0
11 comments

Miercuri, 14 iulie 2010. S-a sinucis Mădălina Manole de ziua ei de naştere, mi-a spus Doina Popa la telefon (Doina e la Focşani, vine mâine la Bucureşti – sper să n-o deochi; data trecută am scris tot aşa că vine mâine şi n-a mai venit; am acest talent să anulez orice anunţ sigur), după-amiază. Eu, care nu deschid televizorul decât seara, la 19, nu ştiam. Azi am avut chiar o zi tâmpită, ratată total: culcat dimineaţă, după ora 6, am aţipit un sfert de oră, după care m-am trezit şi n-am mai reuşit să adorm, adică am avut insomnie (e ciudat să scriu aici că am avut insomnie de dimineaţă), degeaba m-am zvârcolit în pat. Mă bântuie gândurile negative legate de lumea literară, ţâşnesc pur şi simplu, mă trezesc din somn, dar asta e numai impresia de suprafaţă. De fapt, nervozitatea maximă (care nu mă lasă să dorm) e legată de activitatea subconştientului, care e îngrijorat de nesiguranţa zilei de mâine, de situaţia mea legată de locul de muncă (şi de asigurarea unui venit minim), degeaba încerc eu să-mi distrag atenţia cu lumea literară, care m-a izolat la maximum, şi cu obligaţiile literare de care încerc să mă achit… Ca un făcut, tot azi am rămas fără apă caldă şi apă rece la baie (şi ştiţi că baia e esenţială), seara am aflat că în baia lui Bogdan Ghiu picură apă din plafon şi că ocupanta apartamentului de la care se poate opera reparaţia refuză să deschidă, că nu vrea să se deschidă şantier la baia ei! În paranteză, observ că ocupantei acestui apartament (prefer să nu-i dau numele) i s-a sinucis fiul, nu demult… Administratorul scării de bloc nu e în Bucureşti, vă puteţi imagina că în următoarele zile voi fi în aceeaşi situaţie (e vorba de coloana de apă caldă şi rece care afectează 9 etaje), nu-mi vine să cred. Numai un asemenea gen de disconfort mai lipsea (şi în zile de caniculă)… Toată dimineaţa s-au auzit freze şi bomfaiere electrice care au spart peretele ţevilor la apartamentele de deasupra mea, degeaba. N-am fost în stare întreaga zi decât să „mătăhăi”… Natural, m-am întristat să aud că Mădălina Manole s-a sinucis, era o figură luminoasă (îi auzeam în fiecare joi seara vocea la un restaurant care avea reverberaţii până la noi în apartament; de regulă mă deranjează muzica de la restaurante, nu şi vocea ei caldă; era reconfortant să aud versuri de poeţi cunoscuţi în melodiile ei, neuitând că a cântat şi folk), cu atât mai mult cu cât avea un fiu de un an de crescut, Dumnezeu n-ar fi trebuit să o lase. Ştirile din această seară, pe toate posturile de televiziune, s-au ocupat de moartea cântăreţei (împlinită, atât cât se poate în lumea muzicii uşoare româneşti, marginalizată; să o fi ucis frustrările adunate în plan profesional?) – nu-i lipsea nimic, avea un al doilea soţ care o iubea, vilă, concerte angajate. Anul trecut i-a murit primul soţ, pe care ea l-a iubit: aici sunt încurcăturile de destin, care să explice sinuciderea de azi? Eu, cu fire de sinucigaş, o înţeleg (fără să caut explicaţii de ce s-a sinucis) pe Mădălina Manole, aici s-a terminat destinul ei, grila de pe ADN programată. Poate merită să-i reascultaţi o melodie, aceea care a introdus în vocabularul generaţiilor care au memorat melodiile ei, sintagma „Fată dragă” (pe versurile ei: „Fată dragă nu fi tristă / Fiindcă e păcat / Fără lacrimi nu există / Dor adevărat” – dacă o treceţi în registru religios, veţi descoperi modelul de împăcare sufletească), deschideţi http://www.youtube.com/watch?v=Yif7YURUtbQ, în dreapta găsiţi atâtea alte melodii care să vă amintească de ea. M-a impresionat sinuciderea de ziua ei de naştere, pot să pun pariu că era programată instinctiv, degeaba se opunea raţional, având copil mic de crescut. Sinuciderea poate fi o soluţie, atunci când viitorul se estompează, când nu mai ai nici o viziune…

