, Sorin Gh. Buta, care a primit verdict în acest sens de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după ce a contestat decizia Curţii de Apel – el e un caz cu totul dezonorant, deputatul a semnat angajamente cu Securitatea şi a primit bani pentru ce a turnat (Astfel, potrivit unei chitante din 9 decembrie 1983, informatorul „Horia” a semnat pentru primirea sumei de 500 de lei pentru „aport informativ”. O alta chitanta semnata „Horia”, din 24 mai 1984, arata ca acesta a primit suma de 800 de lei pentru „sprijinul acordat”, subliniază CNSAS). Culmea, acest deputat nu recunoaşte că a colaborat cu Securitatea şi a ameninţat că se va adresa Curţii Europene să-i facă dreptate, luându-i de proşti pe toţi cei de i-au dat o demnitate… Ambele cazuri de informatori ai Securităţii au comun faptul că şi prozatorul Ioan Groşan şi deputatul Sorin Buta au fost recrutaţi de Securitate în studenţie. Dar îi diferenţiază un fapt concludent – după terminarea facultăţii, după repartiţii (Ioan Groşan a fost repartizat de la Cluj la… Bucureşti, la o şcoală generală; e năucitor, când ştim cum se dădeau aceste repartiţii), Ioan Groşan a refuzat să mai dea informaţii (deci, se putea, nu te omora nimeni dacă refuzai colaborarea cu Securitatea), dar actualul deputat a continuat să dea informaţii, mutat de la Securitatea Bucureşti la Securitatea Câmpulung Muscel, motiv agravant de a fi condamnat… Dacă deputatul Sorin Buta merită să împărtăşească soarta parlamentarului Mona Muscă (să fie dat în judecată şi fiindcă a minţit atunci când a declarat, înainte să fie înregistrat în rândul parlamentarilor, că n-a colaborat cu Securitatea; neexistând o Lege a lustraţiei, şi nu pot fi luate oficial măsuri de excludere, acest turnător de lux ar trebui să-şi dea demisia din Parlament şi, eventual din PDL, pe care îl spurcă şi mai rău), cu Ioan Groşan trebuie nuanţate lucrurile – deşi, oricum am lua-o, scriitorul e persoană publică (adică e o conştiinţă de care se ţine moral seama, opera lui putând influenţa generaţii întregi; Ioan Groşan e nelipsit din manualele şcolare, mă întreb acum ce se va întâmpla, i se va adăuga la coada biobibliografiei această codiţă, că a colaborat cu Securitatea? 
Sau se va tăcea: vă daţi seama cât de delicat e acest aspect, al colaboraţionismului la un scriitor important). Scriitorul fiind persoană publică, nu contează că n-ai o funcţie, trebuie să fii arătat cu degetul dacă ai colaborat cu poliţia politică… În ultima vreme a păţit-o urât fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricaru, prozator important şi el, care a terminat facultatea tot la Cluj (ce naiba s-a întâmplat la Cluj, era atât de eficientă Securitatea, că mirosea viitoarele personalităţi ale literaturii române şi le compromitea, cerându-le să aibă „calitatea de informatori”?) – linşat şi el mediatic, deşi nu i s-a găsit dosarul de la Securitate! Pur şi simplu Eugen Uricaru a fost condamnat definitiv (fiindcă, asemenea deputatului turnător pomenit azi, a contestat hotărârile CNSAS şi ale Curţii de Apel), punându-i-se ştampila de fost turnător, deşi nu s-au găsit decât turnătorii ale lui în dosarul de la Securitate al… Doinei Cornea! Nu mai insist, neexistând o Lege a Lustraţiei, Eugen Uricaru, neculpabilizat, ocupă în continuare o funcţie-cheie, bănoasă (preşedintele CopyRo) şi e păstrat în rezervă la MAE, aşteptând să fie reactivat. Ceea ce nu e cazul cu Ioan Groşan, care azi mai mult trage mâţa de coadă, cum se spune, de când a dat faliment ziarul Ziua (altfel, după Revoluţie, el a fost mereu pe cai mari), unde avea un salariu de publicist-comentator. Fire boemă, a risipit tot ce a adunat, azi are o colaborare la ziarul Adevărul, ziar care-l deconspiră cu profesionalism (vă lămuriţi asupra întregului caz, cu amănunte nefericite, dând click pe http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Scriitorul_Ioan_Grosan-file_de_Securitate_0_415159143.html şi pe http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Ioan_Grosan_a_denuntat_un_ilegalist_0_415759065.html).
Să nu uit: s-a tot subliniat în presă acum că Ioan Groşan e membru al actualului Consiliu de Conducere a USR – repet, nu e adevărat. E drept, a fost membru al acestui Consiliu al USR când a plecat adresa de a fi cercetate dosarele membrilor acestui Consiliu, de la USR către CNSAS (şi iar e drept, a semnat acea hârtie de uz intern la USR prin care spunea că n-a fost colaborator al Securităţii).
Regret că Ioan Groşan n-a mers până la capăt cu mărturisirea colaborării în studenţie cu Securitatea (mă rog, şi în armată). E de înţeles că turnătoria dată la adresa unui conferenţiar, evidenţiată în documentele CNSAS (puse la dispoziţia publicului), e acuzatoare – a făcut rău unui om (care a fost penalizat după turnătorie), el spune azi că nu-şi aminteşte să fi avut un asemenea conferenţiar. Culmea, conferenţiarul (fost ilegalist PCR, a descoperit ziarul Adevărul) era un contestatar al regimului ceauşist… Nu mai am timp să mă lungesc, am venit prea târziu în faţa PC să scriu aici, ezitând dacă să-l judec amical pe cunoscutul coleg. Puteam să ignor incidentul public. Vreau să subliniez că la mijloc e şi ipocrizie dusă la extrem în cazul lui Ioan Groşan. Eu ştiam că a „turnat” demult, dar credeam că turnătoria e legată de legăturile lui cu scriitorii parizieni (era acuzat că l-a turnat pe N. Breban sau D. Ţepeneag; că a fost trimis la Paris în 1989, înaintea Revoluţiei, „să dea în gât” exilul scriitoricesc, în frunte cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca) – face referire la asta şi Cartea Albă a Securităţii. Sunt neplăcut surprins să descopăr azi că „turnătorul” (îl pun în ghilimele fiindcă sună fals) Ioan Groşan e apărat pe TVR 1 de scriitori care l-au pupat în părţile dorsale pe Ceauşescu, de genul lui Ioan T. Morar (şi gaşca lor de la Viaţa studenţească, profitoare şi a regimurilor postcomuniste), făcându-i deservicii enorme. 
Sunt sigur că singura ce-i va acoperi „greşeala din tinereţe” va fi opera de mare scriitor, ea îl va salva pe Ioan Groşan – azi el trebuie să lase ochii în jos.
Închei cu o amintire pe care am uitat-o demult, dar care brusc a reînviat scriind aici. În 1990, în februarie, am fost ales în lipsă redactor-şef la un nou săptămânal literar al Uniunii Scriitorilor, Contrapunct, „revistă a optzeciştilor”, la care îmi era un bun coleg şi Ioan Groşan. Totul a mers perfect în redacţie, până ce am intrat în dizgraţia perechii Iliescu-Măgureanu, publicând editoriale infamante până la nenorocirea din 13-15 iunie 1990 şi apoi pagini întregi de jurnal de martor al evenimentelor tragice din Piaţa Universităţii, în care îi aduceam acuzaţii penale. Brusc, în vară, în redacţie au fost angajaţi (deşi nu era nevoie) Hanibal Stănciulescu (prins la Revoluţie la butoanele… securităţii sediului USR) şi de Elena Ştefoi, fostă propagandistă PCR-Securitate (mai apoi ea a fost, bineînţeles… ambasador în Canada). M-am trezit complet izolat, blamat public de colegi – şi în ianuarie 1991 mi-am dat demisia. Abia azi am conştientizat că nici măcar „prietenul” Ioan Groşan nu mi-a luat atunci apărarea (până azi nu m-am gândit la asta; de la alţi colegi nu aveam ce să aştept, erau foşti „tovarăşi”), oare de ce? E adevărat, i-am iertat demult pe toţi pentru porcăria făcută atunci.
PS. Apropo de Securitate – citiţi mărturisirea unui poet piteştean, Aurel Sibiceanu, daţi click pe https://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/01/romanii-pro-basescu-pdl-din-strainatate-ne-dau-lectii-discreditati-luminatorii-de-constiinta-votati-topul-cartilor/#comment-37658 Se putea şi aşa, să strângi din dinţi, să rezişti în faţa duşmanului. Pe scriitori i-a compromis oportunismul şi obsesia carierei.
