0
5 comments

Acest interviu a apărut  în ziarul Ziua (pe 25 octombrie 2007) şi în volumul V al cărţilor de interviuri luate de Iolanda Malamen, tipărit  în 2009 – el a fost puţin cenzurat, fara să fiu avertizat. Îl public în formula originală şi în formula apărută în ziar (cu titlul “Am o fire de sinucigaş”) şi în cartea de interviuri (volumul V) semnată de Iolanda Malamen, pentru a ţine public lucrurile care mă privesc în ordine.

Interviu cu scriitorul Liviu Ioan Stoiciu

Iolanda Malamen: Liviu Ioan Stoiciu, poezia începe din Cantonul 248, un spaţiu mirific, de neuitat pentru tine…

Liviu Ioan Stoiciu: Cantonul 248, reper autobiografic, atotprezent în scrierile mele: canton CFR de câmpie, cunoscut şi sub numele de Halta Adjudu Vechi, în sudul Moldovei, aflat la 248 de kilometri de Bucureşti pe linia spre Bacău-Suceava. Un canton devenit din 1951 locuinţă de serviciu pentru tata, şef de echipă la întreţinere cale ferată, unde eu am copilărit (la 2 kilometri de Adjudu Vechi, comună în care am mers la şcoală până în clasa a VII-a, şi la 4 kilometri de oraşul Adjud, unde am terminat liceul teoretic, în 1967), în apropierea vărsării Trotuşului în Siret. Ambii părinţi aveau casa lor părintească aici (mama, la Adjudu vechi, tata, la Adjud). Comunitatea de la canton cuprindea familia cantonierului (cel ce deschidea bariera la drumul spre şi dinspre Podu Turcului-Bârlad), în afara familiei tatălui meu, şi o cazarmă cu muncitori la întreţinere de cale ferată (ţărani veniţi de departe să câştige o pâine cinstită la CFR, ei m-au adus mereu cu picioarele pe pământ). Aici, la canton, mi-a murit mama când aveam un an şi patru luni, trăsnită în bucătăria de vară, la 21 iunie 1951 (în toamna anului 1952 tata s-a recăsătorit, am avut o mamă bună adoptivă, un frate şi trei surioare din partea ei), aici am fost răsfăţat de familia cantonierului, aici am iubit la 11 ani o domnişoară mai mare cu zece ani decât mine, într-un prepeleac (aşezământul Cantonului 248 era înconjurat de vii, pepenării, grădini de legume, livezi, proprietăţi ale ţăranilor din Adjudu Vechi, până să vină colectivizarea) şi am scris primele poeme, proze şi teatru, aici am “editat” primele mele trei “reviste” (două, literare şi una de informaţie publicistică, la fel de naivă) scrise de mână pe file A 3, îndoite în două. Aici, la Cantonul 248 a fost raiul pe pământ în primii ani ai copilăriei, pentru mine, cu o ogradă plină de comori şi de toate animalele domestice, inclusiv de tracţiune, de toate păsările de curte posibile, de unelte agricole… În timp, clădirile semeţe ale Cantonul 248 au dispărut cu desăvârşire, furate până la ultima cărămidă. Zilele trecute, pe 8 iulie 2007 a murit şi tata (la casa lui, în Adjud), la 90 de ani, după ce în urmă cu trei ani a murit mama mea adoptivă, de care se leagă amintirile Cantonului 248. Au rămas în cărţile mele secvenţe dintr-o lume reală a Cantonului 248, cu care mă identific, ficţiunea păstrează intacte aceste locuri şi vremuri apuse.

– Cum ţi-a fost să părăseşti Moldova pentru Bucureşti?

