Apa necunoscută care curge spre nord. I.B. Lefter are stofă de ministru, dă direcţie. Despre măreţia zeilor de odinioară

6 min


Marţi, 28 iunie 2011. Rondul de noapte, Bistriţa 24-26 iunie – „Întoarcerea poeziei”… Am plecat cu Doina Popa vineri după ora 8 spre Bistriţa pe traseul Braşov-Sighişoara-Târgu Mureş-Reghin-Bistriţa, ne-am oprit să mâncăm un sandviş adus de acasă pe iarbă verde, dincolo de Predeal şi de Timişul de Jos, pe marginea unei ape, care însoţeşte drumul european – apă care mi-a lăsat senzaţia că urcă spre nord, nefiresc, nu coboară spre sud (mi-a rămas în minte cursul ei spre nord, unde naiba s-o fi vărsând şi ce apă o fi? Prahova izvorăşte la Predeal şi se varsă în Ialomiţa, nu putea fi Prahova)… Înainte de a pleca, Doina a cules flori de soc. Ne-am oprit apoi la Sighişoara, am urcat la Cetatea medievală (revizitată de câte ori am ocazia; mă impresionează pietrele uzate, câte generaţii le-au călcat, cetatea e consemnată din anul 1280), era o caniculă insuportabilă, Doinei i s-au muiat picioarele, aşa că am aşezat-o la o masă, la umbră, pe o terasă şi eu am urcat mai departe dealul mare cu şcoala, biserica evanghelică şi cimitirul cetăţii, pe scările acoperite – trăind cu senzaţia că iau legătura în timp cu „superiorii”. Am băut şi eu o cafea pe terasa unde Doina admira florile şi clădirile care au rezistat atâta amar de vreme. La întoarcerea la maşină, am găsit pe parbriz o amendă de 15 lei, am plătit-o unui agent de parcare, care a ridicat din umeri, nu era indicator de parcare cu plată, mi-a explicat că a trecut inspecţia pe acolo şi că trebuia să cumpăr bon de parcare în oraş. E jaf oficial la drumul mare la Sighişoara… Tot drumul am văzut că se adună fânul cosit în clăi sau e cărat în căruţe. La Rupea ne-am oprit iar, să fotografiem ruinele cetăţii semeţe medievale de pe dealul Cohalmului. Am ajuns la hotelul unde am fost cazaţi, dincolo de Bistriţa (pe drumul spre Suceava-Vatra Dornei) la ora 17.30. La ora 18 am venit în centrul municipiului Bistriţa, la celebrele arcade medievale. Peste drum de ele, turnul bisericii evanghelice, ars cu ani în urmă, azi e refăcut (cu banii saşilor plecaţi)… Se deschide Rondul de noapte la Galeriile Arcade 24 (expune tablouri Ioan Iacob, bistriţean plecat acum 35 de ani în Germania). Gazdă şi organizatori, criticul de artă Oliv Mircea şi poetul Mircea Măluţ. Spune Oliv Mircea: e un moment al reaşezărilor, seamănă cu perioada interbelică, societatea se regrupează, să ne bucurăm împreună de întâlnirea de la Bistriţa, putem fi puşi în postura unor mărturisitori… S-a început cu lansările cărţilor de proză semnate de bistriţeanul Virgil Raţiu şi de clujeanul Mihai Dragolea. Aflăm de la Ion Bogdan Lefter că avem de a face cu doi prozatori „de mare greutate”, după ce face apologia Rondului de noapte al lui Rembrandt, amintind de viaţa cazonă de până la Revoluţie, când contestarea nu era posibilă, şi de spiritul liber de azi. Virgil Raţiu ne anunţă că romanul lui (intitulat „Cărţile cu Alfonz”, ediţia a doua adăugită, dacă am înţeles bine, „roman modular”) a fost pierdut de Thomas Kleininger („traducătorul lui Heidegger”, de care nu mai ştiu nimic; prin 2009 era director PR la Registrul Comerţului), la Editura Rao – aşa că a trebuit să-l refacă… A intervenit Mircea Petean (el a spart continuu discursurile tuturor; are un stil spontan de a fi cu totul aparte): „De când s-a lăsat de vodcă şi bea whisky, Virgil Raţiu arată bine”. În privinţa echinoxistului Mihai Dragolea (volumul „Epiderma de bazalt”) – s-a lăsat de critică şi eseistică şi s-a apucat să scrie proză cu succes, a debutat în 1992 cu eseu despre Şcoala de la Târgovişte. „Mihai Dragolea e un prozator de clasă, azi, când literatura română n-are mari prozatori”, a subliniat I.B. Lefter. A intervenit iar Mircea Petean: Lefter a vorbit de doi prieteni ai lui, „cei doi prozatori nu caută, ci găsesc, amândoi au umor – deşi sunt ardeleni”… Oliv Mircea a subliniat că la Rondul de noapte se amestecă poezia cu pictura, şi că Ioan Iacob (în Germania a ajuns între primii zece pictori), care expune acum la Arcade 24, are legătură cu întoarcerea fiului risipitor. Oliv Mircea a lăudat apoi „cărţile recente” ale lui Ion Bogdan Lefter (“O oglindă purtată de-a lungul unui drum. Fotograme din postmodernitatea românească” şi “7 postmoderni: Nedelciu, Craciun, Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu”), că ele stau “sub semnul criticii mesajului direct, sub semnul asumării condiţiei celui care face un inventar aproape complet al faptelor literare”, că I.B. Lefter are stofă de ministru, dă direcţie unei culturi, el e un critic postmodern, care practică o critică specială, fără ascunzişuri. A urmat recitalul unei jumătăţi dintre poeţii invitaţi… Voi reveni, vă daţi seama.

