A murit revista Literatura Nouă. Din tinereţe: eu, cu încărcătură electrică inversă, ea, mireasă în vis, semn rău

Joi, 29 iulie 2010. Aflu azi că Luminiţa Marcu (critic, eseist) s-a mutat cu copilul şi soţul în Spania, la Institutul Cultural Român de acolo – şi că a fost îngropată „revista tinerilor”, pe care o conducea, Literatura Nouă (revistă inventată special pentru ea de preşedintele USR, N. Manolescu, nu mă întrebaţi de ce; revista a fost editată exclusiv de USR, deşi era permanent contestată de scriitori, în cadrul Consiliului USR, care răspunde de cheltuirea banilor USR; dar preşedintele N. Manolescu a ţinut cu orice preţ să acopere USR toate cheltuielile, de la salarii la producţie). O revistă care a tocat anual miliarde de lei vechi din banii USR fără să servească literaturii române cu nimic. Rar mi-a fost dat să citesc o revistă mai anostă, mai lipsită de sare (practic, n-aveam niciodată mai nimic de citit din ea; în afara editorialului redactorului-şef şi a tabletelor Simonei Popescu; în rest, rubrici ale unei părţi a tinerilor scriitori, egale cu zero; ce e interesant, e că revista asta a tinerilor nu promova „douămiismul”, ci o falangă a tinerilor prieteni Luminiţei Marcu şi lui Costi Rogozan, soţul, care şi-a urmat soţia glorios la post).Altfel, Luminiţa Marcu, foto, e o femeie frumoasă şi deşteaptă, ştie ce vrea şi obţine ce-şi doreşte. Mă bucur că USR a scăpat de povara unei reviste inutile, precum Literatura Nouă, care nu va fi consemnată nici măcar în istoria presei literare… Apropo de tinereţe (pentru Andreea Brumaru).

După ora 1 mireasa merge şi se face nevastă… După ce se face nevastă, începe jocul miresei: fiecare din cei ce o dansează pune bani într-o farfurie pe masă…

Am coborât din autobuzul aglomerat cu un fel de încărcătură electrică inversă în mine, cu acea ameţeală de rău augur, îi cunoşteam efectele de durată… am un fel de rău de autobuz la drum lung, cum au alţii rău de avion sau de vapor, naiba ştie de ce se declanşează, nu mi se întâmplă permanent… e adevărat, când citesc mi se întâmplă întotdeauna, sau când stau pe scaun în spatele autobuzului… dar acum venisem în picioare şi nu citisem, chiar nu mă gândisem la nimic! Ciudat, de la urcarea în autobuz mă încerca senzaţia unui îngheţ interior, nemaisesizând nimic împrejur, din afară: presimţeam un necaz? Totuşi, exista şi acum o explicaţie: făcusem greşeala să mănânc înainte să mă sui în autobuz, ceva fără gust… cum să nu mănânc, însă, dacă de acolo, de la Corbiţa, nu ştii niciodată când te mai întorci? Singurul autobuz, de la ora 15, nu se ştie niciodată dacă vine azi… să fi luat pachet cu mâncare? Nu sunt omul să car pachet după mine, mai degrabă fac foame… Îmi era greaţă de nu mai puteam, şi cu siguranţă se citea pe faţa mea răul, că mă simţeam privit din autobuz cu milă… Coborâserăm mai mulţi, mă şi miram că suntem aşa mulţi, dar nu era decât o coborâre în grup a celor ce blocau uşa autobuzului, care au urcat la loc după ce am coborât eu, o bătrână şi… de necrezut, o tânără cu ochelari, drăguţă foc, îmbrăcată după vreo ultimă revistă de modă, cine-o fi rătăcit-o pe aici… Tremuram uşor, am făcut paşi, abţinându-mă pe cât puteam să nu mă dau de gol, sărac şi eu cu duhul, cunoşteam drumul, am plecat fără să mă sinchisesc de bătrână, întorcându-mă doar pentru o clipă să văd dacă nu cumva domnişoara aceea avea şi tocuri la pantofi, nu, nu avea; nu aveam chef de nimic: o vişinată mi-ar fi trebuit, poate… Nu vă supăraţi, spre Corbiţa pe unde… Tânăra cu ochelari: privea, neputincioasă, în jur. Nu vă supăraţi. Nu cunoştea, deci, drumul… Bătrâna o luase în legea ei, în direcţia şoselei naţionale, o fi fiind din Rădăcineşti, de aici, unde coborâsem… Am privit la mână ceasul: 12 fără cinci minute, am întârziat, nu glumă. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, îi spun tinerei cu ochelari pe un ton neutru, fără să o privesc în ochi, mergem împreună… Da? Ce bine îmi pare, nu ştiu ce m-aş fi făcut singură… ar fi trebuit să-mi dau seama, am sosit mai repede decât… în sfârşit, asta e situaţia… Îşi vorbea sieşi? Cum se poate, ziua în amiaza mare, să nu fie ţipenie de om pe aici? Lumea e la prăşit, domnişoară, e zi bună de muncă: avem de mers vreo trei kilometri. Câââţi? Trei kilometri? Se oprise în drum tânăra, ştergându-se sub rama ochelarilor cu o batistă: a, păi dacă ştiam… am venit special să văd locurile, numai aşa… am primit repartiţie la Corbiţa, am terminat franceză… am crezut că…

