Miercuri, 30 august 2023. Sunt supărat, e puțin spus. Se ține de capul meu ghinionul, nimeni nu mai e în situația mea în cartier, la Brașov. De cinci zile nu am internet – și DIGI (al cărui abonat sunt, cu contract) ridică din umeri, că e distrus cablul care vine de la caseta din alee (la distanță de două case de mine) până la mine acasă, din opt fire ale lui mai sunt în viață trei și nu poate funcționa internetul. Lasă că de internet depindea și telefonul fix, care e și el mort de cinci zile. Mi-au spus că RCS-RDS nu are departament de spart asfaltul și făcut șanț să îngroape cablu (pentru spart asfaltul trebuie autorizație de la Primărie!) și că n-au nici o soluție.
După trei zile m-au anunțat că ei rup contractul vechi și fac alt contract (începând cu 1 septembrie) – mi l-au trimis pe e-mail, nu înțeleg nimic din el, n-a mai trecut nici un echipaj DIGI să pună o nouă aparatură, eventual, pentru internet la distanță, degeaba le-am tot repetat că e urgență, că lucrez de acasă, de la distanță, online (la redacția revistei Viața Românească; tocmai trebuie să corectez textele numărului 10) și că suport eu toate cheltuielile. Nesimțirea e dusă la extrem. Tot cartierul în care locuiesc (Green Park Villas) n-are altă rețea decât DIGI, n-am cum să schimb distribuitorul de internet. Trăiesc din mila wireless-ului vecinilor (care mi-au dat parola lor), dar care e slab.
Un vecin extraordinar, la inițiativa lui, Ovidiu, a cumpărat azi 20 de metri de cablu și l-a întins pe sus, de la etajul vilei sale (este tot abonat DIGI, se subînțelege) la mine, provizoriu; acum, când scriu, cablul are mufa introdusă în laptop, am internet „la rece”. N-am cuvinte să-i mulțumesc, ținând cont că am obligații de serviciu legate strict de internet.
Peste noapte a plouat violent aici, unde locuiesc, lângă pădure, la 650 de metri, la baza muntelui Postăvarul, cu furtună; tunetele și fulgerele ne-au trezit tot timpul (până acum mă trezeau noaptea motănelul și pisicuța; acum pisicuțele erau speriate), se zguduia casa, n-am mai pomenit.
Altfel, ce mai face războiul rușilor de lângă noi, din Ucraina. Mor pe capete și de o parte și de alta pe front, cu sutele zilnic. Natural, cu pagube materiale inimaginabile. Dronele și rachetele trimise noaptea de ruși sunt doborâte sută la sută de apărarea aeriană, dar în cădere exploziile lor provoacă distrugeri de toate felurile. Mă mir că armata rusă e într-atât de slabă și nu bombardează cu prioritate „antiaeriana” ucraineană (e clar că n-o identifică). Ucrainenii asta vânează, ieri anunțau un nou succes al lor, au distrus în zona Herson cel mai avansat sistem radar mobil al Rusiei, Predel-E. Sistemul era amplasat pe o plajă, pentru a monitoriza acțiunile atât pe mare, cât și pe uscat, ale armatei ucrainene, în momentul în care a fost lovit de o rachetă ucraineană. Valoarea unui astfel de sistem ar fi de 200 de milioane de dolari.
Nu spun că ucrainenii au lichidat conducători ai armatei ruse unul după altul, având o divizie de lunetiști performanți. Da, și așa dezorganizezi o armată, lăsând soldații fără ofițeri. Pe de altă parte, azi, de exemplu, rușii se lăudau că au distrus patru nave militare rapide ucrainene care transportau grupuri de debarcare ale forțelor de operațiuni speciale ucrainene în Crimeea. Asta, după ce Ucraina a anunțat joia trecută că a desfășurat o operațiune de comando în Crimeea, fără pierderi. De necrezut, citim povești de război cu debarcări. Eu nu înțeleg: bun, debarci 50 de ucraineni în Crimeea ocupată de ruși, ucizi în stânga și în dreapta (eventual arunci în aer poduri și instalații militare), și? Poți schimba cursul ocupației? Mă rog, poate fi un model ucrainean de hărțuire a rușilor, atacând inclusiv pe teritoriul rus cu drone (fie ele și marine) – se întâmplă în fiecare zi, fără să reușească să distragă atenția, să disloce trupe ruse de pe front să-și apere propriul teritoriu.
