0
10 comments

Vineri, 30 iulie 2010. Nu încetez să mă mir – într-o România cu economie sub zero, aflată în pragul incapacităţii de plată, în care se taie salariile bugetarilor cu un sfert, şi pe zi ce trece orice produs cumpărat va deveni un lux, după creşterea TVA cu patru procente, în care se desfiinţează instituţii culturale pe plan local şi sunt lăsaţi pe drumuri sute de mii de români, ce credeţi? În această Românie paradoxală apare o nouă revistă literară de lux! Şi unde – la Satu Mare! Se intitulează Poesis Internaţional (180 de pagini, hârtie cretată, stupefiantă faţă de sărăcia de azi, revistă exclusiv de protocol, care n-are cum să intre pe piaţă, având un preţ inaccesibil; mi-a amintit de revista Academia de Poezie de la Iaşi, pe care am prezentat-o aici). Ce se întâmplă la Satu Mare depăşeşte orice imaginaţie. Au intrat în concurenţă doi scriitori, oameni de afaceri, prieteni: Dumitru Păcuraru şi Radu Ulmeanu (împreună cu Ion Vădan, care a cumpărat Editura Dacia din Cluj, au format un triunghi de succes; ei au introdus cablul TV în România, care a avut o dezvoltare explozivă). Radu Ulmeanu a avut post de radio şi televiziune la Satu Mare (şi e reprezentantul celebrei RCS-RDS, cea mai bogată firmă de cablu) şi a editat revistele Pleiade şi, mai nou, Acolada (la care l-a pus pe Gh. Grigurcu din Târgu Jiu director). În timp ce Dumitru Păcuraru are un ziar de succes la Satu Mare, Informaţia zilei (pe lângă alte afaceri, are şi un hotel-restaurant-cafenea ieşit din comun), care a editat ani la rând revista Poesis fondată de George Vulturescu (director al Direcţiei de cultură a judeţului Satu Mare şi director al revistei Poesis, plătit de ziar). Anul acesta am aflat că poeţii Dumitru Păcuraru şi George Vulturescu s-au certat şi că Dumitru Păcuraru a hotărât să scoată o revistă a lui (la care el e director) – aceasta, prezentată acum, Poesis Internaţional. Năucitor, citesc la caseta tehnică azi că e editată de Centrul multicultural Poesis (al lui Dumitru Păcuraru) „cu sprijinul” Consiliului Judeţean şi Primăriei Satu Mare. Există atâta interes pentru literatura românească la Satu Mare din partea autorităţilor alese maghiare? Banul public serveşte la Satu Mare literatura română? Nu pot decât să-mi scot pălăria în faţa acestor autorităţi. Altă surpriză, revista trimestrială Poesis Internaţional îl are redactor-şef pe douămiistul bucureştean Claudiu Komartin (care, de altfel, apare pe prima copertă, mare vedetă alături de Ion Mureşan). Felicitări! Cine e curios, poate citi revista în regim pdf pe adresa: http://www.informatia-zilei.ro/reclame/poesis-international.pdf (se încarcă mai greu, dar se deschide fără probleme).

***

Continui ce am început ieri aici – o poveste din tinereţe. Eram cu o domnişoară drăguţă în drum, pe jos, spre o comună, Corbiţa, judeţul Vrancea (ea, absolventă de limbi străine, venită de curiozitate din judeţul Hunedoara să-şi vadă cu câteva luni înainte locul de muncă, unde fusese repartizată profesoară, eu în control la biblioteca din comună), coborâţi amândoi la şoseaua naţională.

Fetişcana asta, absolventă de facultate, amuţise iar: poa­te visa la adolescentul acela plecat la armată, sau poate la altul visa cu ochii deschişi acuma… Foarte bine, să tăcem împreună: drumul făcea o nouă curbă, se vedea deja fântâna la care aş fi vrut neapărat să mă opresc, să beau o gură de apă, să văd dacă nu-mi mai vin în fire: naiba să mă ia, aveam cu mine un trup de care cu mare plăcere m-aş fi lepădat! Trup al meu, într-o expansiune permanentă: o curbură a spaţiului… Vedeţi, acolo, o fântână… o fi având ciubăr? mă în­trebă, timidă, tânăra cu ochelari: făcusem ochii mari. Ciubăr are oare, se văzu ea obligată să repete. A, dacă avem cu ce scoate apă din fântână… păi, anul trecut, când am mai fost pe aici, avea, eu ştiu acum? Vom vedea… Ştiţi, la noi… la noi mirii, întorşi de la biserică, după ce preotul le dă prescură cu miere de albine, se întorc însetaţi rău acasă. Acasă la mireasă…