– E casa mea şi te dau afară din ea! N-ai decât să stai pe râpă… Un glas de bărbat: nu vedeam cine urla în halul ăsta, era dincolo de un gard viu şi o vie bine înfoiată; eram, evident, amândoi intimidaţi. O femeie şi doi sau trei copii plângeau, speriaţi: afară! Târfă…

Am grăbit, instinctiv, paşii, nu ne uitam în urmă: jugul legii poate arăta şi aşa. Mai ales atunci când creşte buba rea… De la un moment dat nu am mai auzit nimic, or fi intrat cu toţii în casă: dacă nu cumva, Doamne fereşte, le-o fi dat ăla cu un par în cap… Îmi muşc limba. Uneori, ura aproa­pelui e şi o formă de bunăvoinţă…

E drumul lung, dacă vreţi vă duc eu geanta: tânăra cu ochelari dădu din cap că nu, nu e nevoie, nu e grea; sunt prea amabil. Mentalitate a omului singur: îi iau din mână geanta, nu e deloc aşa uşoară cum spunea, mi-ar fi ajuns propria geantă plină cu hârţoage… dar de ce să nu rămân eu în toată slava? Ha…

Ieşim din comuna Rădăcineşti: aveam un drum pietruit în faţă, care ocolea pe după dealuri joase. Pe acolo fuseseră inun­daţii, nu glumă: apa e retrasă, dar ce a lăsat în urmă… de la un pârlit de pârâu… De unde sunteţi de loc, o întreb pe noua profesoară de franceză, care mergea în dreapta mea. Din judeţul Hunedoara. De undeee? Ce căutaţi dumneavoas­tră pe aici… Păi, tocmai, ce caut: nu vă supăraţi, vă grăbiţi? Am asudat deja toată… Surâd, asudat şi eu: din păcate acesta e mersul meu normal. Mergeţi repede… Merg repede, învăţat din copilărie: făceam drumuri de kilometri pe jos să ajung la şcoală, locuiam la un canton CFR, dacă aveţi idee ce e ăla, departe şi de oraş şi de sat… iarna, mai ales, mai mult fugeam, mai ales că vedeam din cinci în cinci metri câte un lup după fiecare… Dar nu aveam nici un chef să poves­tesc… şi aş fi avut atâtea de povestit: starea generală trupească proastă îmi era accentuată de umplerea alarmantă a vezicii urinare… unde să mă fi dus să mă uşurez, cu tânăra asta atât de drăguţă lângă mine? Împrejur era grâul jos, orz, porumb, şi tocmai pe pantele dealurilor, o livadă, cum să mă urc eu până acolo? Trebuia să strâng din dinţi, până ce voi fi fost atins de acel germene al disoluţiei… Îi priveam fetei de lângă mine, pe furiş, buclele părului ei nefiresc de blond, o fi vopsită?

