Am visat marele cutremur. Despre dezvoltarea spirituală, prin moarte. Ramona Trifan, doctor în postmodernism

Sâmbătă, 24 iulie 2010. Sunt fiert, înainte să vin întârziat la masa de scris, aici, am făcut curăţenia de sâmbăta în amănunt în apartament (inclusiv în balconul mic murdărit de condensul de la aparatele de aer condiţionat de la etajele superioare; n-am reuşit să le detectez apartamentul, au plecat în concediu de odihnă proprietarii sau în week-end şi le-au oprit de ieri; apropo, tot de ieri a revenit şi apa rece la baie, după zece zile de absenţă, mă închin; asta, după ce am avut un dialog nu tocmai plăcut cu doamna care nu lăsa instalatorii să intre la ea în apartament) – afară, la umbră, 33 de grade, în casă 30 de grade. Azi n-am ieşit din casă… Am ezitat să dau aici de gol trei întâmplări personale, care ar putea să intereseze public. Mai exact, am vrut să mă mai gândesc la ele, să le găsesc un rost.

Prima. Am vrut să uit, dar n-am uitat: joi, 22 iulie (în somnul meu de dimineaţă, după obişnuita noapte albă), am visat marele cutremur, blocul în care stau s-a înălţat, eu am paralizat de groază, am auzit un huiet şi o scrâşnire colosală de fiare şi ciment, n-am apucat să mă urnesc din loc, eram singur şi blocul s-a aplecat spre orizontală, cu mine întins pe spate, moment în care am fost acoperit de mobilă, zid, haine şi am apucat să spun: Asta a fost, Doamne ajută! Eram împăcat sufleteşte, dar îmi părea rău, era un sentiment de frustrare că dispar instantaneu. Am căzut într-un hău mental. Şi m-am trezit. N-am apucat să văd ce se întâmplă în Bucureşti… Mi-am revenit greu din vis.