– Bună ziua!, salută ea, tânăra cu ochelari de lângă mine, două femei cu sapa în mână ce veneau din sens invers, salută înainte ca ele să fi ajuns în dreptul nostru: eu dădui din cap. Femeile, trecând de noi, se întoarseră şi priviră, fără să se mai sature, la viitoarea profesoară, fără să ştie, bineînţeles, cine este, la pălăria ei îndeosebi, care atrăgea atenţia de departe… Pălărie ce, în autobuz, ea o ţinuse pe braţe, iar de la coborâre şi până la întâlnirea cu copilul acela cu vaca o ţinuse în mână… amuzată de privirile insistente ale copilului, atunci, deodată, făcând abstracţie de prezenţa mea, îşi deschisese poşeta cu oglinda pusă pe o ridicătură a drumului, pe margine, şi îşi puse pe cap pălăria, o pălărie care te lăsa cu gu­ra căscată… nu e reuşită? E o pălărie adusă de la Paris, cum­părată de la o studentă străină de mine… Hm, studentă, bâiguii eu, fără să vreau, enervat un pic de surâsul ei superior… de la un student străin, poate, dăruită după… făcui a leha­mite: în definitiv, de ce nu? Îi stătea bine, era răpitoare: pălăria o prinsese cu vreun ac de păr care se încăpăţâna să se închidă, sub privirile copilului acela oprit şi a vacii lui… Era o femeie frumoasă, pe placul meu: cu siguranţă că am visat-o în noaptea ce avea să vină, nu-mi mai amintesc… merita din toate punctele de vedere să o visez, să o… Viclenie a gândului. Până una, alta, eram deja îndrăgostit de ea până peste cap, asta îmi mai lipsea…

Însetaţi, mirii găsesc la intrare, acasă, pe masă, un ciubăr plin cu apă abia scoasă din fântână… Ei bine, continuă cu încântare tânăra cu ochelari, mireasa pune stăpânire pe ciubăr: ia un pămătuf de flori şi stropeşte cu apă mâinile la toţi oaspeţii, dar la toţi… şi oaspeţii pun un ban în ciubăr şi urează cu glas mare: “Noroc să dea Dumnezeu la tineri”, iar mireasa ce credeţi că răspunde? “Noroc să deie”… Noroc… Tânăra cu ochelari se oprise brusc în faţa mea gesticulând, privindu-mă iar în ochi, intimidându-mă de nu mai ştiam ce e cu mine: După care ce credeţi că fac mirii cu apa din ciubăr? Ridic din umeri şi sprâncene, amuzat la rândul meu de joc, cucerit de expansivitatea ei, că de felul meu sunt ursuz. N-o să ghiciţi… Mirele şi mireasa varsă apa din ciubăr la un pom roditor, după ce ocolesc pomul de trei ori şi în timp ce toată lumea chiuie, ca la nuntă… Chiuie… Se apropiase dom­ni­şoara asta într-atâta de mine, încât aş fi putut să o sărut, poate că asta şi aştepta, furată şi ea de vreun sentiment încă tulbure… ar fi trebuit să o sărut: dar aş fi stricat tot farmecul întâlnirii noastre întâmplătoare, poate ea nu vedea pur şi sim­plu de la distanţă şi de aceea s-a apropiat nefiresc de buzele mele, îşi scosese ochelarii pe moment. Că nu aveam cum să fiu eu mirele… aha, venirea mirelui cu candela aprinsă în mâini… O speranţă absurdă. 

Ajunşi la fântână, o să ne aşezăm un pic?, mă întrebă ea, frumoasa necunoscută, cu un ton alintat, înfiorându-mă. Cum doriţi, nu am nimic împotrivă, din contră… La fântână, unde ţin, de obicei, fariseii sfat: glumesc. Dar ce urmează la noi la nuntă ştiţi cumva? Tot nu ştiţi: acolo, în jurul pomului roditor… Acolo? Acolo, la… ştiţi? Nuuu… Acolo, la rădăcină, mirii fac trei găuri mici şi pun în ele câte un ban! Ban? Îmi mărisem iar fizionomia feţei, caraghios: tânăra cu oche­lari, privindu-mă lung, izbucni în râs. Nu inventez nimic, pe cu­vânt de onoare! Se atârnase de mâna mea dreaptă şi râdea: mirii dau de trei ori cu piciorul în fiecare ban, până ce-i acoperă… Păcat că nu pot să vă cânt ce se cântă acuma… nu, nu pot… Totuşi: îmi doream să aud ceva excitant, ceva… Nu, nu pot… Acuma, dacă tot… ce mai contează? Nu, de altfel nici nu e un text autentic, probabil că e folclor nou, de mahala, ceva cu brânza de oi… mulsă pe dinapoi…