 ***

„Dumnezeu a pus în mâna omului propriul său destin”, scrie la Comentarii, aici, pe 10 iulie, scriitorul-critic Tudor Cicu, după ce l-a vizitat la ţară, unde s-a retras, pe poetul Ion Gheorghe, foto (care are un capitol în „Istoria critică” a lui N. Manolescu): Ieri (sâmbătă 10 iulie), am fost în vizită la poetul Ion Gheorghe, aflat acum la Sărăţeanca de Buzău, unde (după câte ni s-a spus) se simte bine, încărcat cu energia zonei de sub dealul Viei (dealul Monteoru) şi bariera protectoare a statuetelor găsite depozitate într-o văgăună de pământ pe dealurile Istriţei de la Pietroasele, aflate acum în depozitul casei sale. Mă aflam alături de poeţii: Marin Ifrim, Lucian Mănăilescu, profesorul Stelian Grigore şi avocatul Valere Burlacu. Mai târziu ni s-a alăturat şi Gheorge Postelnicu, cel care a dat recent tiparului, efigia în aur literar numită „Opera lui Ion Gheorghe” (190 pag.) Dar să revin: Platon a scris primul, multe opere cu eleganţă – cu fineţe şi înţelepciune – dar astăzi puţini sunt cei care îl şi înţeleg. Poetul de la Sărăţeanca îi recunoaşte acestuia „îndrăzneala” de a arăta lumilor viitoare „calea” – numită şi de Iisus, pentru că Dumnezeu este însuşi spiritul nostru, iar Iisus este fântâna esenţei de la care mai apoi au emanat toate lucrurile mari ale acestei lumi. Despre bariera protectoare pusă de zeul ceresc al teritoriilor dacice asupra zonelor de sub Dealul Viei şi de la Sărăţeanca, poetul Ion Gheorghe ne-a ţinut o lecţie memorabilă de istorie, demnă de a fi redată cândva. Dar imaginaţia, judecata, memoria, inteligenţa, lecţia cu care ne-a uimit la venerabila vârstă de 75 de ani poetul Ion Gheorghe, ne arată nouă că limba ca şi scrisul nu au fost şi nu sunt daruri naturale, ci creaţii ale omului. Observaţi, Tudor Cicu îi redă marelui poet rolul de vizionar. De aici ar trebui să înceapă o întreagă discuţie. Gheorghe Istrate (alt poet de seamă) crede că Ion Gheorghe „are puterea profeţilor care comunică direct cu cosmosul” (pe când noi, muritorii de rând, abia comunicăm cu salcâmul şi salcia) şi că pe terenul liricii postbelice, e un reformator… Când am fost la Buzău, în trecere cu Festivalul de poezie „Antares” (organizat de poetul Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei USR Galaţi-Brăila), am primit ultima carte a lui Ion Gheorghe, intitulată „Sutrele ţăranului Iancu Arsene (Poeme 1986-1989)”, apărută la Editura Rafet în 2010. Scrie Ion Gheorghe: „Aceste poeme sunt inspirate de registrele de munci, cheltuieli şi venituri ale ţăranului colectivist Iancu Arsene din Sărăţeanca, păstrate în arhiva noastră” – volumul are nu mai puţin de 280 de pagini şi cuprinde poeme ample despre ţărani, urmăriţi cu lupa. Citez câteva versuri din „De-a zum-zum!”:

Iancu Arsene şi-a dat seama după mirosul

Fumului cel ca iedera limpede încolăcindu-se

Pe casă; a chemat-o la gard, că are o vorbă

Cu ea, a mustrat-o şi-a fost ceartă:

Marghioală, Marghioală, ai băgat măsurile

Lumii pe foc, i-ai ars numerele de la picioare,

Cum au să mai meargă treburile satului

Şi ale urmaşilor, şchioape? //

Eşti un prost, Iancule, făcea ea constatare

Trei veacuri din urmă şi trei văleaturi

În viitor; astfel începeau ei confruntarea

Pe treptele lor de pământ.