A doua. Am scris aici de poetul Ronald Gasparic, ucis la 21 de ani (în 1991) la Brăila de fiul unui colonel de miliţie-securitate, am pomenit şi de antologia de versuri îngrijită de Vasile Andru, de 288 de pagini, scoasă la Editura Paralela 45, şi de faptul că eu îi aprind lumânări la cavoul lui din Adjud. Am scris aici despre Ronald Gasparic, foto, pe 20 şi 21 iulie (vedeţi zilele de jurnal online). Ce n-am spus, fiindcă am ezitat, sperând să prind un fir iraţional, care să mă lumineze, a fost că în această carte intitulată „Rămân pământ de soare” e publicat un „Document mediumnic (Psi) – Dialog cu o văzătoare din SUA, consultată de familia poetului”. Aţi citit bine. Răspunsurile mediumului american (care îl identificase pe poetul român pe lumea cealaltă, deşi îi era complet necunoscut; e posibil?) sunt deconcertante, inacceptabile pentru o minte raţională. Citez clarvăzătoarea-medium-astrolog: „Acest om a fost ucis pentru că la nivelul fiinţei sale, la nivelul sufletului şi al spiritului lui, a învăţat ceea ce trebuia să înveţe în timpul acestei vieţi pământene şi a trebuit să plece înapoi”. Ce trebuia să înveţe, a întrebat familia poetului? A răspuns văzătoarea: „Vii în timpul unei vieţi cu o agendă cu tot ceea ce trebuie să devii şi să faci, să experimentezi… Să înveţi despre implicarea ta în energiile combinate care determină această existenţă”. Interesant, energie înseamnă informaţie – e clar că suntem programaţi din timp (ADN e mărturie). A continuat văzătoarea-astrolog: „Rony (Ronald Gasparic) a învăţat că nu poate controla ceea ce alţii au ales să reţină, felul cum alţii au ales să-şi vadă realitatea, dar această realitate a lor este diferită de realitatea sa”. Mai mult – „el a ales să fie ucis, deoarece era în plină dezvoltare, dar deja dezvoltarea lui se apropia de sfârşit, avea toate privirile aţintite asupra dezvoltării lui… el urma să fie scos afară oricum, a acceptat să-i fie luată viaţa oricum, acolo (la locul crimei) a fost mai mult decât o oportunitate pentru schimbare. Dacă ar fi murit de o boală, dacă ar fi murit într-un accident de maşină sau oricare alt fel de accident, lumea ar fi fost la fel de tristă… Trebuie să înţelegeţi că n-a fost un accident crima lui, că natura lui Rony a fost în comunicare cu spiritul celui care a dus la sfârşit ceea ce era deja plănuit, şi că acesta (criminalul) are multe de învăţat în timpul acestei vieţi. Aceasta (crima) a fost o situaţie convenită la nivelul sufletului, care a facilitat fiinţei lui Rony posibilitatea de schimbare”… La finalul convorbirii, familia a insistat pe faptul că fratele lui Ronald Gasparic, Cătălin, îşi reproşează că n-a împiedicat crima, fiind de faţă la conflict. Răspunsul clarvăzătoarei-astrolog: „Dacă ar împiedicat crima, l-ar fi oprit pe Rony din dezvoltarea spirituală. Şi orişicum, Rony şi-ar fi găsit un alt mod de a muri”… Aşadar, vizionara-astrolog e convinsă că Ronald Gasparic, inconştient (fiindcă i-a venit momentul) a ales să fie ucis – dacă n-ar fi fost ucis, ar fi murit oricum, fiindcă aşa îi cerea dezvoltarea spirituală (fiecare dintre noi fiind pe o altă treaptă de „perfecţionare”, veniţi pe această lume în vizită). Suntem în această situaţie: „moartea este oportunitatea schimbării unui nivel existenţial, cu alt nivel supra-existenţial. Oportunitatea schimbării unei planete văzute cu o alta, nevăzută”, scrie Vasile Andru în „Destin şi poezie”. Oportunitatea schimbării în universuri paralele. Dar de ce în acest mod, prin crimă? Continuă Vasile Andru, foto: „Ce facem, îi iertăm pe criminali? Îl iertăm pe cel care l-a ucis pe Ronald, şi pe ceilalţi patru care au participat la crimă? Ucigaşii sunt oare instrumente ale destinului, şi în dispreţul şi blamul colectiv, ei fac cu inconştienţă o lucrare? Sunt chemaţi să înfăptuiască un final de act prescris undeva în scenariul tainic al vieţii, al omului, care are atâtea conexiuni, încât numai iluminarea le-ar revela? Îi iertăm sau îi pedepsim pe criminali”? Teribil, clavăzătoarea-astrolog-medium a atras atenţia că Ronald Gasparic, mort, plecat acolo unde a ajuns: „Are o dragoste total necondiţionată pentru toate fiinţele, dar mai ales pentru cel care l-a ucis”… Am citat, nu am inventat nimic. Nici nu vreau să comentez. Vreau numai să luaţi aminte la complexitatea atitudinilor faţă de moarte, în general. Şi că putem extinde modelul criminalului pus de destin să ucidă „fiindcă a venit timpul” (fiindcă atât i-a fost scris victimei) şi Mădălinei Manole – ea singură fiindu-şi ucigaşul, ajutată eventual de îngerul păzitor. Pur şi simplu aşa-i cerea dezvoltarea spirituală Mădălinei Manole!

Las pentru mâine al treilea exemplu, asupra căruia am tot ezitat să-l dau de gol, negăsindu-i „firul roşu”, depăşit de tematică. Vă va surprinde şi pe dumneavoastră, trecând accidentul cu vederea.

PS. Descopăr că Ramona Carla Trifan (în fotografie cu fiul ei) nu e chiar o cititoare obişnuită, că-şi dă doctoratul cu Al. Cistelecan pe o lucrare despre proza postmodernă şi publică regulat în revista USR Discobolul. A intrat în vorbă pe Facebook pe când scriam aici şi eram în criză… E bine să ne cunoaştem cititorii:

LIS: – Nu mai pleci la munte si la mare, in Italia – sau lasi pentru luna august?