Greu de judecat pentru ca adevarul pare amestecat cu minciuna. Inclin sa-l cred pe dl. Grosan ca delatiunea impotriva conferentiarului M. e un fals, un document fabricat (de cine? si cand? atunci sau acum?) si tocmai de aceea nu-mi pot stapani o nedumerire: de ce nu reactioneaza, de ce nu se revolta fata de aceasta mincinoasa atribuire? Motivul nu poate fi decat unul singur: desi dl. Grosan nu l-a turnat pe inexistentul M., are totusi multe de ascuns. Asa ca ce mai conteaza o fapta reprobabila in plus? „Inghesuit pe la colturi cam de doua ori pe an”, nu putea da numai referinte bune pentru colegii sai (de asa informatori sa tot fi avut noi parte!), nu de ele aveau nevoie securistii. Pe de alta parte, repartitia in Bucuresti a proaspatului absolvent de filologie (un fapt care, in vremurile acelea, tinea de miracol – daca nu erai activist, informator ori fiu de politruc sau de ofiter secu) este, pentru mine, o dovada ca, intrand in jocul satanic, a prins gustul recompenselor.
Si inca o intrebare: ce-ar fi facut dl. Grosan, reintors din Franta in 1989 (cand nu mai avea 19 ani!) daca n-ar fi avut loc „livolutia”? Si-ar fi respectat misiunea?
Dl. Grosan nu-si marturiseste greselile de tinerete nici acum, desi ar trebui s-o faca. Macar pentru a risipi confuzia, pentru a demonta falsul pus pe seama sa. Pentru ca, dincolo de aceasta stire, profund intristatoare, persista o intrebare: cum este posibil sa existe documente false in dosarele de securitate? Cine le-a bricolat si, mai important, cand? Inainte sau dupa decembrie 89? Or, daca dosarele de securitate sunt infestate de asemenea contrafaceri (menite sa-i innegreasca pe unii si sa-i lustreze pe altii, dupa cum dicteaza interesele nu stiu cui) cata incredere putem avea in astfel de „demascari”, ca si in puritatea morala a celor care ne vantura pe sub nas documente atent curatate ?
Observ, ca si alti comentatori ai cazului Grosan, ca ni se arunca praf in ochi. Se gaseste adica un tap ispasitor, pe care trebuie sa-l lapidam, pentru a ni se distrage atentia de la marii vinovati. Se asmute gloata impotriva informatorilor marunti, in vreme ce reprezentantii „organelor”, cei care au facut posibile represiunea si chiar crima, sunt in continuare protejati si ocupa functii importante. Implicati fiind in asemenea diversiuni sau poate chiar autorii din umbra ai acestor „infierari” publice.
Ce naiba s-a întâmplat la Cluj, era atât de eficientă Securitatea, că mirosea viitoarele personalităţi ale literaturii române şi le compromitea, cerându-le să aibă „calitatea de informatori”?.
Nu cred, domnule I.L.Stoiciu, că era aşa de eficientă. Eu am refuzat, de două ori. Dacă aveai coloană vertebrală refuzai, cu riscurile de rigoare. Iar băieţii ăştia aveau, indiscutabil, memorie şi braţe lungi. Am simţit-o pe pielea mea.Nu-mi fac, desigur, un titlu de glorie, dar mă feresc să dau cu piatra. Doar Dumnezeu are dreptul de a judeca.
Ce e interesant e că doar unii scriitori sunt deconspiraţi. De ce nu toţi, ne întrebăm. De meditat…Ştiu turnători faimoşi care azi sunt mari masoni, mari revoluţionari, mari profesori universitari etc. Ne bălăcim într-o nesfârşită mizerie.
În ce-l priveşte pe Groşan, el este un mare talent şi e simpatic. Ce ne facem, iubite poet, cu canaliile care s-au ridicat pe cadavre şi pe care nici talentul nu-i dă afară?
Daca Grosan stie ca e adevarat ce i se imputa trebuie sa faca penitenta (nu discutam de ce canaliile care au colaborat cu Secu si conduc azi tara nu o fac, aici vorbim de un scriitor important, o constiinta, deci).
Insa, draga Liviu, trebuie spus raspicat ca Ioan Grosan este singurul, din carte stiu eu, scriitor roman care a refuzat decorartia lui Iliescu, pe care alti o suta de scriitori s-au repezit s-o ia, a acelui Iliescu-presedinte cu mainile patate de singe, care la Iasi, ca prim judetean, dadea ok Securitatii pentru urmarirea disidentilor.
Unicitate lui Grosan in acest caz nu spune nimic breslei, romanilor chiar?
Mi-a scapat mie sau dl Grosan a uitat sa-si marturiseasca pacatul din tinerete? Ce anume l-a impiedicat pe Grosan sa faca public acel episod? Metodele dure ale Securitatii au facut sa se indoaie caractere mult mai puternice, asa ca nimeni nu poate sa ridice piatra. Insa va propun un exercitiu: rugati-l pe Ioan Grosan sa comenteze gestul lui Alecu Paleologu din 1990, printre primii si putinii intelectuali care au denuntat colaborarea cu Securitatea. Ma tem ca simpaticul Ioan ar spune ca Paleologu a fost naiv iar el a crezut ca nu se va afla… De ce Grosan nu s-a eliberat de minciuna prin marturisire?
Nu cumva gresim fata de cei care au avut puterea sa reziste sau sa-si asume gesturi din trecut prin ,,iertarea,, unora care ne sunt simpatici dar duc in spate cadavre?
Cat despre dihori precum Buta sau securistii din Parlamentul Romaniei… EI put!
Draga Liviu, ai uitat oare atacul lui Grosan la adresa lui Paul Goma, prilejuit de Jurnalul de la Nemira? (Sau era in alta ocazie?) Asta nu spune nimic despre calitatile ascunse, inca nerevelate, ale „simpaticului” Ioan Nemarturisitorul?
De acord, in general, cu majoritatea comentatorilor. As adauga ca daca ne tot pierdem in paranteze si nu punem accentul unde trebuie s-ar putea sa ne pierdem de tot. In loc sa-si recunoasca public pacatul tineretii, dumnealui a scris la gazeta, a (de)format oameni creduli, a fost scriitor de succes, i-a fost bine, mult mai bine decit acelora care statusera si mai stau in bucata lor de margine sociala si profesionala… Nu cred ca exista un linsaj impotriva sa, asa cum ne sperie dl Stoiciu. O sa treaca, toate se trec in Romania de 21 de ani incoace, fara ca noi sa ne limpezim pe noi insine.
Ma miram de ce mi-a cazut atit de greu comentariul legat de vizita in China… „Acum câţiva ani, aflându-mă în China cu o delegaţie a Uniunii Scriitorilor şi fiindcă tocmai aflasem că un scriitor chinez, disident şi rezident în Franţa, luase Premiul Nobel, am sărit peste «protocol» şi l-am întrebat pe un înalt oficial al gazdelor ce părere are despre conaţionalul lor. Din galben, omul s-a făcut şi mai galben şi a şuşotit ceva cu translatorul. Acesta, băiat finuţ, cu studiile făcute în România, bun cunoscător al realităţilor literare româneşti, s-a întors cam fâstâcit spre noi: «Cum să vă explic, ca să vă daţi seama? Dacă de pildă Paul Goma ar lua Premiul Nobel, nu-i aşa că sunteţi de acord că în ţară există scriitori mai valoroşi decât el?”.
Pentru cine stie despre ce e vorba, comentariile sunt de prisos. Securitatea i-a infestat pe toti cei care au avut de a face cu ea, in functie de cit de mult s-au apropiat.
Cineva se intreba daca sunt contrafacute piese din dosare. Cu sigurantza, dar nu cred ca in dosarele unor colaboratori de duzina (din perspectiva Securitatii). Nu are nimeni timp si, mai ales miza, pentru a contraface dosarul lui Ioan Grosan. Au fost zeci de mii de informatori si colaboratori. Cred ca sunt cosmetizate dosarele pieselor grele din arena politica… ori tinute la popreala ale celor inca activi, ale agentilor. Nu putem spune in orice imprejurare nici ca dosarele Securitatii sunt litera de lege, dar nici ca sunt contrafacute. Analiza este mult mai nuantata, trebuie facuta circumstantial si in functie de caz.