Un copil cu o vacă trecu dinspre Corbiţa pe lângă noi şi ne dădu bună ziua, uitându-se îndelung, cu gâtul sucit după noi: eu, ca eu, arătam, nu e vorbă, a orăşean, dar ea… Aoleu, ia să fi trecut atuncea câţiva golănaşi pe lângă noi, ar fi tăvălit-o pe fata asta imediat prin grâul ăsta crud… atuncea să fi văzut complicaţie, ce m-aş fi făcut? Că eu ar fi trebuit să o apăr, nu? Şi cum eu habar nu am să mă bat, era clar… Papă-lapte: e drept, nu mi-ar fi displăcut nici mie să o… dar, mde!, cum să spun eu ca să fiu înţeles exact, ar fi tre­buit să sară ea pe mine, că eu… Mare măgar mai sunt! Tânăr univers încă, mde… Eu? Mai degrabă o insulă galactică sunt! Nu mă pricep la fete: dar parcă numai la fete… Să fiu sincer, îmi părea rău de ea, tânăra cu ochelari, era tăcută, oi fi intimidând-o eu, că ăsta e păcatul meu, stau mereu încrun­tat… nu mă pot schimba, ce să fac… bântuit mereu de îndoieli cum sunt… Am îndrăznit tot eu să deschid vorba: e fru­mos pe la dumneavoastră? O, ce frumos… Parcă atât aştepta domnişoara din dreapta mea, să deschid eu vorba: nică­ieri nu e mai frumos… Chiar aşa? Chiar! Chiar dacă asta nu slujeşte la nimic, am continuat eu în gând discuţia… Tânăra cu ochelari nemaivăzuţi, aduşi din cine ştie ce ţară, ochelari care îi înmuia colţurile bărbiei, tânăra însoţitoare se entuziasmase deodată: îmi mergea cu un pas înainte şi se întorcea spre mine, eliberată, cu o anumită intimitate. Am fost la nunta unei verişoare, la noi în comună, înainte să vin aici, că am venit aici să nu mor până la toamnă de curiozitate… ştiţi ce frumos a fost? Nicăieri nu poate să fie la nuntă aşa… Daţi să mai duc eu geanta, aţi obosit… Nu, lăsaţi, o duc eu… Ştiţi cum se strigă la noi?

La un scaun de odihnă

La un pahar de beutură…

Nu vă supăraţi că o să vă cânt? Mă privise în ochi: şi din acea clipă am ştiut că o să mă îndrăgostesc. Cum o să mă supăr? Vă rog, chiar…

La un pahar de beutură

La mai multă dragoste şi voie bună…

Grozav!

Mă iertaţi, nu am cântat cum trebuie, nu am respectat melodia, dar versurile acestea sunt. Ştiţi, la noi mirii… Mirii, când sunt săraci şi nu pot să-şi cumpere verighete de aur, în biserică ei schimbă câte o monedă veche de argint! Monezi care se păstrează din părinţi… fir-ar să fie, ia te uită… acum îmi dau seama, am visat astă noapte că eram mireasă… sau eram domnişoară de onoare? Nu, eram mireasă cu siguranţă… Aţi visat în tren? Da, da, râse tânăra cu ochelari: adormisem peste un băiat care a simţit nevoia să-mi facă mai apoi curte, când am coborât la Bucureşti mă şi ceruse în căsătorie… simpatic… ha-ha, dar a uitat să-mi ia adresa de la Corbiţa… se pregătea să se ducă în armată, terminase abia liceul… ha-ha, doar n-o să mă mărit cu un băiat… dar era drăguţ, aşa, unul solid, cu nişte muşchi că te impresiona, înalt… Aha: dădui din cap, trist. Eu sunt cam pirpiriu şi… nu mi se prea văd muşchii, cât despre drăguţ… Eu, în curgerea aceas­ta bâzâitoare a vremii… (Voi reveni)

PS. Ilustraţie –  trei lucrări semnate Nicolae Grigorescu.