Ramona Carla Trifan: – au venit italienii acasa, ca n-au fost de un an. as putea merge in august, e f ieftin avionul, dar am examen din 22 si n-am invatat chiar nimic. plus ca nici la referatul doctoral n-am miscat absolut nimic si e in septembrie cred. iar eu nu scriu asa rapid ca tine.

– Dacă eşti aşa ocupată, trece repede vara. Totuşi, o săptămână ai putea să te repezi în Italia, dacă ai la cine să stai, să ai inima împăcată.

– da. a fost tare placut vara trecuta in italia. m-am plimbat de capul meu cat am vrut. ca fratele meu si cumnata lucrau si m-au lasat in plata domnului. a venit fratele cu mine o data sa vad cum merge treaba cu trenurile si apoi m-am descurcat. nu e mare lucru. ma costa mai mult drumul pana la cluj decat avionul pana la pisa :))

– Nu lăsa pe altădată, profită cât eşti tânără de oportunităţi. Nu se ştie niciodată dacă nu vine sfârşitul lumii la nivel personal, necazurile stau după colţ la unii…

– nu m-ai intrebat cine e cond. meu de doct.

– Te pomenesti că e Al. Cistelecan sau Virgil Podoabă. Mai bine spune-mi ce temă are doctoratul tău – Petru Cimpoeşu?

– nu. proza postmoderna romaneasca. dar ma ocup mai pe larg de cartarescu, cimpoesu, craciun. e primul, cistelecan. podoaba nu e conducator de doctorat. dar mi-a fost prof la master. el e prof la brasov. titular.

– Interesant. Nu pricep de ce nu mergi mai departe şi nu-ţi scrii cărţile tale, eşti mai mult decât avizată – de ce nu publici recenzii sau cronici în reviste literare (în Vatra, de exemplu).

– am publicat. nu in vatra, ci in discobol. am vazut ca si tu ai ceva pe-acolo. recenziile sunt plictisitoare. si obligatorii.

– Când ai publicat în Discobolul, despre ce?

– tre sa ma uit ce nr era. anul trecut. despre postmodernismul romanesc al lui cartarescu. si o sa am si in toamna. da astia publica cate trei numere odata. si inca un articol despre istoria critica a lui manolescu. nu mai stiu, ca nici eu nu le-am citit ;))

– Eşti mare. De ce n-ai spus domnule de la început cu cine am de a face? Înseamnă că mureşenii (scriitorii), cel puţin, îţi fac o plecăciune. Îţi fac şi eu. Acum, gata, că intru în criză.

– fii serios. nici eu nu stiu, in majoritatea timpului, ca am publicat ceva. si nici n-am cine stie ce merit la asta. ma faci sa incep sa ma plang si eu ca nu-s citita :)). gata! am complexe. sunt ignorata.

– Aşa se începe – aşa se sfârşeşte: cu complexul că nu eşti citit. Crezi că mai are vreo importanţă dacă eşti citit? Vezi-ţi de scris, restul… vine de la sine, sau nu vine: recunoaşterea publică e valabilă şi postum.

– singura problema e ca nu-s pasionata deloc de scris. decat eventual comentarii sau mailuri. d-astea cate vrei. iar de posteritate ma doare in cot ;)) aproape uitasem ca am publicat. sunt formalitati.

– Poate într-o zi ai să dai de gustul datoriei faţă de tine însăţi şi să stai la masa de scris fiindcă aşa ţi s-a dat, să te exprimi (puţini sunt cei cu spirit critic). Văd că tu nu mă laşi să termin de scris pagina de jurnal online. Pa!

– vezi! sa nu ne tii cu jurnalul! ca toata ziua stai la taclale si seara dai din colt in colt!

– Exact ce spuneam, te pun serviciile secrete (cele literare) să-mi subminezi blogul. Pa!

– asta o.m. ti-a bagat-o in cap :))

– Da, trebuia sa scriu bolşevicii din literatura română îmi subminează munca. Închid.