„Asist îngrozit la linşarea publică a unui scriitor optzecist („cel mai iubit prozator în viaţă”): Ioan Groşan – scrie LIS în Jurnalul său. Apoi la comentarii, toată lumea vorbeşte „poetic” şi totodată acuzator de biblic cu o nesuferită afectare. Să mă explic. În armată, numai nişte nebuni adolescenţi gata de eliberare, mai puteau face ceea ce făceam noi pe atunci: lăsarea unei bărci la apă pînă în satul de pe celălalt mal unde ne aprovizionam cu băutură şi întorşi la cuibul nostru din unitate cheful se întindea pînă la ziuă. Credeam noi că suntem singuri sub acoperişul lui Dumnezeu şi că EL nu avea cum să ne trădeze… aida de! A doua zi se ştia tot. Capul tuturor răutăţilor, unul Dediu, pleca a doua zi la arest pentru şapte zile, (ce-l mai înjuram pe atunci pe cel de sus pentru nedreptatea care căzuse tam-nisam pe capul lui), iar noi ceilalţi primeam după „merit” pedepse mai „uşurele”, dar ceva nu era în regulă. Asta până când un ţăran consătean cu amicul nostru de armată Dediu, ne-a „răstălmăcit” fără să înţeleagă ceva, întreaga enigmă: Dediu nu pleca la arest ci pleca cu sacul de efecte cazon la gară de unde se schimba de ţoale şi lua trenul spre casă în permisia binemeritată că mai dăduse în vileag o „potlogărie” a colegilor săi. Adică era turnător. I-am înscenat apoi „ceva” şi a fost demascat ca fiind turnătorul unităţii. I-am jurat de faţă cu toţii că la eliberare va avea soarta lui Horea, Cloşca şi Crişan. N-a fost să fie aşa. A existat şi un plan B la care nu ne-am aşteptat. „Protejaţii” lui i-au înscenat plecarea la „arest” cu câteva ziele înainte de eliberarea noastră, de fapt l-au eliberat din armată înaintea tuturor. (Şi azi nimic parcă nu s-a schimbat!). Întotdeauna apoi am spus: pretutindeni (în orice comunitate cât de mică) există pentru fiecare un Dediu. Aşa fi vrut să nu am dreptate. Dar acum dacă stau şi mă gândesc, de capul acelui Dediu nu prea era mai mult de o tărtăcuţă (în Dobrogea i se spune „cătrună”), şi care avea să sune peste tot unde se va duce a sec. Însă autorul a „O sută de ani de zile la porţile Orientului”, publicat pare-mi-se şi sub formă de foileton înainte de 1989 în Viaţa Studenţească, iar după revoluţie şi sub formă de roman, a primit (nu-i aşa) premiul USR în 1992. „Capete să fie că săbii sunt destule”, spunea undeva Ioan Groşan. Nu-i iau (doamne fereşte apărarea!- nici nu l-am cunoscut), dar acum ca un critic fără alte animozităţi, pot să spun sincer că nu e de neglijat în acel roman jocul său de cuvinte: „ai carte, mare brânză”. Asta nu înseamnă că nu mi-l aduc aminte din „Nuţi, spaima Constituţii”, publicate de Academia Caţavencu. „Nici nouă nu ne e bine, aşteptaţi-ne, o să venim şi noi”, sau tradus de Vadim după fraza nefericitului Petre Rareş: „Vom iarăşi ce-am fost şi chiar mai mult de atât”. Parcă Metodiu, era personajul unui roman clădit pe humorul românesc (despre care vorbea G. Bacovia); iar Stăniloaia – o caricatură reîncarnată a frumoase hangiţe sadoveniene din „Hanul Ancuţei”. Mi-aduc aminte coperta cărţii: căruţa cu cele şapte paiaţe trasă de un cal „roşu, neapărat roşu”, fără relief. Frapa trompetistul, care parcă voia să strige tuturor celor întâlniţi în cale: „Băăă! Nici nouă nu ne e bine!” E ceva putred aici şi mult prea romanţios, deci în afara adevărului. „Murdar e însăşi noroiul, porcul însă sigur era optimist”, cum spunea Dimitrie Anghel într-o proză oarecare. De ce să uităm acum că Ioan Es. Pop, scriind despre acel roman al lui Ioan Groşan, vorbea despre „ o provocare pentru cititori”, iar Radu G. Ţeposu ne spunea despre „ spiritul perifrastic(?) faulknerian ori minuţia cehoviană” (cam mult spus – n.m.). Asta pentru că în locul lirismului rece, savant dozat, al lui Mihail Sadoveanu, dăm de acest atac îngrozit la linşarea publică a unui adevărat scriitor optzecist, fapt pentru, dacă nu vom cântări cu cuvântul lui Dumnezeu, nu ne vom reveni niciodată.
Nu stiu de ce, dar nu vreau sa cred ca e adevarat … ! Astept iesirea publica a lui Ioan Grosan, ca sa explice. Altfel, grabindu-ne vom ajunge din nou in situatia nefericita in care a fost Cezar Ivanescu, caruia un comunicat de aceeasi factura i-a otravit zilele, l-au dus la moarte. Incriminarea nevinovatilor sau a celor vulnerabili tine de o tehnica a mizerabililor de a arata ca toti sintem la fel, asa ca de ce sa mai deschidem discutia…!? Românul a descoperit injecţia care administrata unui ţînţar acesta devine iute, iute, armăsar. Un om cazut şi care nu a avut posibilitatea sa se explice nu trebuie lovit, un pic de compasiune face ca lumea în care trăim să fie mai suportabilă.
Post scriptum
Mai jos pun un raspuns la o ancheta despre relaţia scriitorului român cu securitatea, care a aparut in Discobol, la provocarea lui Gusti Doman
CE FACEM CU SCRIITORUL TURNĂTOR…?
Ancheta „Discobol” / realizator Dumitru Augustin Doman
„Dacă s-ar da un Premiu Nobel pentru scrierea
de delaţiuni, poate că am trage şi noi, românii,
în sfîrşit, la un premiu de asemenea talie…!”
(Dragă Dumitru Augustin Doman,)
Provocarea ta m-a inspirat atît de mult, încît m-am gîndit să scriu Poemul Securităţii, care să se adauge celor ştiute sau neştiute despre „fosta securitate”, despre istoria văzută sau nevăzută a ticăloşiei omeneşti, româneşti cu deosebire.
Suntem mai ticăloşi, ca naţiune, decît alţii?
Ne-am dat obolul de ticăloşie cu asupră de măsură, în perioada comunistă!
Va exista vreo spălare publică a vinovăţiei individuală şi colectivă? Vreo „lustraţie”? Vreo „auto-lustraţie”?
Nici Dumnezeu nu pare să (o) mai ştie…!
Dar înainte de a scrie poemul pomenit mai sus, am să ilustrez cu cîteva secvenţe, pe care le-am pus pe hîrtie în timp, pe seama unor cazuri, a unor momente care fac parte din nefericirea noastră comună…! Că n-am strigat nici unul de bucurie cînd am văzut că au semnat contracte cu Securitatea un Doinaş, un Uricaru, un Stolnici, decăzînd de la demnitatea lor de scriitori români la aceea de indivizi aflaţi în solda tiranului nevăzut şi cu atît mai perfid, mai prezent.
Ce ar fi trebuit să se întîmple? Scoaterea la vedere a dosarelor, a „listaşilor” din rîndul scriitorilor, a intelectualilor…! Ca listele cu ciumaţi din perioadele de epidemie. Şi vorba lui Nicolae Manolescu: „Măcar propria conştiinţă să-i judece…!”. Tot ea, conştiinţa, să-i foarfece, să-i chinuie, să-i biciuiască pe dinăuntru. Să-i fugărească, să-i înece cu propriul scuipat. Să-i facă să doarmă sub pat, pîinea să li se facă bolovan în gură. Să-i latre şi găinile, pînă şi cîinii vagabonzi să se ascundă la vederea lor, să refuze să-i muşte. Să-şi confunde mîna stîngă cu mîna dreaptă, cuvintele să li se facă viermişori sub limbă… Etc.
Dar dacă ei ne cred, în continuare, proşti?! Aici nu mai e treaba lor, aici e, deja, treaba noastră!
Ce-i de făcut cu scriitorul român turnător? Dacă s-ar da un Premiu Nobel pentru scrierea de delaţiuni, poate că am trage şi noi, în sfîrşit, la un premiu de asemenea talie. Că talent ar fi, scriitorul român turnător şi-ar afla, în sfîrşit, miza muncii sale din „istoria securistică” a României. Mi-l şi închipui, la masa de scris…! În timp ce omenirea îşi ţinea respiraţia, să nu-l deranjeze pe Scriitorul care se retrăsese în spatele mesei de scris ca să lupte cu sensurile mari ale cuvîntului şi ale universului, acesta îşi ascuţea creionul şi scobindu-se în nas începea pagina cu: „Sursa informează…”. Bravo!
Şi oricît ar vrea foştii turnători să dispară „Cernobîlul CNSAS”-ului, oricît l-am închide în carcase de oţel, de beton, un firişor tot se va insinua în viaţa noastră de zi cu zi. Şi ne va otrăvi. Să iertăm? Posibil. Să acceptăm că istoria a produs asemenea indivizi, după chipul şi asemănarea ei? Posibil. Dar nu putem să uităm…! Căci vorba Sf. Augustin: „Există un lucru pe care nici Dumnezeu nu-l poate face: să facă neîntîmplate cele întîmplate”.
Dincolo de asta, dragă Gusti Doman, acest concurs de arătat cu degetul, de la unul la altul, pe orbeşte, e mai neproductiv decît depăşitul cincinalului la turnătorie…! Obosim, ni se adîncesc ridurile, trecerea timpului face „una” din turnat şi turnător, vinovăţia devine comună. Şi asta urmăresc, pînă la urmă, toţi turnătorii: să treacă timpul, să li se piardă urma printre noile generaţii care apar, inocente încă, bune de prostit, de luat ca paravan.
