0
2 comments

Vineri, 14 octombrie 2011. Mă întorc la preumblarea mea pe munte cu Doina, pe Bucegi, în căutarea surselor de încărcare directă cu energie universală. În 26 iunie am publicat al 33-lea episod al „Experienței unei inițieri” (între timp în Argeș am dezvoltat subiectul, scris inițial pentru Vatra și neamaiapărut). Las în rezervă această pagină de jurnal online, neștiind dacă am semnal de Internet acolo unde ajung (la Mălini, comuna natală a lui N. Labiș) sau dacă ajung în fața laptopului până la expirarea acestei zile.

Într-o experienţă rememorată, citesc surprins pe Agenţia de Investigaţii Media: „Este Băsescu condus de forţele oculte de sub pământ?”, titlu legat direct de subiectul meu. Autorul, Mihail Făgărăşanu, atrage atenţia asupra supoziţiilor lui Daniel Ruzo, explorator peruvian care a pus în atenţia lumii posibilele legături dintre civilizaţia Markawasi (despre care eu am scris în urmă cu trei numere ale Argeşului) şi cea geto-dacică. „Acesta a remarcat o serie de asemănări între Sfinxul din Bucegi şi sculpturi monolitice din Anzi, dar şi cu formaţiuni de pietre subacvatice din Japonia… Descoperirile acestuia par a fi uluitoare. Ruzo a lansat o ipoteză în care explică faptul că civilizaţia umană este formată din ere, fiecare durând 8608 ani şi care la rândul lor sunt formate din patru cicluri solare de 2125 ani. Potrivit acestuia, acum suntem în a cincea eră. La fiecare 8608 ani, Pământul suferă o catastrofă. Monumentele din jurul lumii, printre care şi Sfinxul, marchează locurile unde oamenii se vor putea adăposti, susţine cercetătorul”. Care va să zică, apocalipsa din 2012 rămâne valabilă. Ce susţine mai departe Daniel Ruzo? Că românii ar avea o salvare în subteranele naturale de sub Sfinx şi Omu (unde, vă reamintesc, sunt puncte energetice esenţiale de încărcare energetică de la Univers): Una dintre ipotezele care capacitează atenţia iubitorilor de conspiraţii şi de paranormal este că sub Sfinx şi muntele Omu s-ar afla o cavernă de circa 20 de kilometri lungime. Peştera ar fi protejată de câmpuri energetice foarte puternice, ceea ce face ca ea sa devina invizibilă şi neaccesibilă celor din exterior. Peştera ar fi o legătură subterană cu lumea de sub Pământ – celebra Agartha, sau Shambala, care ar avea o reţea de tuneluri ce ies la suprafaţă în diverse colturi ale lumii. În urma unei catastrofe, o parte din omenire, cei pomeniţi în „Vede”, în „Ramayana” şi „Mahabharata” ca zei ce dispuneau de aparatură de zbor sofisticată, prezenţi şi în alte culturi, s-au retras sub pământ. Unele religii îi văd ca pe nişte zei, altele ca pe nişte „îngeri căzuţi”, nişte demoni. Cea mai celebră intrare în Shambala este – după cum se crede – în Tibet, iar cea mai „largă” deschidere este la Polul Nord terestru. Se crede că datorită acelei catastrofe care a acoperit lumina soarelui, un posibil meteorit, ori o erupţie vulcanică în lanţ, aceştia au fost nevoiţi să folosească în aparatele de zbor un echipament oarecum asemănător cu cel al astronauţilor actuali, sau cu cei care pilotează avioane cu reacţie. Aceste imagini se regăsesc în mai multe desene rupestre, mai ales în America de Sud. Cei ce s-au retras sub pământ au dus cu ei o civilizaţie şi o tehnologie avansate, iar după catastrofă au ieşit din când în când la suprafaţă să înveţe omenirea – pe cei ce au rămas şi s-au adăpostit prin peşteri – despre noile tehnologii, despre cultivarea pământului etc. O peşteră, a Ialomicioarei, există pe lângă Sfinx… Vă place acest gen de documentar? Aţi înţeles subtilitatea: Traian Băsescu ar fi condus de acest gen de forţe oculte de sub pământ. Oftez.