E un război al dronelor? „Ele sunt folosite în recunoaştere la mică distanţă, dar şi în controlul focului, iar drone de atac sunt folosite pentru a distruge trupe şi echipament inamice”. Ucrainenii au declarat că pierd pe zi între 40 și 45 de drone! Pe zi! Cum arată viața pe front? De curiozitate. Un soldat ucrainean, specialist în comunicații, pe nume Oleksandr Solonko, a descris în detaliu provocările cu care se confruntă pe frontul din Zaporojie unde forțele Kievului încearcă o breșă care să destabilizeze trupele lui Putin, iar relatarea lui este susținută de alții. În primul rând, spune el pentru CNN, topografia este importantă: câmpuri, sate, teren relativ plat… Oricine ești, un grup de asalt… o misiune de evacuare, recunoaștere aeriană sau terestră, mișcarea ta este vizibilă de departe. Inamicul se pregătește să te întâlnească de mult timp… Există un număr limitat de drumuri de acces și rute logistice. Totul a fost distrus și bombardat în mod repetat în fiecare zi. Aproape sigur ești observat. Practic, este imposibil să faci treaba rămânând complet invizibil pentru inamic.”
Există un întreg sistem de tranșee, tuneluri reale în unele locuri… lansatoare automate de grenade, mitraliere, sisteme de rachete antitanc. Șanțurile antitanc și câmpurile de mine se întind peste câmpuri… Ceea ce nu este distrus este minat. Trebuie să trecem prin toate acestea pentru a merge mai departe…. Dronele sunt pe cer non-stop, atât ale noastre, cât și ale lor. Deci este imposibil să ascunzi orice mișcare a echipamentului, orice manevră devine imediat cunoscută inamicului și bombardarea începe fie cu artileria, fie din drone”. Militarul a precizat că, spre deosebire de Bahmut, un oraș din est cucerit de ruși în mai, după luni de lupte istovitoare, nu există subsoluri în care să se adăpostească. „Aici sunt doar câmpuri deschise și plantații forestiere bombardate, din care practic nu a mai rămas nimic.” Solonko a recunoscut, de asemenea, pierderea de blindate ucrainene în regiune „din cauza superiorității inamicului în aer… Bombele aeriene ghidate sunt una dintre cele mai mari temeri. Rușii le folosesc la scară mare. Nu pot judeca acuratețea, dar arma este formidabilă ca putere”. Rușii folosesc pe scară largă dronele pentru supraveghere și țintesc poziții ucrainene, potrivit Solonko. „Ei identifică ținte și lansează drone Lancet în roiuri, precum și bombe ghidate”, a adăugat el. Asta poate fi o pagină de proză.
A mai trecut o lună „din viața mea”. Zece zile (1-10 august) am fost la mare, la Neptun-Olimp, la Casa Scriitorilor cu Doina Popa. Din cameră coboram direct pe plajă (de anul ăsta avem un cearșaf de plastic la capăt cu țăruși, comandat de pe Facebook; în fiecare an am avut probleme cu găsirea unor pietre să punem la colțul prosoapelor, să nu le ia vântul). N-am avut parte de o mare normală (călduță, liniștită), am intrat în apa-gheață și am înotat „din scurt”. Când n-a fost apa-gheață, au fost valuri uriașe, care nu te lăsau să intri în mare. Dar ne-am bronzat (eu având și bronz de la munte). Am făcut zeci de kilometri mergând cu picioarele goale în apa mării, pe plajă, pe golful de la Vila lui Ceaușescu la Casa Scriitorilor.