Deşi, să recunoaştem, asaltul asupra CNSAS-ului, asupra dosarelor din catacombele fostei securităţi, s-a cam fîsîit. Angrenajul s-a înţepenit, rar mai adie cîte o pală de putoare dinspre raionul „turnători”. Oboseala seamănă a lehamite. Lichelele exultă. L-am (re-) văzut recent, la Iaşi, pe Sorin Antohi, cel care a recunoscut public că şi-a turnat prietenii, participînd la o manifestare culturală…! Se mişca firesc, fără jenă, jena era mai multă a celor din jur care îşi plecau privirile în jos… de jena lui! Sau de lipsa lui de jenă! Nu cred că „dosariada” îşi va mai face vreun efect în societate. Cum am ratat şi „lustraţia”, care la aproape două decenii de la revoluţie nu mai poate produce nici un seism în viaţa noastră publică. Pe cine să mai „lustrezi”…? Pe Oliviu Gherman, pe Iliescu, pe Văcăroiu, pe alţii ca ei care ne-au călărit atîta? Institutul de Studiere a Comunismului este infiltrat cu „foşti”. Crimele comunismului sînt luate în derîdere de cei care le-au comis, sînt privite cu uşurătate de o generaţie prea tînără care nu pricepe laşităţile unui neam. Şi dacă justiţia pămîntească nu mai judecă mizeriile istoriei, nădejdea e la cea divină. Dar teamă mi-e că pînă la Dumnezeu o să ne mănînce, iarăşi, jegul nostru specific.
Dar iată „secvenţele” pe care ţi le propun, riscînd, chiar, să par (un) palavragiu…
Secvenţa unu: „Şi Stolnici se bălăci …”
Trecutul îl urmează pe om tăcut, ca o umbră, ca un cîine care cînd se gudură, cînd te latră, cînd te muşcă. De asta, se zice, că în semnele comportamentale şi fizice ale omului tînăr se află toate răspunsurile pe care le afli, despre aceeaşi persoană, la bătrîneţe. O zgîrietură pe coaja copacului fraged azi, va fi o ditamai rana pe scoarţa copacului bătrîn. Pe scoarţa copacului bătrîn care se numeşte Constantin Bălăceanu – Stolnici, multă vreme numit „boierul societăţii româneşti”, a apărut scrijelat şi mărit în timp faptul că în perioada anilor 70 a turnat la securitate… Prieteni? Colaboratori de la serviciu? Ce a prins şi omul în raza de acţiune a pixului…! Nu ştiu, în faţa acestui caz, dacă să mă bucur că a mai fost dat în gît un turnător, sau să mă întristez că încă un om, multă vreme considerat reper intelectual şi moral a decepţionat. Fiecare decepţie de acest gen ne îndepărtează de normalitatea visată. Da, să zicem că în anul 1972, cînd şi-a început activitatea de „scriitor de note informative”, acesta a fost constrîns, a avut nişte probleme, a cedat psihic şi moral…! Da, a turnat! Dar a venit momentul 1989 plus o mulţime de ani de atunci, cînd ar fi putut face curăţenie în propria biografie şi ar fi denunţat chiar perioada „cedării”…! Ar fi cîştigat şi pentru propria linişte, sinceritatea l-ar fi „reconsiderat” în societatea românescă. Aşa, însă, el a gîndit: „Poate n-or să mă prindă…!”. Atitudinea e a găinarului mărunt. De la înălţimea operei sale Bălăceanu-Stolnici a căzut direct în zoaiele trecutului. Păcat.
Secvenţa doi: „Vină grea revine intelectualului…”
Părintele Iustin Pârvu, un mare „schimnic” care trăieşte în munţii Neamţului, care a încasat vreo şaptesprezece ani de închisoare la Aiud, Gherla, Periprava, îmi spunea recent:
„(…) Oamenii s-au obişnuit, în societatea noastră, că cinstea se cumpără, ca orice marfă. Ca şi adevărul… Societăţile de acest tip, în care cinstea e dispreţuită, sînt jalnice. Dar pînă şi ţăranul noastru, altă dată cu frică de Dumnezeu şi de lege, a devenit şi el aşa, duplicitar, mincinos şi asta pentru că intelectualul l-a învăţat. Vina grea şi povara grea revine şi în acest caz intelectualului.
Îmi pare rău că spun lucrul acesta, dar cei care au divorţat primii de valori, de cinste, spre părerea de rău a mea, au fost oamenii învăţaţi ai satului şi ai oraşului. În 1947–1948, cînd s-a schimbat programa şcolară, după preluarea puterii de către comunişti, nu au venit alţi învăţători în şcolile noastre, aduşi de cine ştie unde… Nu! Acelaşi învăţător, în locul Tatălui nostru, cu care începea o zi la şcoală pe trimestrul întîi, în 1947, a intrat în clasă pe trimestrul al doilea, în 1948 şi a spus copiilor: Să începem ziua cu „Internaţionala”! Ei, icoana a fost spartă de pe perete, a fost scoasă şi nu de către cineva străin, ci chiar de învăţătorii care vorbeau de semnificaţia ei cu ceva vreme înainte… Băieţi, există Dumnezeu? întrebau tot ei după ce cu puţină vreme înainte spuneau că respectăm, cinstim, ne închinăm, urmăm învăţătura Bisericii noastre. Au întors-o cu 180 de grade!
Şi-atuncea cînd mai spune adevărul?, se întreabă ţăranul nostru. Ce ne-a spus pînă acuma, sau ce ne spune de aici încolo, că nu există Dumnezeu…? Că astea sînt poveşti ale trecutului, că Dumnezeu a murit, că Dumnezeu este o înşelăciune a burgheziei şi multe alte lucruri, încît omul, săracul, a fost complet dărîmat”.
Secvenţa trei: „Şi memoria se fură…”
În societatea noastră pînă şi focurile cele mai înspăimîntătoare se dovedesc nişte biete pălălăi. Legea lustraţiei a fumegat o vreme deasupra unor capete „lustrabile”, după care tăciunii s-au stins. „Dosariada” s-a împotmolit şi ea în propriul avînt şi după ce s-au prins în plasa dezvăluirilor cîteva „muşte”, heirupismul demascator s-a fîsîit. Cînd li s-a arătat pisica foştilor turnători, aceştia au (cam) prins-o şi au (cam) violat-o. De ce toate astea? Pentru că startul societăţii post-revoluţionare în România a fost unul ratat. Cu bună ştiinţă, premeditat. Zicea regretatul Virgil Ierunca, în 1993, la Piatra Neamţ: „Noi nu ne aflăm în stadiul în care se află Cehoslovacia, unde un apel, precum cel de la Timişoara, a fost pus în aplicare prin lustraţie; nu ne aflăm încă în locul Germaniei de Răsărit, unde arhivele de la STASI au fost supravegheate de populaţie şi acuma sînt la îndemîna oamenilor, provocînd drame foarte mari, locale, dar nearuncînd asupra viitorului suspiciunea generalizată a tuturor împotriva tuturor”. La noi generalizarea vinovăţiei a devenit o manevră de lucru pentru ticăloşie: Lasă să-i ţinem pe toţi în priză, lasă să se suspicioneze unul pe altul, în felul acesta nici nu mai trebuie să-i manipulăm, se vor otrăvi singuri! Şi mai zicea Virgil Ierunca: „Nu văd că la temelie, la noi, au fost puse adevăratele pietre în clipa de faţă. Şi din rîndul acestor pietre de temelie, memoria mi se pare una dintre cele mai urgente”. Dar dacă n-o păzeşte nimeni, chiar pusă în temelie şi memoria se fură la noi…!
*
Dar ce spuneam la început? Că aş fi vrut să scriu „poemul securităţii”. Chiar aşa…! N-am reuşit decît o schiţă. Cam eclectică. Cu contaminări. Deşi am vrut s-o „deletez” din calculator, m-am gîndit că ar merge, totuşi, ca final de anchetă. Iat-o…!
Poemul Securităţii
(crochiu)
Securitatea nu a existat.
A existat doar o ţară cu mult prea multe lichele, în care cozile de topor
creşteau direct în copaci.
Fiecare copac, de altfel, mlădiţă tînără fiind, visa să ajungă
coadă de topor, să poată lovi în dreapta, în stînga.
A turnat scriitorul român?
Pe ici, colo,
a stat capră ca să se cocoaţe
evul aprins peste cenuşa evului burghez.
Da, a turnat limba blîndă şi înţeleaptă
a „Mioriţei”, a „Meşterului Manole”, a „Cazaniei” lui Varlaam,
a „Luceafărului” etc.
în formele cu fonduri ale delaţiunii…
Era ca la atelierul de turnat clopote:
unii turnau, alţii asemuiau dangătul care vuia pînă departe
cu o muzică divină,
alţii se trezeau de la dangătul trist…
Visa şi turna. Trăia şi turna. Turna şi parvenea. Creştea
odată cu ţara. Dar ţara nu creştea,
ea băltea. Şi pe baltă treceau tăuni, bărzăuni,
broaştele mici le înghiţeau pe cele mari…
Cu stînga scria Iliada fericirii sale,
Cu dreapta scria Odiseea nefericirii noastre…Etc.