Ion Gheorghe

PS. Nervozitatea mă sufocă. De la ora 20.30, de când am venit la PC să scriu aici, au sunat telefoanele, o oră am stat de vorbă cu unul şi cu altul (dintre cei afectaţi). A început numărătoarea inversă cu locul de muncă – acum înţeleg de ce subconştientul nu m-a lăsat să dorm, am încurcat-o…


Like it? Share with your friends!

0
11 comments

11 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Cert e că poetul Ion Gheorghe, chiar a îmbrăcat „cămaşa de moarte a patriei ţărăneşti” cum spune Ghe. Postelnicu în cartea amintită de mine. Şi asta pentru că ţăranul român, chiar îl conturează şi-l imaginează în conştiinţa sa pe Creator într-o filozofie aparte. Criticii au localizat-o undeva prin antichitate; dar nu înţelegem de ce dogma oficială o respinge la nesfârşit. Ca să răspund şi altor comentarii la unele afirmaţii ale mele, să le reamintesc ce spunea Eugen Simion: „ Critica e datoare să pună întrebări, când nu poate oferi soluţii”. Dacă până şi Dostoievski (Dumnezeule, ce zeu al literaturii!), a spus: „Noi toţi am ieşit de sub mantaua lui Gogol”, ce vină am eu că în literatura română nu avem o astfel de manta? Şi că în Jurnalul LIS, am înţeles ce fel de soartă a ursit Domnul, omului? Uneori unii îşi închhipuie că văd, cam tot ceea ce ar vrea ei să vadă. Dar (citindu-l pe LIS, aşa cum am făcut-o eu cu poemele sale), văd că omul e luat cu viaţa de zi cu zi şi doar în momentele de „relaş” (ca aici în comentarii) când e luat de valul vremurilor impuse, uită să-şi închipuie cam ceea ce ar vrea viaţa de la ei. Şi uite aşa se aşterne uitarea! Turnul Babel se aşterne şi el peste speranţele lor. Şi uite cum TOTUL (o cât aş vrea să nu fie aşa!), totul devine o zădărnicie garandioasă.

  2. Interesant, nu stiam mai nimic de Poetul Ion Gheorghe, am auzit de dânsul dar acum gratie blogului dvs am deja o prima ideie. Vad ca il mentionati adesea si pe Gheorghe Istrate, un alt poet remarcabil, ne-am cunsocut aici la München invitat fiind de dl Radu Barbulescu si dânsul un poet de forta pe lânga multe alte eforturi fizice si materiale facute aici promovari literaturi române, in acest concept a fost si dl Istrate invitat, prezentat (publicat) aici, pe lânga multi alti. Mentionez ca cheltuielile au fost suprotate de dl Barbulescu , când si când mai ungeam si io cu ceva, insa grosul ani de zile a fost suportat de dl Barbulescu, fara al omite pe inimosul valah (as-i place a-i se spune), Ion Dumitru. Poezia lui Ghe Istrate mi-a placut foarte mult, nu am avut ocazia al mai întâlni ptr al felcita, poate o veti face dvs când il veti întâlni. Stiu ca avea niste proiecte foarte bune pe tarâm literar, proiecte care înteleg nu au putut fi finalizate.