– Am plecat din Moldova la 17 ani (cu diploma de bacalaureat în buzunar, dat la şase ani la şcoală), dar m-am întors permanent la casa părintească din Adjud. Ce e Bucureştiul (unde se stabiliseră dinainte de al doilea război mondial cei opt fraţi şi două surioare ale tatălui meu, toţi cu familii, azi cu strănepoţi mie şi încrengături de nebănuit; rudenii de sânge cu care, din păcate, eu nu am nici o relaţie; e un blestem stoic la mijloc, de a ne ignora reciproc; pe linie paternă, tatăl lor şi bunicul meu, Milea, era aromân, venit în România din Macedonia istorică, de la graniţa dintre Grecia şi Bulgaria, numele Stoic-iu în sine e predestinat)? Bucureştiul a fost din prima mea tinereţe placă turnantă, aici mi-am ratat primele idealuri personale măreţe (legate de studii superioare în filologie şi filosofie, dar şi de idealuri literare, poate şi fiindcă din 1972 conduceam un cenaclu studenţesc la Casa de cultură din strada Mântuleasa, intitulat “3,14”), la 23 de ani, în 1973, având “la activ” deja două tentative de sinucidere. M-am însurat însă la Focşani, cu o vrânceancă descoperită la cenaclu la Bucureşti (Doina Popa, prozatoare), în condiţii sociale limită, în 1975, când ni s-a născut un fiu, Laurenţiu. Am locuit 15 ani la Focşani, familist. În martie 1990 am părăsit preşedinţia postcomunistă a judeţului Vrancea (la 22 decembrie 1989 fiind pus cu forţa, de revoluţionari, în fruntea instituţiilor locale ale statului) şi m-am mutat la Bucureşti, ales în structurile de conducere trecătoare ale Uniunii Scriitorilor, la noul săptămânal literar “Contrapunct”. Urmarea acestor tribulaţii locative? Nu mai am un “acasă” al meu, Bucureştiul mă tolerează indiferent, Focşaniul m-a abandonat, iar Adjudul m-a uitat (sunt un necunoscut aici, chiar dacă sunt Cetăţean de onoare al acestui oraş). E ciudat că şi colegii scriitori (îndeosebi cei din “provincie”) şi critica literară, de când locuiesc la Bucureşti, mă consideră “bucureştean”, nu moldovean, deşi în cărţile mele specificul moldovean iese în evidenţă. Bucureştiul e tranzitiv şi la masa de scris, îmi lasă senzaţia că nu mai am rădăcini.

– Din publicistica ta se vede limpede că ai acumulat unele nemulţumiri în ce priveşte lumea literară românească a prezentului.

– Publicistică incomodă, fie pentru paginile politice şi culturale de ziar, fie pentru revistele literare, “fac” de la Revoluţie încoace, crezând sincer că un scriitor “care se respectă” are şi această menire, să spună public lucrurilor pe nume, să aibă opinii, să ia atitudine. Mi-am tocat 15 ani din viaţă (cei mai buni pentru scris literatură), de exemplu, la “ziarul lui Ion Raţiu”, Cotidianul, unde am scris şi zilnic (până în noiembrie 2004, când ziarul a fost cumpărat de “caţavenci” şi pus la picioarele preşedintelui Traian Băsescu, eu fiind înlăturat tacit, ştiindu-se că nu iubesc autoritarismul postcomunist, corectitudinea politică, yesmenii şi mercenariatul de presă; ultimul meu articol predat la Cotidianul în noiembrie 2004 insista asupra asemănării autoritariste Băsescu-Lukaşenko, de care abia la începutul anului 2007 a făcut caz şi premierul României). Dinspre nemulţumirile date de gol prin publicistica legată de lumea literară de azi, nu văd de ce ar putea să nedumerească – atitudinile mele sunt însoţite de probe. Mă voi opri doar asupra unui aspect public, într-un an în care se vorbeşte de votarea Legii lustraţiei. Normal ar fi fost să fie, primii, scriitorii români care să provoace procesul comunismului – nu e o glumă proastă! Au trecut 17 ani de la prăbuşirea comunismului şi de la câştigarea libertăţii de expresie, şi în lumea literară românească se bate pasul pe loc. Totuşi, am traversat o dictatură, sunt scriitori care au servit-o, au colaborat în secret sau pe faţă cu un regim clasificat oficial azi drept “ilegitim şi criminal” (cu PCR şi organismul lui de represiune, Securitatea), au fost chiar scriitori-ideologi, în umbra lui N. Ceauşescu, şi au făcut parte din CC al PCR-UASCR-UTC sau din activul de presă al CC al PCR-UASCR-UTC. E consternant că ne bălăcim într-un marasm moral nedemn, că nu se despart apele de uscat în viaţa literară românească. Un Mircea Eliade (să mă refer numai la el, în acest an dedicat lui) e pus la zid pentru colaborarea cu un regim legionar de câteva luni, dar nici un scriitor român de azi nu-şi pune cenuşă în cap pentru colaborarea condamnabilă cu un regim totalitar roşu de decenii, perfecţionat! Recitiţi măcar textele, compromiţătoare în cel mai înalt grad, din cărţoaiele “Omagii” dedicate de Uniunea Scriitorilor dictatorului N. Ceauşescu şi soţiei lui (de care “Raportul Tismăneanu”, de dezavuare a comunismului, uită vinovat să le pomenească), şi veţi vedea că un Mircea Eliade a fost un dulce copil la nivel de colaboraţionism. E cu adevărat scriitorul român o conştiinţă a naţiei lui?

– LIS, are literatura noastră de azi măşti care ar trebui date la o parte?