*
Apoi m-am răsgîndit. De ce să le scriu eu poemul…? Mama lor de potlogari…!
29 septembrie 2007
(Revista Discobol, decembrie 2007)
Adrian ALUI GHEORGHE
Daca Ioan Grosan ,,a semnat acea hârtie de uz intern la USR prin care spunea că n-a fost colaborator al Securităţii” este un fapt la fel de grav precum precedentul.
Sincera sa fiu nu sunt surprinsa de ceea ce se intimpla deoarce, asa cum stim cu totii, lista este semnificativa in acest sens.
Regret că Ioan Groşan, cu care de altfel mă cunosc binişor, nu a avut curajul să recunoască un act comis la o vârstă crudă, în nişte ani în care se obiectivau „Tezele din iulie 1971”.
Viaţa, ca şi pe mulţi alţi români, l-a pus pe Ion în situaţia să aleagă între teamă şi curaj…
După 1989, tot viaţa i-a dat lui Ioan şi ocazia de a alege între tăinuirea greşelii şi mărturisirea vindecătoare.
Din fericire, eu nu am fost pus în situaţia de a alege decât mai târziu, după ce se începuse urmărirea şi anchetarea mea. Felul meu de a fi, precum şi atitudinea mea din timpul anchetelor, i-a descurajat pe securişti să-mi propună direct să-mi schimb atitudinea; au făcut-o, însă, prin secretarul de partid al întreprinderii în care am lucrat 32 de ani, deşi nu eram membru PCR. Acesta mi-a spus deschis: „Renunţi la atitudinea ostilă, te înscrii în partid şi în poţi publica, poţi urma cursurile facultăţii de filozofie, aşa cum îţi doreşti. Dacă nu faci asta vei lucra tot restul vieţii ca muncitor, copiii tăi nu vor putea urma studii superioare.”
Suferinţele îndurate de părinţii şi bunicii mei, încă proaspete, m-au făcut să aleg un destin comun dar neîntinat. I-am mărturisit tatălui meu această discuţie şi alegerea făcută de mine. A plâns şi m-a îndemnat să cedez, m-a implorat cu lacrămi în ochi, îngrijorat mai ales de viitorul copiilor mei. A fost a doua oară când l-am văzut pe Tata plângând; prima dată a fost când aveam şase ani şi a fost bătut de miliţieni sub ochii mei, ai fratelui meu mai mic şi ai mamei. Nu am cedat nici la rugămintea tatălui meu. Acest fapt a dus la o ruptură între mine şi Tata; abia în decembrie 1989 s-a refăcut relaţia dintre mine şi el.
Să nu credeţi că după 1989 viaţa mea a devenit un rai! Dimpotrivă! Dacă o vreme am fost lăsat în pace, o scurtă vreme, ce a urmat pentru mine are accente chiar mai dure decât în perioada pre-decembristă. Iată un aspect care atestă asta:Deşi nu sunt chiar un scriitor de mâna a doua, iertată fie-mi lipsa de modestie, colegii de breaslă mă ignoră programatic, foşti informatori mă hărţuiesc în mass media, nimeni din breaslă nu-mi ia apărarea. Punct cu punct, parcă mi se pregăteşte o moarte civică, una pe care nici securitatea nu a avut curajul să o pună în operă.
Cine-s cei care fac asta? Sunt unii care în decembrie 1989 rupeau clanţa de la uşa PCR-ului, să fie primiţi…
Voi reveni după ce voi accesa o serie de documente care atestă „calitatea umană şi onorabilitatea” celor ce vor să mă scoată din joc în aceste zile.
Mai jos postez informarea unui… prieten.
MINISTERUL DE INTERNE Strict Secret
Inspectoratul Judeţean Argeş
– Grupa 0544 –
Informator: „Albert”
Primeşte: Cpt. T. Alexandru
11.04.1985
NOTĂ – Copie
Referitor la „poetul” SIBICEANU AUREL, domiciliat în Piteşti, Calea Bascovului, bloc Q 4, scara A, etaj 4, ap. 20, informez că ieri 10.04.1985 am fost pe la domiciliul lui în jurul orei 20,00 şi am discutat despre poeziile pe care le scrie, şi mai ales despre acele poezii de suflet care nu le ţine la vedere şi care toate sunt de natură mistică, unele făcând chiar şi referiri voalate, în fapt nemulţumiri, faţă de conducerea actuală a statului nostru. S-a arătat dispus să redacteze o selecţie din asemenea poezii în scopul scoaterii lor frauduloase peste graniţă, pentru a fi publicate în diferite tipărituri, mai ales de nuanţă religioasă, cum ar fi cele ale societăţii Unirea din Viena. Mi-a sugerat chiar realizarea unui microfilm şi momentan nu am insistat asupra modalităţii în care ar putea să-l realizeze, un microfilm necesitând şi un aparat şi rolfilm special. Îşi dactilografiază poeziile cu ajutorul unei maşini de scris marca Consul, luată împrumut de la un prieten a cărui identitate nu a dezvăluit-o. Este un adept fervent în primul rând al religiilor indiene – vezi separarea intelectualului de lumea din jur şi intrarea în Nirvana. Cărţile pe care le studiază în mod frecvent sunt cărţi tipărite la noi, mare parte înainte de 23 august 1944, iar folosirea lor este tendenţioasă, folosind doar acele aspecte, chiar răstălmăcite, care pot accentua propaganda religioasă. Menţiona acum câteva luni că ar fi în relaţii strânse cu un anumit cerc de indianism din Piteşti, cerc din care ar face parte şi un anume B. Alex., din Piteşti, Cartier Găvana, bl. x, sc. y, etaj q, ap. z.(1) După afirmaţiile lui, acesta ar lucra la Arhivele Statului şi ar fi posesorul centurii negre la karate. Este căsătorit, soţia lui lucrează ca pictoriţă-vitrinieră la Centrul de Pavoazare. Are un copil care stă la socrii. S-a angajat de 6 zile la Petrochimie, după o perioadă de trei ani şi jumătate în care nu a lucrat nicăieri; după spusele lui s-a angajat pentru că nu-i mai ajungeau banii să-şi cumpere cărţi. Are publicate la editura Litere, cheltuielile de publicare fiind suportate de el, două volume – Aflările – 500 de exemplare şi Ziua Cuvântului – 1979 – 535 exemplare. Mi-a arătat un nou volum de poezii pe care intenţionează să-l publice în aceiaşi manieră, dar din care nu fac parte poeziile mistice despre care am vorbit deja. Are cca. 32 de ani, apartament proprietate personală, destul de bine mobilat. Susţine că este în relaţii bune cu CEZAR BALTAG, critic literar – e cel care a prefaţat Istoria Religiilor. A făcut parte din cenaclul Liviu Rebreanu, timp în care era în relaţii intime cu Laura C., o altă poetă din Piteşti domiciliată prin cartier Războieni – dar în ultima perioadă a rupt relaţiile cu cenaclul din motive neprecizate. Este în relaţii apropiate cu fostul profesor de filozofie Vasile Călinescu, un alt nemulţumit care are „literatură de sertar.”
11.04.1985 ss. Albert
N.O.
1. Nota în copie se va exploata la serviciul I
2. Informatorul a fost instruit să-l determine pe Sibiceanu Aurel să-i pună la dispoziţie poeziile pe care le are acasă, caz în care le va prezenta organelor noastre;
3. A fost instruit să stabilească cercul de relaţii al acestuia precum şi modalitatea prin care preconizează să scoată din ţară aceste scrieri.
11.04.1985 Cp. T.A.
Notă: Cezar Baltag a fost poet şi traducător, informatorul Albert îl prezintă drept critic literar în mod intenţionat.
1. Din motive de protecţie a persoanei am suplinit cu litere adresa acesteia.
2. Informatorul minte, aveam serviciu la ora când dădea cu subsemnatul. Am fost lăsat fără serviciu, la ordinul organelor, doar un an şi 8 luni. După care am fost angajat, după ce am cerut paşaport să plec din România. M-au angajat ca încărcător de vagoane, muncitor necalificat, şi incărcător de vagoane am fost până pe… 16 dec. 1989, când, inexplicabil, mi s-a dat un post de… maistru !
Ce secate nu au primit inca verdictul de la CNSAS? intampla cu ceilalti mrmbri din coducerea Ubiunii
Dl. Adrian A. G. (de altfel, usor de identificat ca persoana) reduce la un numitor comun doua situatii flagrant diferite atunci cand evoca, in apararea lui Grosan, cazul Cezar Ivanescu. O alaturare cu efect pervers: caci, printr-un fel de reverberatie, imacularea celui din urma se rasfrange asupra celui dintai, si reciproc, negreala de pe obrazul acestuia se extinde asupra poetului din Baaad. Astfel incat contrastele se estompeaza, albul si negrul se sting intr-un cenusiu tolerabil si profitabil pentru Ioan Grosan.