    Domnul Cicu subliniaza un adevar, ne inchipuim ca vedem ceea ce de fapt vrem sa fie. Da, este un mare adevar, mergem mai departe, “Cuvântul s-a facut trup” Noii suntem implicati foarte mult în creatie impreuna cu Creatorul. Toate cele facute de Dumnezeu au fost aduse la Adam ca sa le numeasca. Daca un om gândeste si vorbeste negativ, cele rele, hule, blesteme acelea vorbe, gânduri se vor materializa, împlini. Hristos ne spune raspicat, ca vom da socoteala de fiecare vorba , din aceasta pricina ne avertizeaza. Sper ca sa fie clar românilor si sa renunte cât mai urgent la blesteme, dracuiala a toate lucurile. Vedeti.. am sa dau un ex, io ma rog ptr dvs, aparent nu are absolut nici o importanta, nu produce nici o schimbare peste noapte, numai ca eu am transmis gândul, informatia, am rostit cuvântul fara a fi planuit ceva, d-ta ori io, vecinul te bleastama (la suparare), dracuie , asupra d-ta (fiecaruia) bântuie tot felu de duhuri rostite de noi, rele sau bune, ptr ca rosteala noastra in prima faza se face duh ce-si cauta canalul spre materializare. asadar, daca io vreau ca toti ce ma cunosc fie buni sau rai sa intre in gratia lui Dumnezeu, sa fie binecuvântati ci nu blestemati , eu vad ce vreau sa fie, altfel nu m-as mai ruga. Nu întâmplator Hristos mustra scribi mincinosi, ne spune feri de ei (scriitori), de cuvintele lor care pot da viata cazul Ioan Alexandru, Dostoievski, si multi alti de calibru lor, dar si ucide cu cuvântul si, chiar s-a ucis in masa, asta o stiti mai bine si dvs ce manuiti cuvântul. In mare, asta vrea viata (Dumnezeu) de la om sa fie partasi la creatie sa-si aduca aportul prin rostire, da nume, aceasta forta fenomenala este data omului, ingeri nu au acest privilegiu. Noii putem recapata parte din paradis si aici , a evita avertismentele apocalipsului, colapsul,, condita prima este sa stim masura vorbele, rugaciunea domneasca zice sa vie imparatia si faca voia SA, precum in cer si pe pamânt, Hristos intareste si mai si , ne spune ca imparatia este in noi , daca o primim. Teoretic Sfânta Evanghelie, Hristos pot foarte bine sa fie pure inventi omenesti, nimic sa nu fi existat, Hristos sa fi fost un simplu proroc ca totii proroci, om normal (a si fost) cum spun dusmani nostri, delatfel in V.T sunt multe evenimente descrise care nu au avut loc. Eliade remarca speculatia omului cu Dumnezeu, si din aceasta persepctiva Hristos ramâne Mare, ba se face si mai Mare, cea ce si stim ca este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu insusi cf dogmei noastre,dar de ce, repet, discutam in lumina tezelor oponentilor lui Hristos care ne spun ca a fost un simplu om ca toti oameni ci nu asa cum scrie in Evanghelie, fie si asa, Hristos a dat Cuvântul ce s-a facut trup (istorie) astfel ca in speculatia noastra cu Dumnezeu am optinut gratia Sa. Sa presupunem ca Dumnezeu nu avea solutie a ne recupera, ca omul a venit cu solutia inventând pe Hristos, pe care la jertfit pentru a sfinti tot pamântul, ca si in cazul vrajitorilor si altor religi ce au reala putere, gândul, cuvântul se materializeaza fie pozitiv fie negativ, la fel si in Hristos care pâna si dusmani recunosc ca este o forta a binelui va invinge raul prin dorinta, gând cuvânt al nostru. Asadar, io as vrea sa fie dupa cum imi imaginez, asa va fi daca sunt cât mai multi in acelasi spirit, ca spune clar, daca se unesc doi sa se roage se va implini. Este vadit ca fortele raului sunt tot mai predominante, iar cele a binelui aprope ca au disparut, motiv pentru care este lesne de prevazut consecintele, astfel subiecti constienti la orce ora pot deveni proroci, previziunile lor se vor implini, nu ptr ca sunt planuite, nici voite, numa nebun sa fi si sa doresti distrugerea planetei, a omului, consecintele le produc suduitori, hulitori, find pe zi ce trece tot mai numerosi si mai ales ajungând în poziti de decizie a destinelor noastre situatia devine alarmanta. Eu pot sa doresc , rog ca cetatea mea sa fie mântuita , România, dar degeaba vreau io daca 80% suduie pe Dumnezeu da celui rau tot ce misca si nu misca (dracuiala). Cred ca stiti si dvs, in tarile vestice, asa-numitul occident apostat nu exista un asa de mare procent de hulitori, nici atât de rele injuraturi, nici de indivizi ce bleastama la fiecare miscare, motiv pentru care societatile sunt mai linistite, bine organizate, din cauza ca nu exista dorinta, cuvântul chema raul. Nu mai vorbesc de amploarea ce a luat-o vrajitoria in Ro, a atins cote halucinante, pâna si curcile au ajuns sterpeli un fir de par ca sa faca farmece de rau.