– Ne complăcem într-o ipocrizie regretabilă. Masca scriitorului român a fost, este şi va rămâne pe mai departe literatura, culmea. Cu această mască a “literaturii estetice”, scriitorul român a avut credinţa că se salvează, ascunzându-şi faţa adevărată, aceea a demisiei etice şi morale (cu laşităţile şi neputinţele personale din viaţa de zi cu zi, în primul şi în ultimul rând), deşi scriitorul e persoană publică şi trebuie să dea socoteală pentru tot ce face şi ce nu face, la o adică. Pe de altă parte, uitaţi-vă la cât de schimonosită e această mască a literaturii române (reprezentată azi de Uniunea Scriitorilor-US şi de conducerea ei operativă, cu totul nefiresc într-o Europă descentralizată): după 17 ani de la Revoluţie, e continuată în mod aberant marginalizarea marelui scriitor disident anticomunist Paul Goma, ba chiar şi interzicerea semnăturii lui în revistele US! Aceasta e adevărata faţă a literaturii române, masca pusă deasupra ei e legată de legenda cu tot scriitorul român care ar fi “rezistat prin cultură”. Să fim sobri, fiecare scriitor e altceva. Nici nu mai ştim câte măşti purtăm pe faţă, de fapt. Am ajuns să ne confundăm cu aceste măşti ale imoralităţii publice, să nu mai ştim care e faţa noastră reală.

– Este un timp al confesiunii, de ce?

– De ce nu, scriitorii se confesează permanent în ceea ce scriu, ţin jurnale literare la zi şi în poezie, proză, teatru, eseu, critică. Azi, scriitorul român îşi redescoperă identitatea în jurnal, în confesiune. “Autobiografia” scrisă şi publicată are cititori care vor să se raporteze la o personalitate sau alta (nu numai personalitate scriitoricească; confesiunile foştilor condamnaţi politici, “fie şi oameni simpli”, sunt cele mai credibile). Las la o parte explozia expunerii în public a rufelor (murdare sau curate), fără de care VIP-urile n-ar mai avea nici un haz, că “asta se gustă” acum. Un scriitor atent îşi poate încropi personaje împrumutând biografia altora, citită din aceste jurnale. Nu e nimic blamabil, prin confesiune s-ar putea să ne regăsim în particular.

– De ce nu are poezia la noi audienţă?

– Cu atât mai mult cu cât se susţine pe mai departe că românul e născut poet (e oniric, contemplativ, “mioritic”, atunci când nu e “miştocar-Mitică” bucureştean; pe când moldoveanul stă în “aşteptare cosmică”)… O explicaţie ar fi că poezia română contemporană a luat-o înaintea cititorilor săi, “care n-o înţeleg” (poetul asimilează, cititorul nu). Vrem sau nu să recunoaştem, postmodernismul (urmaş al neomodernismului) “nu are căutare” nici măcar între cititori avizaţi. Altă explicaţie ar fi că poeţii nu ştiu să-şi vândă marfa, în vremuri cu economie de piaţă sălbatică, în condiţiile în care nici măcar televiziunea (cu impact exclusivist, ea a îndepărtat definitiv cititorii de cărţi) nu poate ajuta poezia, dacă e citită aici, nu are nimeni răbdare să o recepteze, schimbă postul. Personal, cred că poezia n-a avut public decât atunci când în ea s-a căutat o supapă conjuncturală (cum a fost în regimul comunist, cu poezia extrem de accesibilă, cu mesaj popular, nu aceea valoroasă, care a supravieţuit în subteran, estetic-elitistă). De altfel, eu m-am resemnat stoic, nu sunt interesat de audienţă, scriu poezie pentru sufletul meu (poezia are rol terapeutic): aşa mi-a fost scris, să n-am succes la public.

– Eşti un aspru critic al dictaturii comuniste. Dacă n-ar fi fost atinsă de acest blestem, literatura noastră ar fi putut fi cu adevărat europeană?

– Dictatura comunistă de la noi ar fi trebuit să nască opere epice “mari şi tari”, dar ea n-a făcut decât să relativizeze valoarea. Cu poezia am fost pe treapta cea mai de sus: în anii ’80 un Marin Sorescu (autopromovat, tradus în toată lumea, cum numai un Zaharia Stancu a mai făcut-o) sau un Nichita Stănescu ar fi putut lua Premiul Nobel pentru Literatură dacă regimul comunist insista. Nu numai România a avut parte de comunism de tip răsăritean, dar numai România a cam rămas până azi fără un Premiu Nobel pentru Literatură (şi fără de scriitori de rang universal). Din nefericire, la români contează doar spiritul de gaşcă, îi traduci numai pe “ai tăi” când ai bani publici-grămadă pe mână. Ne omoară mentalitatea de clan, necritică. Apropo, deoarece “am îndrăznit” să susţin într-un ziar românesc din Spania că avem un Institut Cultural care a schimbat la conducere doar o gaşcă literară cu alta, m-am trezit atacat de un mercenar de presă, perpetuat din vremuri comuniste, Ioan T. Morar: că de ce nu mă zbat eu pe banii mei, dacă nu fac parte din nici o gaşcă literară şi nu sunt tradus pe bani publici, o dată intraţi în Uniunea Europeană? Frumos: găştile se traduc pe bani publici, cei singuratici bat din buze…

– De ce lucruri te-ai eliberat în interior, prin literatură?