Numai ca intre cei doi nu incape vreo comparatie, nici caracterial si nici circumstantial.
Desi dlui. Adrian A. G. nu-i vine sa creada, realitatea este ca Ioan Grosan si-a recunoscut calitatea de colaborator, marturisire consemnata in dialogul din Adevarul, dupa cum a admis si faptul ca a furnizat informatii, „de vreo două ori pe an” in cei patru ani de facultate. Prietenii scriitori care invoca in apararea sa argumentul tineretii se prefac ca nu vad-nu aud urmatorul „detaliu”: in 1989, cand urma sa plece in Franta „în vederea încadrării informative a unui angajat de la postul de radio Europa Liberă”, prozatorul era la varsta deplinei maturitati.
Nu trebuie sa uitam nici faptul ca Grosan a cedat presiunilor nu ca urmare a amenintarii cu moartea sau dupa ce a fost batut la talpi in beciurile securitatii, ci din teama de a nu-si vedea periclitata cariera. Si ca a beneficiat de roadele actiunilor sale de delator.
Cu totul altfel stau lucrurile cu Cezar Ivanescu. Acuzat de colaborare, – fara nicio dovada – de cel mai feroce dusman al sau (absolvent de Stefan Gheorghiu, cu stagiu militar efectuat la o unitate a securitatii!, dar ridicat la rangul de mare disident dupa revolutie si investit cu puteri discretionare), si-a strigat nevinovatia pana in ultima clipa. Toate demersurile pe care le-a facut pentru a-si obtine dosarul de la CNSAS, ca si petitiile trimise (catre CNSAS, presedintele Romaniei, USR), in speranta unei lamuriri publice a situatiei sale, au ramas fara raspuns pana la moartea sa. Subita si enigmatica.
Si reactiile colegilor de breasla au fost net diferite. Pe cand in jurul lui Grosan o multime de scriitori fac acum zid de aparare, atunci cand Cezar Ivanescu a fost tarat in noroi, calomniat si batjocorit, niciunul dintre cei care-l mangaie azi pe neconsolatul Grosan n-a luat atitudine. Scriitorii din Iasi i-au refuzat ajutorul – le ceruse sa dea o dezmintire oficiala ca s-ar fi primit vreun document acuzator pe numele lui –, asisderea cei din Bucuresti, care au facut si ei pe surzii.
Si, chiar din prima zi dupa moartea sa, mai multi confrati, plus ministrul culturii de atunci, Adrian Iorgulescu, si-au exprimat in necrologuri regretul pentru „pactul cu securitatea” incheiat, pasamite, de Cezar Ivanescu. Bineinteles, fara sa verifice in prealabil stirea calomnioasa. N-aveau interesul s-o faca, de vreme ce contribuisera la raspandirea ei. Si, de fapt, nu era nimic de verificat, caci scriitori fiind, stiau bine ca la USR nu s-a primit nici un document incriminant pe numele lui Cezar Ivanescu.
Ergo, asa stau lucrurile: în vreme ce informatorul, dovedit si recunoscandu-se el insusi ca atare, e mangaiat pe cap si asigurat de prietenia vesnica – situata, fireste, dincolo de bine si de rau! – a amicilor scriitori, adevarata victima ramane tintuita la stalpul infamiei. Hulita de unii, ignorata strategic de altii.
Ei sunt peste tot. Raul a devenit pandemie. Din cand in cand sacrifica pe cate unul de-al lor, spre satisfactia gloatei infometate; in aceste cazuri e vorba fie de plevusca, fie de vreo rafuiala personala. Nu va faceti iluzii, in razboaiele astea de opereta nici macar cel sacrifcat nu pateste nimic; nu este supus unor interdictii sociale sau profesionale, nu i se iau drepturile cetatenesti sau de alta natura; i se bate doar putin obrazul. Si atat. Dupa cateva luni, un an de retragere de pe scena publica poate sa apara din nou in prim-plan. Memoria contemporanilor nostri e atat de scurta si de selectiva…Si, mai ales, usor de manipulat de lupii in blanuri de oaie, ce-si joaca fara rusine rolul infam de moralisti (manuind masuri masluite) si de lideri de opinie.
Foarte corect punctul de vedere al dl Matei.Il asteptam demult.
Pădurea nu se teme de cel ce ia multe lemne odată si încarcă prea tare căruta. Căci stie că se va strica mai încolo, fiind încărcată prea tare. Pădurea se teme de cel ce ia câte un lemn, câte o mică sarcină. De acela se teme pădurea, că stie că încet, încet, o taie pe toată.
Asa si cu cei care,pe diferite voci,aici in paginile dl Lis,vor sa transforme cateva LICHELE,care au vrut cu totdinadisul sa se capatuiasca ,in vezi ,doamne oprimati,oropsiti etc.Cunosc o multime care se rugau sa faca pactul cu diavolul.
Sant poate printre cei foarte multi,care nu au facut-o,dar nici nu reusit sa „prospere” .Si totusi ,vorba poetului Ion Alexandru:”Binele nu este bine, când nu se face bine”. Multumesc dl Matei.
P.S>>>Acesta este numele real,
D-le Matei, că tot faceţi referire la cazul Ivănescu… Luaţi legătura cu Clara Aruştei, poate are tăria să vă spună ce a citit la CNSAS. Nu am văzut nici o reacţie publică după ce a trecut pe acolo. Oare… de ce?
Draga domnule Matei, daca ati fi aruncat o privire in textul atasat primului mesaj, pe care il semnam cu numele intreg, de altfel, ati fi observat ca nu iau apararea nici pe departe delatorului, informatorului, mai ales daca e vorba de unul din tagma scriitorilor…! In conditiile oprobiului public, nu mînia noastra e importanta, ci ruşinea celui dovedit …! În cazul lui Ioan Groşan, tocmai am terminat de cetit „Un om din Est” şi nu pot alătura scriitorul acestei cărţi de scriitorul de delaţiuni. Şi dacă tot am vorbit de Cezar Ivănescu, am fost între cei care nu a vrut să creadă nici o clipă că a fost turnător, asta ar fi însemnat să accept că mi se fură ceva din tinereţea mea în care Cezar Ivanescu îmi era model literar şi, de ce nu, moral.
Nu consider că descoperirea unui nou caz de delator din rîndurile scriitorilor e nouă victorie a vigilenţei noastre, ci e o mîhnire că vremurile care au fost au stricat oameni care nu au avut puterea să reziste.
La 20 de ani de la revoluţie nu ar trebui să tot vînăm cîte un caz, ar fi trebuit să avem şi noi momentul spălării generale în public a trecutului, ca în RDG, ca să ştim care ne-au fost turnătorii, să-i scuipăm sau să-i iertăm, după care să ne căutăm de viaţă. Altfel, rămînem cu această rană nevindecată, zgăndărită cu apariţia unui nou caz.
Despre toate acestea am scris numeroase texte într-o carte care se numeşte „Iadul etic, iadul estetic”, apărută la Editura Timpul prin 2008.
Multumesc lui Liviu Ioan Stoiciu că ne-a permis acest schimb de opinii.
Cu bune gînduri,
Adrian Alui Gheorghe
Urâtă treabă! Mare ghinion pentru Ioan Groşan. Despre colaborarea lui e mai de multişor poveste. Au reactivat-o cei care au mijloacele pentru asta şi interesul să o facă. Fiind o acţiune murdară, ca de fiecare dată e implicată Securitatea, cea de pe-atunci şi clonele ei postdecembriste, sub diferite denumiri, coduri. Şi acum ce le-a venit, din nou? O răzbunare pe autor? Ar fi prea puţin. De obicei sunt vizate mai multe ţinte, care musai să cadă dintr-o singură lovitură. Diversiunea, în primul rând. Să ne distragă atenţia de la cei care au gestionat racolările, turnătoriile, torturile, ânscenările, condamnările pe viaşă etc…. Să redeştepte neîncrederea între confraţii scriitori dar şi animozitatea naţiunii împotriva noastră. Să arunce o lumină proastă asupra grupului din care IG face parte, să-l atenţioneze că nu-i de joacă, pentru bunul/răul motiv că este / şi suntem cu toţii la mâna lor.