*

Vă reamintesc, sunt plecat de acasă în Bucegi, cazat pe partea cealaltă a Buşteniului, peste munte, la un hotel nou pe platoul Peştera Ialomicioarei-Cabana Padina, venit special să descopăr intuitiv cele cinci puncte de încărcare energetică de la Univers (de care face caz un „maestru Reiki”, Dumitru Hristenco sau Hristenko, îl scriu aici ba cu c, ba cu k; maestru Reiki recomandat de Doina Popa, care a lăsat scris că poţi să profiţi de încărcarea energetică din Bucegi dacă eşti bine orientat şi plin de intuiţii; până la episodul la care am ajuns azi din povestea „Experienţei unei iniţieri”, am descoperit patru puncte: la Peşteră, la „Ursoaică” mai exact, la Grota Pustnicului, de deasupra Peşterii Ialomicioarei, la Patul Cosmic, la jumătatea traseului care urcă de la Peşteră la Babele, şi la Sfinx, la „Falus”; mai aveam de găsit pe al cincilea punct, cel mai important, care ar fi trebuit să încununeze preumblarea noastră, dar nu era de găsit; ajunsesem la Muntele Ocolit şi căutam degeaba acest al cincilea punct de încărcare energetică de la Univers; acceptând că am ratat găsirea acestui al cincilea punct de încărcare, nefiind departe de Vârful Omu, am hotărât să mergem până la cabană, împotriva voinţei Doinei, care m-a tot bombănit că nu merită efortul, că ea nu vrea performanţă sportivă aici, pe munte). Eram în 27 iulie (nu august, cum am tot scris şi data trecută, gură cască), acum patru ani…

*

Cu chiu, cu vai, urcă şi Doina până la Cabana Omu. O felicit pentru prezenţa ei aici. Doina e tot supărată pe mine, că puteam să rămânem la Muntele Ocolit şi să căutăm sursa energetică. Unde să o mai cauţi, n-ai văzut că n-o putem detecta? Nu-mi mai funcţionează intuiţia, o fi dereglând-o chiar sursa energetică legată de univers… Intru în cabană, cumpăr două căni mari de ceai şi de cafea – le bem afară. Mă enervează că vin iar grămadă nourii şi nu vedem peisajul în jur. Aşteptăm să se risipească nourii, lasă ferestre printre ei să vedem de la 2500 de metri locurile magnifice din jur, venim pe marginea prăpastiei, în spatele cabanei meteorologice. Mă simt grozav, îmi desprind mâinile de corp, sunt gata să-mi iau zborul… Nu e mare lucru să te arunci în gol, când mintea nu-ţi stă decât la sinucidere, cum îmi stă mie din 2002 încoace, mai ales: că am o presiune astrală insuportabilă pe cap. Dar e prea simplu să te arunci în gol, nu? Las la o parte faptul că n-are cine să-ţi recupereze cadavrul şi că ai fi devorat de păsări sau animale şi parcă nu-ţi convine: să mori fără lumânare şi să te transformi în strigoi, până să fii descoperit şi îngropat. Doina mă trage departe de buza prăpastiei, moartea pare un fleac, să te arunci în gol de la 2500 de metri: dar nu e nevoie să te arunci, trebuie numai să te apleci, sau să aluneci. În plus, s-ar putea să nu mori, ci numai să te nenoroceşti, ferească Dumnezeu! Lasă, n-am venit până aici, la 2500 de metri, să mă sinucid, recunosc, de faţă cu tine, nici nu mi-a trecut prin cap acum, nici măcar teoretic, să mă omor aruncându-mă într-o prăpastie, trebuie să vin singur să-mi pun un asemenea plan de sinucidere în aplicare, pe munte – deşi nu e exclus să te facă să te răzgândeşti să te sinucizi pe munte chiar „crucile” energetice ascunse peste tot, oricât ai fi de obsedat de sinucidere… E o idee. /// Întreb cât e ceasul. E ora 17, îmi spune Doina. Numai atât? Nu se poate să plecăm, mai stăm o oră aici… Minune! De necrezut, brusc, intervine inspiraţia (sau inspiraţiunea, mă amuz acum). „A fost ceva providenţial”, avea să recunoască şi Doina. Intru în cabană şi o întreb pe cabanieră dacă n-a auzit de un centru energetic pe aici, pe undeva, dacă nu cumva ştie de vreo legendă în acest sens… Cum să nu, îmi răspunde surâzând enigmatică: haideţi să vă arăt. Îi mulţumesc îndatorat, mă aşteptam să mă creadă sărit de pe fix. Iese din bucătărie în faţa Cabanei Vârfului Omu şi-mi arată: vedeţi, mergeţi pe creasta aceea de munte. Urcaţi abrupt pe ea, direct pe creastă, nu vă uitaţi la prăpastia din stânga şi din dreapta, şi o să descoperiţi singur unde e sursa energetică… Face parte tot din muntele Bucura? E la câteva sute de metri. Am trecut pe la poalele acestei creste, poteca de iarnă o ia pe la dreapta, poteca de vară o ocoleşte pe la stânga, întorcându-te pe traseul spre Babele sau spre Peşteră…