    Un poet sârb (imi scapa numele), îi spunea lui Nichita Stanescu ca in Ro s-au concetrat cele mai teribile spirite (demonice), avea dreptate, poetul adevarat vede deslusit, astfel de poeti se pun rosti (scrie),cuvântul de exorcizare, din pacate tot mai putini sunt acestia, un Gheorghe Istrate spre ex, ca sa vorbim de cei in viata, nu vreau sa-l magulesc pe dl LIS, dar lejer intra si dânsul in aceasta categorie, nu mai vorbesc de Ion Gheorghe mentionat de dvs. Un poet nu are voie folosi cuvintele in directie negativa, pe umeri unui poet sta mare raspundere, el are o misiune la fel de ingrata ca si teologul, crestinul practicant, vizionarul. Ioan Alexandru ne spunea ca ne trebuie teologi cu vocatie poetica, stia dânsul bine ce stia, Poetul poate implini slujba de preot in salvarea natiei,pe când un preot iresponsabil poate face câte matani vrea si tot degeaba. Am sa va dau exemplu pe Ioan Alexandru

    In seara de 21 Dec 89 , la Coltea unde azi este o troita, era o balta de sânge, Ioan Alexandru a venit , ingenucheat si rugat, Soldati au ramas socati, l-au intrebat daca este preot (multi nu stiau cine este), iar I.A a rapsuns;

    – Nu nu sunt preot, dar acum sunt.

    Dupa care s-a dus sa faca inconjurul cetati dupa modelul cetati Ninve din V.T, a alunga duhurile rele, vrajmasi. Nici un preot nu a fost prezent in acele zile cu noi, bisericile erau inchise, ba Teoctist il felicita pe ceasca. Nu,nu un preot,un slujitor a lui Dumnezeu a facut slujba ci un Poet, acest aspect vroiam puncta.

    Dar si atunci (dp 21) ca si azi, fortele telurice fin mai numeorase si bine organizate au invins, deoarece românul dupa ce s-a vazut cu saci in caruta a dat cu copita. Oamnei cu gândire pozitiva , rugatori la Dumnezeu sunt tot mai putini si vor fi si mai putini, locul find laut de vrajitori si alte sarlatani, care isi vor pune amprenta, si cuvintele lor se vor materializa. Nu trebuie sa ne mai mire ca multi isi pun capat zilelor, voi reveni separat la sinucidere.

  3. Si azi il depasesc pe dl LIS cu scriitura… Am promis ca voi pune problema sinucideri separat. Eu zic ca trebie sa o discutam mai serios, sa aprofundam cum se cuvine acest flagel.

    In primul rând nu voi da verdict privitor la vesnicia acelui suflet, biserica condamna acest pacat, pe buna dreptate. Viata nu are voie nimeni sa o ia,singurul care are drept de decizie este Dumnezeu. Cât timp un suflet este viu (trup), are nelimitat aces la mânutire indiferent cât de pacatos ar fi. Viata in forma terestra este o scoala, a caruie examne trebuie trecute, totii care trec pe aici,materializeaza.

    Fiecare om are o tema specifica lui de facut,pentru care Dumnezeu îi pune obstacolele respective, doar dupa ce le trece va primi nota de trecere, in trup revelatia, rugaciunea inimi, iar dincolo acel suflet se integreaza in absolut. Cine nu trece, chiuleste, isi ia diploma pe lovele,primeste aici rasplata pentruca dincolo el nu mai are aces, este incompatibil. Sinuciderea intrerupe scolarizarea. Restul este treaba lui Dumnezeu sa hotareasca ce face cu acel suflet. Si aici pe pamânt oamnei fara scoala au soarta cea mai ingrata. Nu degeaba Sf Pavel ne indeamna lupta pentru a primi cununa, premiu.