– Ştii că am o fire de sinucigaş (aşa m-am născut, greşit) – dacă n-aş fi scris literatură, m-aş fi sinucis demult, negăsind nici un sens vizitei mele pe această lume. Aş putea să cred că m-am eliberat prin scris, continuu, de un rău existenţial funest. Nu sunt însă iubit de scriitori, nu am prieteni, aşa că nu-mi bat capul: eliberarea din interior îmi deschide porţile unei închisori în exterior (de aceea m-am şi izolat într-atât, încât declar că sunt un “călugăr la domiciliu”). Nu reuşesc să înlătur antipatia “colegială” pe care o provoc instantaneu, să pot să mă liniştesc…

– Ai vocaţie de politician?

– Politician, nu, în schimb am intuiţii politice imbatabile (mi le-am verificat de-a lungul anilor şi prin publicistică, nu numai în faţa televizorului), am simţul evoluţiei vremurilor – chiar dacă asta nu mă ajută la nimic (trăiesc de azi pe mâine şi la 57 de ani, cu un salariu bugetar de mizerie luat de la o revistă literară). Aş fi putut să mă perpetuez la vârful clasei politice din 1990, când am fost pus cu forţa primul pe lista FSN Vrancea la alegeri (aveam aura unui “rezistent” anticomunist, chinuit de Securitate, cunoscut şi de la Radio Europa Liberă): am refuzat ferm, am preferat să mă dedic, sărman cu duhul, literaturii. Cât am semnat articole radicale în ziarul Cotidianul, am fost invitat să intru “fie şi ca independent” pe liste electorale la Bucureşti, pe locuri eligibile în partide aflate în Opoziţie sau la Putere. N-am fost membru al unui partid niciodată şi nici n-am să accept de aici înainte să stau la dispoziţia vreunui fel de disciplină de partid “bătute în cap”. Prefer independenţa totală, chiar dacă e numai păguboasă.

– În ultimii ani, în scrisul tău se citeşte o mare însingurare. Nu este, de fapt, asta o condiţie a supravieţuirii ca scriitor, în marasmul moral de azi?

– Dacă am trăi într-o lume literară “normală”, în care găştile să nu-şi prezinte membrii drept unicii scriitori care contează şi au valoare… Instinctiv îmi văd singur de drum în literatura română, pariind pe cai verzi pe pereţi. Mi-am asumat această bătălie cu mine însumi. E uşor de zis că singurătatea e o condiţie a supravieţuirii în marasmul de azi, când eşti pus în insectar şi arătat cu degetul că eşti un perdant, incapabil să te adaptezi “cerinţelor” pieţei de succes. Teoretic, aşa este, numai personalităţile singulare se impun prin ceea ce scriu, nu prin “sforile extraliterare trase”, în practică însă învingătorii, cât sunt în viaţă, se numără îndeosebi dintre cei ce au spatele acoperit de o gaşcă, de un interes al unei “organizaţii secrete” (glumesc)… Nu mă mai omor cu firea, azi aş fi fericit dacă aş reuşi să-mi public toate cărţile aflate în sertar.

– Ai totuşi vreo bucurie vizavi de lumea literară?

– Bucuria scrierii unui poem, a unei proze nu se compară cu nimic. Vizavi de lumea literară, Dumnezeu cu mila: am învăţat lecţia, nu-mi citeşte lumea asta literară cărţile, “nu i le citesc nici eu”, nu mă respectă, “n-o respect nici eu”, nu mă salută, “n-o salut”. Îmi ajunge dacă sunt lăsat în pace (dar nu sunt lăsat, şi atunci reacţionez pe măsură). Încerc să-mi menajez nervii şi să nu-mi viciez criteriile de selectare, să iau scriitorii şi operele lor aşa cum sunt, fiecare fiind lăsat de Dumnezeu să fie aşa cum e, chiar dacă nu ajung nicăieri cu toleranţa. Sunt intransigent până la capăt numai cu mine însumi. O bucurie e că am reuşit să las urme prin această lume literară, că au fost momente când mi s-au recunoscut “meritele” (deşi nimic nu merită pe lumea asta, nu?), când am primit un premiu sau mi s-a întins o mână critică. Orice bucurie însă am plătit-o cu vârf şi îndesat, aşa că nu-mi mai doresc să am parte de bucurii.

– Cum vezi literatura viitorului? Va fi una a disperărilor, sau va fi una ludică?

– Am ajuns să visez că literatura e trecută în codul genetic al celui care o scrie, că ea se scrie singură, că e un dat nativ, că e “comandată” (schimbările de paradigmă au legătură cu acumulările ADN moştenite) şi că e incontrolabilă. Vremurile se strică de aici înainte (2008 e trecut în regim războinic mondial devastator de Nostradamus, apar cărţi documentare despre apocalipsa sau transmigrarea spirituală din 2012; ia-o ca pe un avertisment literar), e normal să avem parte de o literatură a disperărilor, care ar putea fi scoasă la liman de literatura ludică!