***

Las loc unei noi scrisori (observ, de succes) a buzoianului Tudor Cicu din Grecia (cu două fotografii):

Scrisori din strainatate

7

Motto: „Tu, nihil invita dices faciesve Minerva”  

Cineva spunea candva, ca nici o palma nu poate sa le inchida poetilor gura. Un raspuns cred ca l-a dat Nichita, cand spunea poetului sa aiba totusi puterea de a se lasa muscat „de te miri cine stie ce gura/ de te miri cine stie ce caine”, cum citesc in cele scrise de LIS, cum ca fitecine – fie el si regele inscaunat vremelnic in functia in care a fost numit, nu pentru ca lui i s-a cuvenit tronul ca urmare a nu stiu ce merite demne doar de zei sau regi – (si dintr-o data), chiar se crede rege sau zeu. Astazi a sosit timpul sa lasam in urma cerul si marea, albastre si fara margini ale Atenei, si fix la ora 12 la temperatura de 340 C ne indreptam spre Lamia, mai exact spre Thermopyle. Incepand cam de pe la 50 km de dinainte de Lamia, de o parte si alta ne rasar in fata plantatiile de maslini. Rulam masina de-a lungul coastelor golfului Mulian, care ne ofera o priveliste incantatoare. La dreapta zarim porturi micute cu nave acostate la dane si plajele localnice, iar la stanga se inalta muntii Greciei, semeti, golasi, numai piatra si iar piatra. Intram prin trei tunele care traverseaza muntele (o mare realizare a oamenilor de pe aici): 680 m + 2.5 km + 285 m, ingenios construite si bine luminate. Ajunsi la Thermopyle, facem poze in fata statuii regelui spartan Leonidas, eroul care cu numai 300 de spartani si 700 de soldati greci gasiti prin partile locului, au tinut piept celor un milion si jumatate de persani condusi de regele Xerxe. Citim pe panoul postat la fata locului (in limba engleza si greaca), ca aici s-a dat una din cele mai vestite batalii ale istoriei, dupa Herodot. Trei zile a durat batalia, o mana de spartani obtinand oprirea trupelor lui Xerxe in drumul sau spre Atena. Tradarea (la moda si azi) a pus capat bataliei si vietii eroului de la Thermopyle (480 i.e.n.). Daca muntele din spatele Thermopylelor (Kallidromos) ar vorbi, ehei cate multe altele n-am afla noi despre tradarile ce au avut loc acolo. Tot Herodot preciza, ca dupa incendierea Atenei de catre persanii lui Xerxe, acesta a cunoscut o infrangere zdrobitoare in lupta de la Salamina, sfarsind si el pe tronul persan tot datorita unei tradari de la curte. Vorba romanului: cine seamana vant culege furtuna. Cat de trist, trebuie sa fie Dumnezeule, cat de trist (sa constati si azi) ca tradarile, fie ele si de aur, nu s-au oprit. Drumul nostru continua spre Larisa si punct final Paralia Katerini, in total 476 km, pe o vreme cu soare dogoritor (cam 36-380 C cum citim pe cadranul de la bordul automobilului in dreptul orasului Larisa. Ma tot intreb, la astfel de temperaturi, cum de mai rodesc plantatiile astea nesfarsite de maslini ridicate pe dealuri si vaioage. De la Larisa, cititorule, poti sa-ti inchipui ca treci prin defileul Oltului spre Rm. Valcea. Peisajul este izbitor. Marea care se zareste la dreapta imi aminteste ca in curand vom da de urmele Afroditei-Venus, zeita care se zice ca se nascuse din spuma marii. Afrodita era fiica lui Uranus, cel dintai fiu al cerului, detronat de titanul Cronos, la randu-i detronat de Zeus, cel care avea sa vietuiasca pe muntele Olimp pe care il zarim in drumul nostru lasat la stinga. Pe langa maretia zeilor de odinioara, oamenii azi par resemnati. Nici macar nu-si mai amintesc ca l-au dat candva pe Don Quijote mergand in desert si strigand, iar strigatul sau a acoperit o vreme glasul zeilor. Neavand aripi, precum se spune ca aveau zeii, omul e totusi cea mai izbandita faptura pe pamant. De ce uita asta si nu e demn pentru a conduce cu cinste lumea dupa plecarea zeilor? Oare doar „se intampla ca obosesc sa fiu om”, cum spunea Pablo Neruda? Ori raspunsul e numai in fiecare dintre noi ? Pana cand sabia raspunsului nu se va rostogoli si peste cei care ne judeca, asa cum a cazut peste capatana Brincoveanului nostru, demn insa de crucea ce i-a fost incredintata, autorul acestor randuri nu va da si alte lamuriri.