    In general cei care isi pun capat zilelor o fac in urma unor suferinte teribile fie trupesti dar mai ales sufletesti. In cazul acestora un prim aspect este lipsa pe spatele lor a rugaciuni, a faptului ca pentru ei viata este o porcarie fara sens, logic daca nu-l au pe Dumnezeu, nu au cum sa inteleaga rostul vieti, desi incercarile prin care trec au rolul ca sa-i duca spre revelatie, in ancorare puternica de Dumnezeu, nu sa-i distruga. Un aspect foarte interesant este urmatorul;

    Absolut toii macar odata ne-am gândit la sinucidere, cu cât te gândesti mai insistent provoci materilizarea gândului, care este stimulata de diavol, ca de la el vine si gândul. Cei care persista vor întâmpina zilnic tot mai multe probleme,pe care diavolul le provoaca in a grabi omulsa comita aceasta fapta nesabuita. Presiunea devine foarte mare, in acest punct subectul este intens cercetat de Dumnezeu, pe lânga tulburarea provocata de diavol in sufletul sau are loc si o linistire, o viziune pozitiva asupra vieti, dar pe care o alunga, peristând in gândirea negativa. Cu cât subiectul este mai ateizat, mai adânc bagat in ocultism sansele sunt tot mai mari a se sinucide, sufletul este coplesit, este sufocat fara a mai putea face ceva pozitiv contra materiei (trupului) ce a laut-o razna. Procentul sinucigasilor este mai mare in partea celor ce practica ocultismul. Scriitori, poeti care cânta sinuciderea, mai ales astia moderni pare a fi luat-o rau razna, joaca un rol foarte mare deoarece cum spuneam in mesajul anterior cuvântul se materializeaza,fie pozitiv fie negativ, duhurile ce rezulta din acele cuvinte bântuie bezemtice pentru a se materializa. Bunaoara daca nu cunosteam expresia sincuidere, nimeni nu se sinucidea, nimanui nu-i trecea prin cap, Cu cât sinuciderea este rostita mai abitir mai ales de poeti (acesti preoti ai dracilor), vor lua nastere tot mai multe spirite ce vor cauta materializa si unde se pot ele mai usor materializa? In indivizi fara Dumnezeu, in cei asupra carora bântuie mai mult blestem decât binecuvântare. Cuvântul care da viata si care ucide, iata douo cai pe care le avem fiecare in fata,in una din cele douo cai apucam si noi, lata este calea pierzari zice Hristos, ingusta este cea ce duce la viata. Crede cienva ca cultura asta a morti ce ne-a invadat mai ales prunci nostri,nu va avea si ea (chiar si are), consecinte.

    Daca am da importanta cuvenita cuvântului, daca ne-am ingrozi ce consecinte au multe vorbe nesabuite,cu precadere blestemele, nici un duh rau ce cauta materializa nu ar avea sanse, asemeni unei stele cazatoare s-ar stinge. Ce spun astia (new-agisti), cu gândirea pozitiva ne-o zice Hristos , sa nu blestemam ci binecuvântam si pe dusmani. Se materializeaza,implineste ce vrem noi sa fie si petreaca.

    Nu am mira deloc câ si dl LIS este asa de rau lovit, deoarece il mai bântuie gândul si pe dânsul, diavolul mai ales bolsevic care de mult a pus ochi pe dl LIS, vrea ai grabi moartea deoarece;

    un subiect care trece de aceasta proba, va ajunge primi si marea revelatie,convertirea autentica de care vb si Eliade, un om care nu suduie, incearca prin cuvânt sluji fortele pozitive este periculos pentru diavol deoarece cum spuneam adesea poetul mai este si preot. Nu am vazut in textele dl LIS cuvinte distructive, ca si in cazula celor distructivi carora veti vedea ca le merg toate ca pe roate. Majoritatea sinucigasilor inclusiv cei cu ocultismul , atei de orce natura pacatoasa vor fi fost, erau pe punctul primi revelatia cu siguranta ulterior jucau un rol pozitiv pentru cetate, prin cuvânt si fapta ajungeau sa fie piedica contra celor distructive, deaceia li s-a grabit nebunia acelui gând, li s-a facut viata mai amara de catre diavol. Vom observa ca personale sensibile vor ajunge mai rapid la aceasta fapta, diavolul care este un foarte bun pshiolog le stie bine profilul, vede pericolul din fasa,chiar daca subiectul practica ocultismul, deci slujeste pe diavol, daca reprezeinta pericol schimba baricada, il ucide ori face a se sinucide,dat fiind ca omul nu are rugaciune in spate.. rar când Dumnezeu intervine in aceste cazuri, subiectul nu-i apartine lui Dumnezeu, cât timp acesta il huleste, reneaga si face jocul diavolului.