În ce mă priveşte, nemaicitind ziarele de la o vreme încoace, nemaprivind la televizor şi în general neinteresându-mă hârjoana puterii cu opoziţia (care a fost la putere şi vrea să revină), ignor chiar cărei tabere îi aparţine IG. Dar îmi e clar că fiecare formaţie de luptă are în spate Securitatea sa. Că până la urmă aceeaşi Securitate, care joacă de fiecare dată la două capete, îi manevrează şi pe unii şi pe alţii de pe scena politică. Mai clară secvenţă decât câştigarea alegerilor de Traian Băsescu, în ultima clipă, după „cum au vrut muşchii lor”, nici că ne putem închipui…
Or, IG este un scriitor cu reputaţie sigură, dar şi o persoană publică, cu rubrică permanentă la ziar/ ziare…Este, de cel puţin două decenii, un om care se luptă să fie mereu în scenă, acolo unde se fac jocurile şi se consolidează imaginea sa de scriitor performant. Foarte implicat, interesat, jucând totul pe cartea prezenţei în scenă. Iar nicidecum vreun singuratic, preocupat numai de scrisul lui, eventual de apariţia cărţilor, cu întârzieri de ani şi decenii. Tot ce scrie mai întâi publică prin revistele literare, sau în foileton, în cotodiane. Cu un cuvânt: trăieşte din scris. În aceste condiţii e mult mai greu (practic se dovedeşte că e imposibil!) să nu faci compromisuri. Cu grupurile de presiune, cu puterea, cu puterea ocultă, cu. IG îl făcuse încă din primii ani de studenţie, semnând un angajament de colaborare. Atenţie: nu din naivitate, nu din convingere, şi neconstrâns în vreun fel sau altul. Înţeleg că şi-a recunoscut colaborarea. De ce abia acum, de ce doar cu jumătate de gură şi incomplet? De ce nu a urmat exemplul lui Conu Alecă? Dar câţi i l-au urmat? Câţi şi-au pus cenuşă în cap? Poate doar Haralambie Grămescu, tot pe-atunci, la început, în perioada idealistă de după Decembrie. În timp ce alţii, chiar dovediţi cu dosarul în mână, continuă să nege, să conteste, să…
Până la urmă ar trebui să conchid că era mai lesne să semnezi un pact cu Diavolul şi că e mult mai anevoie, dacă nu chiar imposibil să recunoşti ruşinea de a fi colaborat cu oblonita instituţie? Să fie din laşitate? Sau totuşi e un semn că fibra morală nu a fost complet distrusă?
Dar să fim bine înţeleşi: Dacă IG ar fi fost un contribuabil oarecare, un mediocru dornic să nu-şi piardă postul, să nu fie urgisit de şefi etc, etc, n-am fi aflat în veci de veci de „trădarea” lui. Chiar dacă turnătoriile sale ar fi fost mult mai grave şi ar fi adus prejudicii oricât de mari victimelor. Nici dacă IG ar fi fost un carierist în administraţie, în politică, în orice alt domeniu al vieţii sociale, cazul lui nu ar fi fost aruncat în braţele presei. Însă fiind vorba despre un scriitor (şi nu oarecare!), diversiunea îşi atinge toate obiectivele. În primul rând aruncă încă o dată cu noroi în lumea scriitorilor, artiştilor, creatorilor. Ei, da! Ăştia care ne dau nouă lecţii civice, sunt pătaţi până în fundul ochilor! Să le dăm peste nas! Să-i punem încă o dată cu botul pe labe. Să-i intimidăm! Chiar creînd piese false la dosar, ce mai contează?! Iar noi, bieţii scriitori, punem la inimă, ne perpelim, nu mai avem linişte, ne punem o mie de întrebări: E adevărat? Cât e de grav? Mai sunt şi alţii printre noi şi ai noştri?
Citesc ce au scris pe acest blog confraţii de condei. Consternarea e generală. Obida e grea. Ne simţim penibil. Pentru ceva ce va fi comis un confrate, acum două, trei, patru decenii, nu? Începem să căutăm în jur. Ştiam că Uniunea Scriitorilor a fost un organism de care mereu puterea ceauşistă s-a lovit, a depus mari eforturi ca să gestioneze tagma scriitoricească. Au făcut-o cu toate mijloacele, încercând să-i cumpere pe unii, să-i intimideze pe alţii mai recalcitranţi. Dar despre rezistenţa prin cultură, când aducem vorba, ni se râde în nas… N-a existat literatură de sertar! jubilează scriitorii care ăl slujiseră cu zel pe Dictator. Jurnalele care apar sunt contrafăcute!, scrie negru pe alb un fost corifeu al breslei, corifeu şi astăzi. Din toate astea nu e de înţeles decât un lucru: că Securitatea continuă să se ocupe intens de scriitorime, cu toate mijloacele pe care le-a pus la punct în ultima jumătate de secol. Sunt în continuare ţinuţi în şah scriitori care s-au delimitat cu dârzenie, riscând totul, serviciul, familia, cariera. L-aş numi numai pe Aurel Sibiceanu, pentru că participă la această dezbatere. Dsa, oricât de mult dorea să se realizeze ca poet – şi poeziile sale sunt dovada indubitabilă că vocaţia nu l-a ocolit, prin convingeri soliale, religioase, morale a înţeles că nu-şi va putea face o carieră din scris, că nu va putea trăi din scris, dacă nu se aliniază – şi a căutat să-şi câştige existenţa muncind . S-a dovedit că nici aşa nu e pe placul Securităţii, au manevrat să fie dat afară, ca să-l poată apoi acuza de parazitism şi să-l închidă.
Dar câţi nu sunt în această situaţie, din câţi mai suntem! Căci despre cei peste 400 de scriitori care au făcut ani grei de detenţie şi de muncă la canal, întru exterminare, nu se mai vorbeşte deloc. (Un număr de 25 scriitori au făcut două sau mai multe detenţii!). Nici despre cei peste 50 de scriitori care au decedat în închisorile comuniste, de cele mai multe ori doar pentru delict de opinie. Luasem iniţiativa ridicării unui monument în amintirea acestor victime (ale celei mai înaintate societăţi din lume, vezi-bine). Dar a venit criza salvatoare, totul s-a amânat – nu sunt bani…
Este clar un lucru: IG nu face parte dintre aceştia şi nu ar fi putut face parte nicicum. Dl Aurel Sibiceanu are fire de martir, are o încredere mistică în puterea cuvântului, atunci când el este întru adevăr. Oamenii inflexibili pe poziţia lor nu au plăcut niciodată Securităţii, acest tip de creator a stârnit ura viscerală a celor care credeau că nimic nu le poate sta în cale. Nu l-au putut tolera nici pe extraordinarul poet Cezar Ivănescu, alt ins incomod, inflexibil, nemanevrabil. Cu gură rea. Şi, în fond, se irită securistul de şcoală nouă: De ce se ţine omul ăsta aşa de băţos? E omeneşte să mai cedezi, pe ici pe colo, să te adaptezi, să te pliezi pe trendul general, să nu faci opinie separată…ce naiba, oameni suntem, avem părinţi, avem copii…
Revenind la cazul Ioan Groşan. Consider că este absolut nedrept ce i se întâmplă, ce i se înscenează. Chiar dacă a avut slăbiciunea să semneze o adeziune în studenţie. Chiar dacă nu a avut puterea să recunoască imediat după Decembrie. Dar au trecut peste douăzeci de ani, dragă Doamne! Cât o să mai continuăm cu vânătoarea de vrăjitoare?! Opriţi-vă, domnilor ! Lăsaţi-ne să ne vedem de scrisul nostru, care şi aşa nu vă interesează în vreun fel. Lăsaţi-ne în pace cu himerele noastre, cu autismul nostru. Tributul scribului este scrisul său, încă de pe vremea hieroglifelor din Egiptul antic.
Ion Lazu
Nu fac nici o acuzatie,afirm ca atunci cind arati cu un deget spre altcineva,alte patru degete de la aceasi mina arata spre tine.Emotiile puternice ,bucuriile sunt percepute de creier,necazurile de trup,urmate de toate dezechilibrile organelor.Recunoasterea curata, limpezeste si linisteste atmosfera si in cazul lui I:G.Lasati-i timp omului sa se obisnuiasca cu adevarul.
Am receptat, in cazul Ion Grosan, un mesaj cu adevarat limpede si ccorect al lui Dan Mircea Cipariu. Va rog sa imi permiteti sa il las aici, pe aceasta pagina
Adevărul” ipocrit!
Sunt oameni care au fost, din frică, din laşitate, din teama că aveau dosar prost, „supt vremi”. Unii dintre ei au colaborat cu Securitatea încercând un adevărat joc al „realităţii” şi al „ficţiunii”, mergând, numai ei ştiu cum, pe sârmă. Marele scriitor Ioan Groşan a semnat, la 18 ani, un angajament asupra căruia, cum reiese clar chiar din documentele CNSAS, de facto, a revenit prin refuzul de a mai da informaţii ofiţerilor Securităţii. Cazul lui Groşan ne pune sub lumină doar dezvăluirea jumătăţii de adevăr: a celui care a fost dezvăluit de CNSAS! El, dezvăluitul, trebuie dat drept exemplu de lipsă de moralitate, în timp ce ofiţerii care au construit reţelele de informatori şi au chinuit prin mijloacele opresive cele mai subtile un popor întreg pot să-şi bea liniştiţi cafeaua de pensionari inocenţi. Mi-e greaţă de revelarea acestui tip de adevăr al Istoriei, de acest tip de Judecată. Securiştii, mulţi dintre ei torţionari dovediţi cu acte, îşi privesc la televizor sau în ziare victimele lor de atunci şi de acum! Iar decizia redactorului-şef al „Adevărului”, Grigore Cartianu, de a renunţa la colaborarea cu „turnătorul” Ioan Groşan e un gest de ipocrizie maximă! De parcă în paginile acestui cotidian ar scrie numai cete de heruvimi şi campioni ai moralităţii!