24.06.2011

Tudor Cicu

PS. Public fotografii făcute la Rupea, la Sighişoara şi la Bistriţa, în prima zi a Rondul de noapte, de vineri, 24 iunie 2011.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

4 Comments

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Draga poete,

    Bistriţenii te saluta şi-şi citesc cu mare interes impresiile din Jurnalul tău legate de Rondul de noapte şi Bistriţa. Aşteptăm şi celelalte impresii promise.
    Am fost alături de tine în luările tale de cuvânt legate de pretinsa neînţelegere a tinerilor de către „batrâni”… Mi-a plăcut atitudinea ta onestă, prietenia cu care ne-ai înconjurat. Mi-ar plăcea să te avem cât mai des între noi. Oare un Manolescu ar onora invitaţia unor provinciali ca noi de la înălţimea sa? Păcat că nu înţelege că scriitorii au libertatea de a se exprima critic.

    Cu drag,
    David Dorian

  2. Fiind foarte prins cu treburile zilnice,nu am reusit sa-ti transmit urarile mele de sanatate tie si familiei si sa te bucuri de cat mai mult soare .Stiu ca-ti place, ca la noi , timpul este la fel de capricios ca-si la plecarea ta.Te astept(am) noi cititorii, cu mai multe insemnari de calatorie, gen (Epic) cele descrise de dl LIS in acest jurnal.Acestea raman,restul …circ. Apropos:
    -Un tip pe patul de moarte, toata lumea la capataiul lui, priveste pe cei din jur si spuse: „Ei f… bastilia masi ! Si nicimacar nu-mi e sete” (tanar fiind ,toata lumea-i spunea sa faca multi copii sa aibe cine s-ai aduca -O CANA DE APA la batranete).
    -Ce sa-ti mai spun, sa fie cu bine si cu pace…

  3. Dacă memoria nu mă înşeală (încă!) râul acela-i chiar Timişul ce dă numele a două localităţi. Una avea o tabără de vară vestită. Din proletcultistă, devenise exclusiv nomenclaturistă. Se varsă-n Olt sau alt afluent din Ţara Bârsei. Şi-i un râu de poveste! N-are nimic din năbădăioasa Prahovă.
    De multe ori am mâncat pe sponci, într-o rână, întins pe iarba grasă de pe malurile lui, pe când eram ucenic la chefere.

    Subscriu sub bunele impresii despre cronicile la zi ale dlor LIS (periplu bistriţean) şi Cicu (o Grecie de vis: reverii şi coşmare).