    Daca omenirea doar un mint ar intoarce gândul si cuvântul spre Dumnezeu, diavolul nu ar mai exista. Hristos vorbeste de acea 1000 de ani de pace, armonie,dragoste, acolo nu este unul cu gândire draceasca, care dupa va fi dezlegat ptr putina vreme. In orce moment am putea instaura aceasta pace si armonie daca absolut totii oameni ar lepada gândurile, vorbele diavolului. Suntem majoirtatea oameni cititi, cu o minima cultura, de ne uitam in istorie chair si a Ro vom observa lejer cât de armonioase, linistite erau societatile in vremea când cuvântul pozitiv era predominant, vedem azi când cultura morti, a urâtului este predominata in ce hazna am fost bagati, totul porneste de la gând si cuvânt!

  4. Azi am ascultat-o pt prima data pe M.M, domne.. jos palaria, o voce superba, texte pe masura, care nu putea sa nu sensibilizeze, deci.. si in cazul ei se confirma ce sutineam mai sus

  5. Cred că cele mai pertinente pagini despre poezia lui Ion Gheorghe le-a scris, nu un critic literar, nici măcar un poet, ci un prozator: Eugen Barbu. O fi avut omul multe păcate, dar ce gust rafinat al poeziei!
    Despre autorul Zoosophiei trebuie citite paginile dedicate în „O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent”. Este o analiză pertinentă, lucidă, evidenţiind atât plusurile cât şi minusurile creaţiei poetice, neocolind nici piscurile şi nici abisurile inerente unei întreprinderi culturale fără egal.
    Pentru o analiză critică, obiectivă, trebuie să ai un statut profesional recunoscut în domeniu şi o judecată independentă de conjuncturi. Puţini sunt cei chemaţi să îmbrace roba acestui tribunal. Simplele exerciţii de admiraţie, pe care le practicăm cu toţii, nu validează o operă.
    Există în spiritul românesc al vremii, mai ales în preajma datelor aniversare, tendinţa revărsării unui potop de laude adresate cui trebuie şi cui nu trebuie. La noi bântuie encomiasmul deşănţat, sorcovitul fără odihnă ce numai ţine cont de anotimp şi datini, iar tămâiatul a intrat în patologie. Priviţi numai în ograda literaturii române: numai cărţi celebre, autori de geniu, dar nimic de scos afară, de rupt gura Europei, dacă nu a lumii. Cineva ar trebui să-i mai tragă de mânecă, dar cine?
    Din păcate, nici creatorii nu mai fac alergie la fumul de tămâie…

  6. Vedeţi cam ce suspectam eu aici în paginile Jurnalului? Că în această ţară, sunt (impuse peste credinţa celor care chiar sunt un popor), două lumi diferite. Una care decide (aşa tam-nesam) fără să explice, cum spunea poetul: „cu sufletul la luceafărul sfintei lui Judecăţi”(Ion Gheorghe) N-am cum să nu-l amintesc aici pe comentatorul interminabil, O.M., care căuta pentru mine, în folosul cititorilor de altfel, să mi se arunce mănuşa unui adevăr spus fără ocolişuri (cum au şi făcut-o, mânate de vreun zeu ce-a vrut să de altora izbânda), Ramona şi Andreea), ca un medium – nu mai spun personaje, vedeţi? – aflate la o uriaşă distanţă de timp. În lăstărişul lacom al copacilor (din cauza căreia unii nu mai văd pădurea), versurile bune se întâlnesc. Asta am reţinut-o de la Ghe. Postelnicu. Atunci când se simte mai mare nevoie de ele (poemele n. mea) şi poeţii „gândesc prin alegorii, parabole şi apologuri, care sporesc semantica tradiţiei mistice, principala sursă a culturii lor” (Ghe. Postelnicu, în „Opera lui Ion Gheorghe”), poezia ar fi pentru poet ceea ce era piramida lui Keops pentru faraoni (reţin ideea de la O. Paler). Adam Puslovici, prietenul lui Nichita ( nuştiu dacă O. M. la el făcea referire!), spunea ceva asemănător celor spuse în comentariul său, cum că omul (românul) nu are rugăciunea în spate: „Să nu-l credeţi pe poet când plânge./Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui.” (Întăresc şi eu spusele poetului: NICIODATĂ). Dar cum diavolul (observaţi că trebuie scris întotdeauna cu literă mică), este după O.M. „un foarte bun psiholog”, roba acestui tribunal chiar trebuie susţinută de cât mai mulţi. Să nu facem afirmaţii gratuite fără a-i citi pe toţi. Nu ştii care dintre ei sunt feciorii lui Autolicos, cei care îl vindecară pe Ulise de rănile provocate la vânătoarea mistreşului legendar. Şi ca să-l citez (veţi vedea că merită), pe Ghe. Postelnicu din „Opera lui Ion Gheorghe” – va ajunge a fi citat nu numai de mine – literatura asta nu-i chiar sorcovitul (după părerea unora) şi, despre care unii îşi „cam” dau cu părerea: „Să te duci, i-a mai zis mătuşa,/la marginea pământului, că nu-i/ departe de aici. La/ marginea luminişului, a apelor/mlăştinoase, acolo, să scoţi din buzunare ochii sufletului,” (LIS)… Scrieţi, dar numai cu ochii sufletului, „în grădina care nu mai poate să îndure povara amăgirilor”. Superb!