– Numeşte măcar un scriitor român în care crezi.

– Scriitorii români în care cred sunt morţi, începând cu Eminescu, lor le aprind lumânări, la ei mă rog atunci când îmi e greu, să mă mai încarc energetic. Scriitorii români în viaţă sunt geniali cu toţii şi nu au nevoie de adeziunea mea la opera lor, nici să cred în steaua lor morală.

15 iulie 2007. Bucureşti

Interviu realizat de Iolanda Malamen

Dialoguri
Am o fire de sinucigas

Daca n-as fi scris literatura, m-as fi sinucis demult

LISSunt intransigent pana la capat numai cu mine insumi. O bucurie e ca am reusit sa las urme prin aceasta lume literara, ca au fost momente cand mi s-au recunoscut “meritele” (desi nimic nu merita pe lumea asta, nu?), cand am primit un premiu sau mi s-a intins o mana critica. Orice bucurie insa am platit-o cu varf si indesat, asa ca nu-mi mai doresc sa am parte de bucurii. (L.I.S.)

– Iolanda Malamen: Liviu Ioan Stoiciu, poezia ta incepe din Cantonul 248, un spatiu mirific, de neuitat pentru tine…

Liviu Ioan Stoiciu: Cantonul 248, reper autobiografic, atotprezent in scrierile mele: canton CFR de campie, cunoscut si sub numele de Halta Adjudu Vechi, in sudul Moldovei, aflat la 248 de kilometri de Bucuresti pe linia spre Bacau-Suceava. Un canton devenit din 1951 locuinta de serviciu pentru tata, sef de echipa la intretinere cale ferata, unde eu am copilarit (la 2 kilometri de Adjudu Vechi, comuna in care am mers la scoala pana in clasa a VII-a, si la 4 kilometri de orasul Adjud, unde am terminat liceul teoretic, in 1967), in apropierea varsarii Trotusului in Siret. Aici am fost rasfatat de familia cantonierului, aici am iubit la 11 ani o domnisoara mai mare cu zece ani decat mine, intr-un prepeleac (asezamantul Cantonului 248 era inconjurat de vii, pepenarii, gradini de legume, livezi, proprietati ale taranilor din Adjudu Vechi, pana sa vina colectivizarea) si am scris primele poeme, proze si teatru, aici am “editat” primele mele trei “reviste” (doua, literare si una de informatie publicistica, la fel de naiva) scrise de mana pe file A 3, indoite in doua. Aici, la Cantonul 248 a fost raiul pe pamant in primii ani ai copilariei, pentru mine, cu o ograda plina de comori si de toate animalele domestice, inclusiv de tractiune, de toate pasarile de curte posibile, de unelte agricole… In timp, cladirile semete ale Cantonului 248 au disparut cu desavarsire, furate pana la ultima caramida. Zilele trecute, pe 8 iulie 2007 a murit si tata (la casa lui, in Adjud), la 90 de ani, dupa ce in urma cu trei ani a murit mama mea adoptiva, de care se leaga amintirile Cantonului 248.

– A ramas in cartile tale.

– Au ramas in cartile mele secvente dintr-o lume reala a Cantonului 248, cu care ma identific, fictiunea pastreaza intacte aceste locuri si vremuri apuse.

– Ai parasit totusi Moldova pentru Bucuresti…

– Bucurestiul a fost din prima mea tinerete placa turnanta, aici mi-am ratat primele idealuri personale marete (legate de studii superioare in filologie si filosofie, dar si de idealuri literare, poate si fiindca din 1972 conduceam un cenaclu studentesc la Casa de cultura din strada Mantuleasa, intitulat “3,14”), la 23 de ani, in 1973, avand “la activ” deja doua tentative de sinucidere. M-am insurat insa la Focsani, cu o vranceanca descoperita la cenaclu la Bucuresti (Doina Popa, prozatoare), in conditii sociale limita, in 1975, cand ni s-a nascut un fiu, Laurentiu. Am locuit 15 ani la Focsani, familist. In martie 1990 am parasit presedintia postcomunista a judetului Vrancea (la 22 decembrie 1989 fiind pus cu forta, de revolutionari, in fruntea institutiilor locale ale statului) si m-am mutat la Bucuresti, ales in structurile de conducere trecatoare ale Uniunii Scriitorilor, la noul saptamanal literar “Contrapunct”. Urmarea acestor tribulatii locative? Nu mai am un “acasa” al meu, Bucurestiul ma tolereaza indiferent, Focsaniul m-a abandonat, iar Adjudul m-a uitat (sunt un necunoscut aici, chiar daca sunt Cetatean de onoare al acestui oras). E ciudat ca si colegii scriitori (indeosebi cei din “provincie”) si critica literara, de cand locuiesc la Bucuresti, ma considera “bucurestean”, nu moldovean, desi in cartile mele specificul moldovean iese in evidenta. Bucurestiul e tranzitiv si la masa de scris, imi lasa senzatia ca nu mai am radacini.