Interesantă însă  a fost acum reacţia Doinei Popa: nu urcăm nicăieri, probabil că se referă la altceva cabaniera, e imposibil să fie acolo, nu se potriveşte, Dumitru Hristenko ar fi observat că trebuie plecat de la Cabana Omu, nu are rost să urcăm o creastă atât de periculoasă. Dar nu e periculoasă deloc, a strâmtă, e adevărat, e creastă de munte, dar trebuie să nu te uiţi la prăpăstiile din dreapta şi din stânga, să nu ameţeşti. Iar Hristenko ăsta e un tâmpit, habar nu are să explice exact cum se ajunge la sursa energetică maximă în cartea lui, sau a făcut-o anume… El te îndrumă în carte astfel, după ce treci de Vârful Bucura, de parcă ar scrie pe munte unde se termină: „Vom părăsi poteca şi vom urca pe primul vârf, apoi vom coborî în mica şa dintre aceste vârfuri”… Care vârf? Plecăm înapoi de la Cabana Omu pe poteca de iarnă care ocoleşte această creastă. Doina e deja furioasă că am de gând să urcăm pe creastă, e încordată la maximum. Nu şi nu! Ea nu urcă. Hristenko vorbea de o şa între două vârfuri de munte… Trebuie să încercăm, dacă am ajuns până aici, îi repet. Se lăsaseră iar nourii, nu vedeam nimic de jur împrejur. Părăsesc poteca de iarnă care duce spre Babele sau spre Peşteră şi încep urcuşul abrupt pe creastă. Sunt sigur că nu e departe de aici, o asigur. Vorbeşte gura fără mine. O rog să mă aştepte, că urc singur şi-i spun dacă merită să urce şi ea. Nu vrea nici aşa, că-i e frică. N-au cum să urce urşii aici… N-avem motive să ne grăbim, urcăm încet creasta. Îi e frică de ceaţa lăsată. Adevărul e că sunt enervanţi aburii nourilor, prăbuşiţi parcă anume peste noi, să nu vedem nimic la distanţă. Urcăm creasta muntelui, de bine, de rău. Ajunşi sus, începe într-adevăr o şa, prăpăstiile continuă să ne înconjoare. Doina rămâne în urmă. „În acest loc există trei pietre la nivelul solului, aşezate natural în formă de vatră, şi între ele putem sesiza uşor un puternic izvor energetic”, scrie D. Hristenko… Am mers înainte, şi la un moment dat mi-am exprimat zgomotos surpriza: văd o cruce mare, acolo trebuie să fie… Extraordinară revelaţie! Pur şi simplu găsisem sursa energetică maximă. Cu cât mă apropiam de cruce, pe ceaţa densă, cu atât mă simţeam mai plin de efuziune, nu mă puteam stăpâni… „Este unul din puţinele locuri de pe planeta Pământ unde această planetă primeşte foarte intens energie universală”, scrie D. Hristenko. Mă apropii de cruce, are baza îngropată în pământ – e ancorată în odgoane, are un stativ de tablă în care poţi să aprinzi lumânări, pietrele vetrei sunt şi ele la piciorul crucii. E clar, când îşi scria D. Hristenko cartea, nu exista această cruce magnifică de lemn. Aici e sursa maximă de contact cu energia universală? Victorie! Doina e profund impresionată, o văd în sfârşit iar iluminată la faţă, fericită, „transportată”… Bineînţeles, eu nu ştiu să profit, habar nu am cum să mă încarc energetic de la acest „puternic izvor energetic” şi mor de ciudă. Degeaba mângâi lemnul crucii şi ating pietrele vetrei energetice: n-am stofă de martir… (Voi reveni, chiar dacă vă plictisesc; experienţa mea reală o puteţi lua ca pe un experiment literar)


Like it? Share with your friends!

0
2 comments

2 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Prin sintagma “ingineresc umană” mă refeream la pedanteria altruistă, poate chiar…stoică, prin care Tudor filtrează versurile lui Stoiciu. El are ceva din zona tehnică a lui Ovidiu S. Crohmălniceanu. Oricum, vom vedea cartea-carte. Am înţeles că e gata să fie gata, dar tipografia se mişcă greu…
    Ar fi util pentru cititori dacă Tudor ar vrea să i se publice acest volum şi în Jurnalul de Vrancea, la rubrica aceea experimentală…