Că de-ar fi de vaci

Ar fi mulsă printre craci…

Ha-ha, pufnii eu acuma în râs, un râs de cretin, dar nu mă puteam abţine: râdeam de figura jenată, înroşită până în vârful urechilor, ce o luase tânăra cu ochelari când rostise, înghiţind în sec, adăugând imediat că mirii ocolesc masa de trei ori, masa de la in­tra­re, pe care era ciubărul cu apă, ţinând în mâini un blid de grâu şi doi colaci… atât de repede adăugase toate astea, că se înecase şi tuşea. Tusea ei provocând hohotul meu de râs ne­stă­pânit: dădea din amândouă mâinile, gata de zbor. Ar fi mul­să printre craci… ha-ha, ha-ha: îmi stăruia în minte… Ha-ha: până la urmă având să mă apuce şi pe mine tusea! Şi aşa ne trezirăm râzând de nu mai puteam, împreună… (Voi reveni)

PS. Ilustraţii – trei tablouri de Nicolae Grigorescu.


Like it? Share with your friends!

0
10 comments

10 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Aceasta
    revista Poesis International nu e decit o forma de estorcare de bani ai Primariei Satu Mare in frunte cu Dumitru Pacurariu,un ins mediocru ,un fel de Dan Diaconescu local .Ar fi bine sa nu ii mai laudati pe acesti domni!

  2. Ochii nu văd întâi sufletul… dar parcă poţi să ştii până unde poate pătrunde imaginaţia poetului în sufletele fetelor aterizate la ţară? Dar vorba Ninei Mihailovna Zarecinaia din „Pescăruşul”, de Cehov: Iată un „…subiect pentru o povestire scurtă”… Mă întreb care o fi rolul lui Konstantin Gavrilovici Treplev, aici!… Cum care Treplev? Cel care i se destăinuia cu tristeţe Ninei: „Dumneavostră v-aţi găsit calea, ştiţi unde vreţi să ajungeţi, iar eu tot rătăcesc în haosul visurilor şi imaginilor…” … acel Treplev care îşi trage un glonţ în inimă la final, de fiecare dată când se joacă piesa. Şi nimeni nu s-a întrebat până atunci: ce gândea el în pauzele dintre acte… şi ce rol ocupăm noi spectatorii săi, în sufletul său, când el simţea nevoia unei mărturisiri? Trebuie să fii lipsit însă de imaginaţie ca să crezi că iubirea, moartea se repetă peste tot la fel. Suntem ca într-un labirint. Dacă-mi pun mie însumi întrebările, văd eu oare mai bine înapoi, în urmă? Şi oare, şi-a răspuns Mihail Şolohov, după ce Axinia şi-a dat sufletul în braţele lui Grigori Melehov, ce va rămâne în sufletul cititorului după asta? „O putere necunoscută îl izbi parcă în piept, şi el se dădu îndărăt, căzu pe spate, dar sări imediat îndată în picioare speriat, şi căzu din nou…” Noi cititorii săi, oare de câte ori n-am căzut pe spate cu suflete cu tot, când glonţul ucigaş i-a străpuns pieptul Axiniei, după ce am citit acele pagini? Cine să mai răspundă! Parcă Freud spunea (?), că memoria nu e decât un tărâm de „ruine psihologice” (o adunătură de amintiri). Dar din aceste amintiri îşi croiesc scriitorii subiectele cărţilor lor. Cu siguranţă, LIS va da un altfel de final povestirii sale – nu suntem pe teritoriul lui Cehov sau Mihail Şolohov – dar relatarea lui LIS are ceva din povestirea lui J.L.Borges: „Ulrica”. Javier Otalora a întâlnit-o pe Ulrica, pe drumul de la muzeu la hotel. Cronica a cuprins doar o noapte şi o dimineaţă, dar totul s-a petrecut ca în vis (şi ţineţi minte, Javier nu visa niciodată) „Ai auzit lupul? În Anglia nu mai sunt lupi. Grăbeşte-te” – îi strigase Ulrica la hotel, din capătul treptelor, lui Javier cel nedecis să urce pentru prima şi ultima oară în camera muribundei fete. Dacă suntem curioşi cum se va termina cronica lui LIS ? Nu mai suntem – după toate aceste trimiteri la personaje din cărţile altora, dar presimt că LIS va încheia nostalgic… la urma urmei nu e rolul meu să pun mâna pe acest fluture coborât din autobuzul spre Corbiţa şi să iau de pe acum pulberea acestuia de pe aripi. Dacă le iei pulberea, fluturii mor. Ar fi păcat! „Între o femeie frumoasă şi un vers frumos, eu aleg versul” spunea în Jurnalul său (23 iunie 1977) Arthur Porumboiu, poetul buzoian stabilit definitiv la Constanţa (căruia îi urez sănătate după recenta operaţie la cei peste 75 de ani). Aşadar: „Ea, cantoniereasă/sperioasă, acum o lua la/ sănătoasa…El: stai, nimfă, sunt/ Apollo, ce naiba…alo, Dafne, domnişoară… Ea: nu, vai de mine,/ cum… păcatele mele, eu (şi era roşie la faţă… aici,/ tata observa în treacăt că ea,/ cantoniereasa, dacă fugea, însemna că era dată în/ streche) şi fugea… şi/ fugea…”