– Mai ales in publicistica ta, se vede limpede ca ai acumulat nemultumiri si mahniri vizavi de lumea literara…

– Publicistica incomoda, fie pentru paginile politice si culturale de ziar, fie pentru revistele literare, “fac” de la Revolutie incoace, crezand sincer ca un scriitor “care se respecta” are si aceasta menire, sa spuna public lucrurilor pe nume, sa aiba opinii, sa ia atitudine. Mi-am tocat 15 ani din viata (cei mai buni pentru scris literatura), de exemplu, la “ziarul lui Ion Ratiu”, Cotidianul, unde am scris si zilnic (pana in noiembrie 2004, cand ziarul a fost cumparat de “catavenci” si pus la picioarele presedintelui Traian Basescu, eu fiind inlaturat tacit, stiindu-se ca nu iubesc autoritarismul postcomunist, corectitudinea politica, yesmenii si mercenariatul de presa; ultimul meu articol predat la Cotidianul in noiembrie 2004 insista asupra asemanarii autoritariste Basescu-Lukasenko, de care abia la inceputul anului 2007 a facut caz si premierul Romaniei). Dinspre nemultumirile date de gol prin publicistica legata de lumea literara de azi, nu vad de ce ar putea sa nedumereasca – atitudinile mele sunt insotite de probe. Ma voi opri doar asupra unui aspect public, intr-un an in care se vorbeste de votarea Legii lustratiei. Normal ar fi fost sa fie, primii, scriitorii romani care sa provoace procesul comunismului – nu e o gluma proasta! Au trecut 17 ani de la prabusirea comunismului si de la castigarea libertatii de expresie, si in lumea literara romaneasca se bate pasul pe loc. Totusi, am traversat o dictatura, sunt scriitori care au servit-o, au colaborat in secret sau pe fata cu un regim clasificat oficial azi drept “ilegitim si criminal” (cu PCR si organismul lui de represiune, Securitatea), au fost chiar scriitori-ideologi, in umbra lui N. Ceausescu, si au facut parte din CC al PCR-UASCR-UTC sau din activul de presa al CC al PCR-UASCR-UTC. E consternant ca ne balacim intr-un marasm moral nedemn, ca nu se despart apele de uscat in viata literara romaneasca. Un Mircea Eliade (sa ma refer numai la el, in acest an dedicat lui) e pus la zid pentru colaborarea cu un regim legionar de cateva luni, dar nici un scriitor roman de azi nu-si pune cenusa in cap pentru colaborarea condamnabila cu un regim totalitar rosu de decenii, perfectionat! Recititi macar textele, compromitatoare in cel mai inalt grad, din cartoaiele “Omagii” dedicate de Uniunea Scriitorilor dictatorului Ceausescu si sotiei lui (de care “Raportul Tismaneanu”, de dezavuare a comunismului, uita vinovat sa le pomeneasca), si veti vedea ca un Mircea Eliade a fost un dulce copil la nivel de colaborationism. E cu adevarat scriitorul roman o constiinta a natiei lui?

– Astept de la tine raspunsul, punand inca o intrebare: are literatura noastra de azi masti ce trebuie date la o parte?

– Ne complacem intr-o ipocrizie regretabila. Masca scriitorului roman a fost, este si va ramane pe mai departe literatura, culmea. Cu aceasta masca a “literaturii estetice”, scriitorul roman a avut credinta ca se salveaza, ascunzandu-si fata adevarata, aceea a demisiei etice si morale (cu lasitatile si neputintele personale din viata de zi cu zi, in primul si in ultimul rand), desi scriitorul e persoana publica si trebuie sa dea socoteala pentru tot ce face si ce nu face, la o adica. Dupa 17 ani de la Revolutie, e continuata in mod aberant marginalizarea marelui scriitor disident anticomunist Paul Goma, ba chiar si interzicerea semnaturii lui in revistele US! Aceasta e adevarata fata a literaturii romane, masca pusa deasupra ei e legata de legenda cu tot scriitorul roman care ar fi “rezistat prin cultura”. Sa fim sobri, fiecare scriitor e altceva. Nici nu mai stim cate masti purtam pe fata, de fapt. Am ajuns sa ne confundam cu aceste masti ale imoralitatii publice, sa nu mai stim care e fata noastra reala.

– Este un timp al confesiunii?