Nu îi apăr pe „turnători”! Fiecare dintre ei şi-a ispăşit prin povara dublei identităţi şi a semnăturii în faţa ofiţerului de Securitate o parte din vina de a colabora. Fiecare dintre ei, atunci când a fost pus pe prima pagină a „dezvăluirilor de presă”, a trecut de judecata opiniei publice, de oprobiul ei şi, poate, chiar de examenul cu propria conştiinţă. Mi se pare, însă, scandalos că procesul comunismului nu i-a înglobat, în primul rând, pe cei care au fost artizanii importului de sovietizare a României, ofiţerii şi subofiţerii vigilenţi ai Securităţii. Ei pot sta liniştiţi ca nişte pensionari onorabili care şi-au apărat cu devotament patria. În schimb, turnătorii sunt trecuţi prin ciur şi dârmon, în direct şi la o oră de maximă audienţă. Când ofiţeri ori informatori ai Securităţii, mulţi încă aflaţi sub acoperire, deci în imposibilitatea ca CNSAS să le prezinte dosarele, ocupă cele mai mari funcţii ale Puterii politice şi executive din România anului 2011, dezvăluirile unor colaboratori ai Securităţii din zone artistice şi sportive îmi par că înlocuiesc un adevăr ipocrit cu o teribilă diversiune!
Dan Mircea CIPARIU
Excelentă ideea D-lui Mihai Ciubotaru de a aduce aici un punct de vedere al lui Dan Mircea CIPARIU, cu care sunt de acord într-o mare măsură, dar nu până la capăt.
Aşa cum am spus şi eu, ofiţerii, adevăraţi mazarini ai epocii, ţesători de sofisticate plase de capturat conştiinţe, precum şi informatorii, sunt protejaţi de legea accesului la dosarul personal.
La primirea copiei dosarului meu, cfm. legii am fost pus să semnez că nu voi face publice numele ofiţerilor şi informatorilor, în cazul în care vreau să scriu o carte despre această perioadă a vieţii mele.
Cu toate astea, legea îmi permite să le fac numele cunoscute dacă introduc dosarul într-o instanţă judecătorească, sub un motiv sau altul.
Personal, aşa am făcut, dar am fost conştient că mulţi informatori nu au făcut delaţiunile de bună voie; mai toţi au fost şantajaţi cu ceva. Nu mai lungesc discuţia.
Altceva voiam să spun, anume că pe informatorii din zona literaturii şi artelor, alţii decât cei care au consimţit să toarne contra cost, nu i-a oprit nimeni să pună dosarele de colaborare pe rolul instanţelor de judecată. În acest mod făceau dovada bunei lor credinţe, îi puneau în discuţie publică şi pe ofiţerii de securitate, care i-au hărţuit, sub diverse motive, şi i-au pus să facă delaţiuni.
În acest mod cred că toată această vânătoare de vrăjitoare ar fi devenit caducă, s-ar fi direcţionat opinia publică spre adevăratul autor moral: sistemul şi slujitorii lui, ofiţerii poliţiei politice.
Dar şi aici mai intervine ceva, ceva de care mi-am dat seama studiind cu atenţie psihologia ofiţerilor care s-au ocupat de persoana mea.
Bunăoară, din notele şi rapoartele unor ofiţeri am observat că aceştia, doar câţiva, e drept, erau conştienţi că îmi pot complica situaţia, drept pentru care puneau concluzii de raport mai cuminţi, mai proteguitoare, dacă mi-e permis a spune aşa.
Alţi ofiţeri, care s-au ocupat de mine, probabil că dornici de a fi promovaţi, exagerau anumite acţiuni ale mele.
Nu vă ascund că au existat şi ofiţeri care nu au înregistrat şi băgat în dosar unele delaţiuni, tocmai pentru a nu-mi complica situaţia. Astfel de note informative am primit prin poştă în urmă cu ceva luni şi cred că sunt veritabile, deoarece recunosc scrisul unor informatori.
M-ar bătea Dumnezeu dacă nu aş recunoaşte asta.
După cum se vede treaba, şi problema ofiţerilor trebuie nuanţată. Unul dintre aceştia, cu care am purtat lungi discuţii, la întrebarea mea de ce şi-a ales această meserie, mi-a spus că în timpul facultăţii a fost, la rându-i, ademenit, că i s-a spus ce minunat este să fii apărătorul Patriei… După ce a intrat în Sistem a realizat că face parte dintr-un angrenaj de schilodit destinele oamenilor… Conştienţi de acest fapt, conştiinţa, atâta câtă mai aveau, le-a dictat să nu înregistreze totul, să facă, dacă se poate, cât mai puţin rău…
În fine, poate voi mai reveni, tema asta trebuie dezbătută corect, creştineşte, trebuiesc înţelese timpurile şi făcută o adevărată reconciliere naţională…
De la Irod la Pavel din Tars
Dis de dimineaţă am primit un telefon cu număr ascuns, nu e prima dată când primesc aşa delicatesuri, evident, şi un ins care a preferat să rămână anonim mi-a spus că urmăreşte dezbaterea de pe blogul d-lui LIS.
Distinsul anonim s-a arătat nemulţumit de ultima mea postare, susţinând că fac loc în dezbatere ideii de „securistul cel bun.” Mai mult, mi-a sugerat să amintesc de faptul că Securitatea nu lăsa de-o parte nici copiii, minorii, că s-o las mai moale cu rolul de avocat al diavolului, care se întrevede în ultima mea postare.
L-am trimis la pagina mea literară, unde există un capitol dedicat turnării de minori şi racolării acestora. La capitolul acesta, cu mine au stat foarte dur – au încercat să-l racoleze pe fiul meu cel mare. Cred că avea 12 ani… Bietul copil, a priceput cu frageda lui minte şi s-a ţinut departe de acel tovarăş care venea periodic pe la şcoală… De acest fapt i-a spus mamei lui, mie abia prin 1990…
Mă întreb dacă nu cumva o vină trebuie să aibe şi directorul care permitea insului să-şi facă mendrele prin şcoală, că doar nu se putea intra în ea aşa, nita-nisam. Câţi foşti directori de şcoli, că doar ei puteau autoriza intrarea persoanelor străine în incintele şcolare, fie ele chiar securişti, au mărturisit aspecte de acest fel ? Nu-mi amintesc să fi auzit măcar de un singur caz.
Iată că în dezbatere intră un element nou – vicierea corpului didactic.
Revenind la aşa-zisul meu rol de avocat al Diavolului, rămân pe poziţie şi reafirm: au existat securişti care au limitat răul, care chiar nu l-au făcut. Am dovezi în acest sens. Nu trebuie să ne pierdem raţiunea cu totul, să condamnăm in corpore.
Aşa cum spuneam, cei mai mulţi intrau în Securitate imaginându-şi că munca lor va fi ca în romanele de spionaj, convinşi că apără Ţara. Intraţi în sistem, erau trecuţi prin departamentul care se ocupa de partidele istorice, dizidenţi, opozanţi ai regimului. Aşa cum am mai spus, toţi erau trecuţi prin acest departament, pentru a-i mânji, astfel devenind solidari întru mizerie.
Cei care se trezeau erau puşi în faţa altui fapt: imposibilitatea ieşirii din Sistem. Oricine şi-ar fi exprimat dorinţa de a ieşi era pândit chiar şi de moarte; legile nescrise ale Securităţii erau implacabile; cred că şi implacabile sunt acestea şi în sistemele democratice.
Acum, după ce mai toţi s-au pensionat, sunt uimit că nu apar ex-securişti care să se mărturisească public, nu doar la Duhovnic, pentru a declanşa un început de limpezire a apelor, necesară reconcilierii naţionale.
Nu apare, ca să zic aşa, un veritabil Pavel din Tars, altul decât Pacepa, care să depună mărturie despre Lumina Damaschină.
Ori, poate mă înşel eu, vor fi fiind, dar nu ştiu, vor fi fiind foşti securişti chiar şi prin chiliile mănăstirilor, pentru mântuire iară nu pentru a duce la capăt o misiune…
scandalurile astea cu securitatea nu mai au sens, pe de o parte, pentru ca dupa 89 au colaborat cu securitatea „ceilalti”, si securitatea tot aia era. asa ca unii sau altii, sunt cu totii in retea, pe de o parte, si cine e linsat, e linsat de securitate, nu de non-securitate. rezulta=0
pe de alta parte, domnul Aurel Sibiceanu colaboreaza cu SRI-ul, nu inteleg pertinenta pozitiei, iar eu am incercat sa intru in SRI, deci nici eu nu am dreptate. cine o avea?