  3. I’d be inclined to bury the hatchet with you one this subject. Which is not something I usually do! I really like reading a post that will make people think. Also, thanks for allowing me to comment!

  4. Muzeu

    Am stat pe malul Babilonului,
    Am atârnat harpele pe salcii,
    Ne-a însoțit Ochiul Celui Bun,
    Am fost stăpânii viselor noastre,
    Ne-am bucurat de sărbătorile noatre,
    Nimeni nu poate făptuii binele,
    Fără a făptui și păcatul.
    Și mai departe?
    Cărțile au fost arse.
    Oamenii au fost arși.
    A rănas o colecție
    De ghete pentru copii.
    Muzeu.

    Boris Marian

  5. Focul -o experiență

    Pisica fuge de frică, omul fuge de foame, poetul este ca Budha – nu fuge.

    O groapă cu oglinzi am văzut în copilărie, căzusem și eram plin de sânge. Oglinzile m-au salvat.

    În Bibliotheca o bufniță își face veacul. De sute de ani nu a mai intrat nimeni. Brusc, s-a auzit foșnetul unei rochii. Un miros de ghiocei a năvălit în încăpere, pe brațul meu se odihnea sânul unei fecioare.

    La capătul puterilor, valul ajunge la țărm, se sparge și pornește din nou lupta. Învață.

    Să nu uităm că strămoșul nostru comun este haosul, că muma noastră este bezna. La unii se mai vede și azi.

    Speranța se poate ascunde în cutia unei viori, în gâtul unei trompete, în buzunarul rupt al unui vagabond, niciodată în curtea unei măreț castel.

    Uneori umbrele scriu versuri sau desenează monștri.

    Numără-te, strigă comandantul plutonului de execuție. Te trezești, ce pluton, ce execuție, sună telefonul.

    Un vulcan nu așteaptă nici jertfe, nici hrană, el se dăruie, dar ce prăpăd.

    După ce au plecat hoții m-am simțit mai bogat, eram liber.

    Niciodată focul nu va avea intensitatea durerii sau a iubirii, este foc și atât.

    Boris Marian

  6. Care este modalitatea de procurare a revistei(eventual, si a unor numere mai vechi)? In Timisoara nu este de gasit, nici in librarii, nici la chioscuri.

  7. Revista poesis international,mda,excelenta,nimic de zis,poezie de ultima ora (si de cea mai buna calitate),recenzii pertinente (unele,totusi,cu puerile greseli de gramatica : daca e nevoie,dau si exemple !);in rest,o politica redactionala cam restrictiva,poate in consens cu spiritul elitist al publicatiei (o fi bine?n-o fi bine?).Oricum, “tanara garda” a revistei merge cu mult curaj inainte,demoland mentalitati anchilozante si promovand o poezie de prim rang (si de prim raft)!Felicitari si la mai mare !Geo Galetaru