– Scriitorii se confeseaza permanent in ceea ce scriu, tin jurnale literare la zi si in poezie, proza, teatru, eseu, critica. Azi, scriitorul roman isi redescopera identitatea in jurnal, in confesiune. “Autobiografia” scrisa si publicata are cititori care vor sa se raporteze la o personalitate sau alta (nu numai personalitate scriitoriceasca; confesiunile fostilor condamnati politici, “fie si oameni simpli”, sunt cele mai credibile). Las la o parte explozia expunerii in public a rufelor (murdare sau curate). Un scriitor atent isi poate incropi personaje imprumutand biografia altora, citita din aceste jurnale. Nu e nimic blamabil, prin confesiune s-ar putea sa ne regasim in particular.

– Intre poezie si audienta este o prapastie.

– Cu atat mai mult cu cat se sustine pe mai departe ca romanul e nascut poet (e oniric, contemplativ, “mioritic”, atunci cand nu e “mistocar-Mitica” bucurestean; pe cand moldoveanul sta in “asteptare cosmica”)… O explicatie ar fi ca poezia romana contemporana a luat-o inaintea cititorilor sai, “care n-o inteleg” (poetul asimileaza, cititorul nu). Vrem sau nu sa recunoastem, postmodernismul (urmas al neomodernismului) “nu are cautare” nici macar intre cititori avizati. Alta explicatie ar fi ca poetii nu stiu sa-si vanda marfa, in vremuri cu economie de piata salbatica, in conditiile in care nici macar televiziunea (cu impact exclusivist, ea a indepartat definitiv cititorii de carti) nu poate ajuta poezia, daca e citita aici, nu are nimeni rabdare sa o recepteze, schimba postul. Personal, cred ca poezia n-a avut public decat atunci cand in ea s-a cautat o supapa conjuncturala (cum a fost in regimul comunist, cu poezia extrem de accesibila, cu mesaj popular, nu aceea valoroasa, care a supravietuit in subteran, estetic-elitista). De altfel, eu m-am resemnat stoic, nu sunt interesat de audienta, scriu poezie pentru sufletul meu (poezia are rol terapeutic): asa mi-a fost scris, sa n-am succes la public.

– Liviu Ioan Stoiciu, s-au nascut opere literare cu adevarat mari in comunism?

– Dictatura comunista de la noi ar fi trebuit sa nasca opere epice “mari si tari”, dar ea n-a facut decat sa relativizeze valoarea. Cu poezia am fost pe treapta cea mai de sus: in anii ’80 un Marin Sorescu (autopromovat, tradus in toata lumea, cum numai un Zaharia Stancu a mai facut-o) sau un Nichita Stanescu ar fi putut lua Premiul Nobel pentru Literatura daca regimul comunist insista. Nu numai Romania a avut parte de comunism de tip rasaritean, dar numai Romania a cam ramas pana azi fara un Premiu Nobel pentru Literatura (si fara de scriitori de rang universal). Din nefericire, la romani conteaza doar spiritul de gasca, ii traduci numai pe “ai tai” cand ai bani publici-gramada pe mana. Ne omoara mentalitatea de clan, necritica. Frumos: gastile se traduc pe bani publici, cei singuratici bat din buze…

– Te cunosti indeajuns de bine, de cand scrii literatura? Te-ai eliberat de infernul interior?

– Stii ca am o fire de sinucigas (asa m-am nascut, gresit) – daca n-as fi scris literatura, m-as fi sinucis demult, negasind nici un sens vizitei mele pe aceasta lume. As putea sa cred ca m-am eliberat prin scris, continuu, de un rau existential funest. Nu sunt insa iubit de scriitori, nu am prieteni, asa ca nu-mi bat capul: eliberarea din interior imi deschide portile unei inchisori in exterior (de aceea m-am si izolat intr-atat, incat declar ca sunt un “calugar la domiciliu”). Nu reusesc sa inlatur antipatia “colegiala” pe care o provoc instantaneu, sa pot sa ma linistesc…

– Ai vocatie de politician? Ai intuitii politice?

– Vocatie de politician, nu, in schimb am intuitii politice imbatabile (mi le-am verificat de-a lungul anilor si prin publicistica, nu numai in fata televizorului), am simtul evolutiei vremurilor – chiar daca asta nu ma ajuta la nimic (traiesc de azi pe maine si la 57 de ani, cu un salariu bugetar de mizerie luat de la o revista literara). As fi putut sa ma perpetuez la varful clasei politice din 1990, cand am fost pus cu forta primul pe lista FSN Vrancea la alegeri (aveam aura unui “rezistent” anticomunist, chinuit de Securitate, cunoscut si de la Radio Europa Libera): am refuzat ferm, am preferat sa ma dedic, sarman cu duhul, literaturii. Cat am semnat articole radicale in ziarul Cotidianul, am fost invitat sa intru “fie si ca independent” pe liste electorale la Bucuresti, pe locuri eligibile in partide aflate in Opozitie sau la Putere. N-am fost membru al unui partid niciodata si nici n-am sa accept de aici inainte sa stau la dispozitia vreunui fel de disciplina de partid “batute in cap”. Prefer independenta totala, chiar daca e numai paguboasa.