  7. Din mulţimea de vagoane pline cu citate pe care la descărcaţi zilnic la „Cantonul 248”, lipseşte unul, unul singur. Iată-l:
    „Cele mai frumoase lucruri sunt cele pe care ţi le suflă nebunia şi le scrie raţiunea. Trebuie să te păstrezi între amândouă: cât mai aproape de nebunie când visezi, cât mai aproape de raţiune când scrii”
    André Gide

  8. Îmi plac astfel de intervenţii, chiar de aşteptat pe acest Jurnal: E ca şi cum ai spune „Mujicul rus poate să-l mănânce fript până şi pe Dumnezeu” ( Turgheniev). E foarte primejdios să a-i de-a face cu oameni care cred că ştiu totul. Ei spun o frază, şi cred că toată lumea e a lor. E mai bine să pierzi, spunea Nietsche, dar cum şansa, e a unui bulgăre de zăpadă în flăcările cuvintelor, omul care-şi pierde răbdarea, îşi dezleagă limba şi spune şi vrute dar şi nevrute… Cel care vrea să vorbească, trebuie mai întâi să ştie să citească un răspuns.

  9. Sigur că mujicul poate face ce vrea cu Dumnezeu. O spune Dostoievski, Messia literaturii, autorul al unei „Biblii apocrife”. Şi de ce nu l-am crede? El a spus:
    „Dumnezeu este ceea ce face fiecare cu singurătatea lui”, iată argumentul mujicului!
    Mai este şi mujicul plin de smerenie; el se roagă asemeni lui Etienne de Vignolles, căpitan din oaste neînfricatei Jeanne d`Arc: “Doamne, poartă-Te cu mine cum mă port şi eu cu Tine”. Dar acesta nu mai e Ivan, luptătorul de mai sus, e altul care a refuzat lupta.

  10. Dacă tot aţi amintit de acest personaj „Ivan”, să ne reamintim că: 1. Ivan Afanasievici din „Crimă şi pedeapsă” era acel personaj pentru care, cine nu-l cunoaşte, nu ştie ce înseamnă pâinea lui Dumnezeu: „Sunt trimis în acest an să/aprind busuiocul de sub perna ta” – LIS.
    2. Ivan Osipovici din „Demonii”, ciudatul personaj, care se cutremura la gândul că soţia sa se ocupa de toate, iar el (cum spun ironic cronicarii), „semăna oarecum cu o muiere”. 3. Ivan Petrovici din „Idiotul”, trecea drept un nemulţumit al vremurilor sale, ca de altfel mulţi alţii în zilele noastre, dar pentru care unii sperau că dacă tot apare la serata Epancinilor, va ferici pe fiica cea mare Alexandra. 4. Despre Ivan (fratele preot al Karamazovilor) am mai scris. Dar e cel dintâi: „am făcut de nouă ori, în gură,/cruce şi de trei ori cu mîna şi, privind numai/ înainte, am tot schimbat, fluierând,/vorba…”