– In ultimii ani, in scrisul tau se citeste o mare insingurare. Nu este, de fapt, asta o conditie a supravietuirii ca scriitori?

– Poate, daca am trai intr-o lume literara “normala”, in care gastile sa nu-si prezinte membrii drept unicii scriitori care conteaza si au valoare… Instinctiv imi vad singur de drum in literatura romana, pariind pe cai verzi pe pereti. Mi-am asumat aceasta batalie cu mine insumi. Teoretic, numai personalitatile singulare se impun prin ceea ce scriu, nu prin “sforile extraliterare trase”. In practica insa invingatorii, cat sunt in viata, se numara indeosebi dintre cei ce au spatele acoperit de o gasca, de un interes al unei “organizatii secrete” (glumesc)… Nu ma mai omor cu firea, azi as fi fericit daca as reusi sa-mi public toate cartile aflate in sertar.

– Ai totusi si bucurii, nu numai crispari si insingurari.

– Bucuria scrierii unui poem, a unei proze nu se compara cu nimic. Vizavi de lumea literara, Dumnezeu cu mila: am invatat lectia, nu-mi citeste lumea asta literara cartile, “nu i le citesc nici eu”, nu ma respecta, “n-o respect nici eu”, nu ma saluta, “n-o salut”. Imi ajunge daca sunt lasat in pace (dar nu sunt lasat, si atunci reactionez pe masura). Incerc sa-mi menajez nervii si sa nu-mi viciez criteriile de selectare, sa iau scriitorii si operele lor asa cum sunt, fiecare fiind lasat de Dumnezeu sa fie asa cum e, chiar daca nu ajung nicaieri cu toleranta.

– Cum vezi literatura intr-un apropiat sau indepartat viitor?

– Am ajuns sa visez ca literatura e trecuta in codul genetic al celui care o scrie, ca ea se scrie singura, ca e un dat nativ, ca e “comandata” (schimbarile de paradigma au legatura cu acumularile ADN mostenite) si ca e incontrolabila. Vremurile se strica de aici inainte (2008 e trecut in regim razboinic mondial devastator de Nostradamus, apar carti documentare despre apocalipsa sau transmigrarea spirituala din 2012; ia-o ca pe un avertisment literar), e normal sa avem parte de o literatura a disperarilor, care ar putea fi scoasa la liman de literatura ludica!

– Numeste macar un scriitor roman in care crezi.

– Scriitorii romani in care cred sunt morti, incepand cu Eminescu, lor le aprind lumanari, la ei ma rog atunci cand imi e greu, sa ma mai incarc energetic. Scriitorii romani in viata sunt geniali cu totii si nu au nevoie de adeziunea mea la opera lor, nici sa cred in steaua lor morala.

Iolanda Malamen
http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-10-25&id=228448&kword=Liviu+Ioan+Stoiciu


Like it? Share with your friends!

0
5 comments

5 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Draga LIS,
    mă bucur mult că vă putem găsi acum şi-ntr-o casă virtuală, felicitări pentru hotărîre.
    Acum… fiecare cu aşteptările lui… eu sper să băgaţi din cînd în cînd şi cîte-o poezie:)

  2. The Lyford Cay Private school serves as a community resource after international and Bahamian families. Lyford Cay School offers a enormous law Nursery through High Inculcate education. Help of a multi-cultural environment that promotes reason amongst diverse nationalities, students are provided with the opportunities and resources to ripen into cross-cultural learners and culpable citizens. Lyford Cay Clique is an competent, non-denominational, hour school. The university is a non-profit-making object governed near a Board of Directors.

    http://qefuze.wordpress.com/
    http://ivimen.wordpress.com
    http://kapyce.wordpress.com
    http://agoxihek.wordpress.com

  3. The Lyford Cay Denomination serves as a community resource for ecumenical and Bahamian families. Lyford Cay School offers a exorbitant pattern Nursery through Treble Inculcate education. To the core a multi-cultural circumstances that promotes understanding amongst diverse nationalities, students are provided with the opportunities and resources to become cross-cultural learners and front-office citizens. Lyford Cay Seminary is an distinct, non-denominational, lifetime school. The coterie is a non-profit-making object governed by a Board of Directors.

    http://womobukynu.wordpress.com/
    http://ineqadune.wordpress.com/
    http://upyseqa.wordpress.com/
    http://efeboqad.wordpress.com/

  4. Eu zic asa, daca ai ce pune pe masa de la o zi la alta si nici capul nu te doare, ai castigat deja. Dovada? Pai tot am vazut-o in calitatea comentariilor cititorilor dumneata.

    Asa ca tine-o p’a dumneata si noi te vom citi si de aici incolo!