Seara, zilnic, preumblări pe faleza Neptunului până la Olimp (cu sclipiciul de la fostul Amfiteatru, amenajat de un libanez) și în stațiunea Neptun, cu lacuri dulci. Înainte de plecare cu două zile, am ajuns pe malul mării la 23 August (aici vântul i-a luat de pe cap pălăria nouă a Doinei și a aruncat-o în mare; natural, „cavaler”, m-am aventurat să prind pălăria care pleca spre larg, călcând pe bolovanii alunecoși, unul lângă altul, am căzut de mai multe ori și mi-am lovit rău două degete la piciorul stâng; dar am salvat-o) și mai departe, spre Costinești, până la plaja nudiștilor (într-o zi răcoroasă, cu vânt tăios, 19 grade; nudiștii erau… îmbrăcați). E șantier mare în drumul spre și dinspre 23 August (e o comună cu acest nume de lângă Olimp, la 4 kilometri), se pune la cale apariția unui nou golf, cu digurile de rigoare. Pe contul meu Facebook am postat zeci de poze.
Am fost și pe munte, la 2000 de metri, pe traseu provocator și pentru un tânăr, venit acasă, transcriu ce am postat pe contul meu Facebook (împreună cu 70 de poze), pentru cei ce nu stau pe Facebook: Frumoasă zi de luni, 14 august 2023. Pe trasee de mare anduranță („capacitatea de a rezista la eforturi fizice”). În munții Bucegi, singur – am trecut la alt nivel, de la 1799 metri (vârful Postăvarul) la 2033 metri (Cabana Caraiman) și 2122 metri pe un vârf de munte anonim, pe platoul Bucegilor. Urcuș din Bușteni de la ora 8.15 pe cruce albastră, pe Jepii Mici – mi-a scos sufletul (la un moment dat, în apropierea Cabanei Caraiman m-am așezat pe iarbă, nesimtindu-ma bine; cădere de glicemie? Intuitiv, am ronțăit un baton de ciocolată și mi-am revenit brusc!).
Patru ore în forță, trei ore au fost o plăcere, ultima oră de urcuș abrupt a fost un chin. La 12.15 la Cabana Caraiman, la 2033 metri (cumpăr ceai și cafea, plus o sticlă de apă minerală de jumătate de litru). Mănânc aici un sandviș din rucsac, de acasă, pe al doilea și al treilea sandviș îl împart cu un câine superb. Ridicat de la masă, constat că la ambele picioare am blocaje musculare crunte, ce mă fac? O pornesc spre Cabana Piatra Arsă (1950 metri), pe Platoul Bucegilor, organismul îmi cerea să merg, să nu stau, am strâns din dinți și am mers mai departe și blocajele au dispărut (am avut blocaje musculare și la urcat, când mă opream să-mi trag sufletul, care dispăreau când mergeam). Urc pe un vârf de munte anonim, din dreapta Cabanei Caraiman, la 2133 metri (am pe mobil o aplicație care îmi arată altitudinile unde mă aflu), pentru „belvedere”. La Cabana Piatra Arsă beau o cafea.
Sunt sute de mașini mici înșirate pe zece kilometri, pe puțin (din câte am auzit acolo) – ăștia sunt turiștii care urcă pe munte, cică. Plus cei veniți cu telecabina de la Bușteni, sunt cozi de nedescris. La 14.45 intru iar printre jnepeni (jepi), pe triunghi albastru, voi coborî pe Jepii Mari, închizând un cerc (venit pe Jepii Mici, cobor pe Jepii Mari) – la 17.45 sunt la Bușteni. Am probleme cu unghia mare de la piciorul drept (înnegrită când am coborât de pe Postăvarul, cu o lună în urmă) și cu degete care mă dor în ghete, la piciorul stâng (că asemenea preumblări la limită pe munte au un preț). Conform pedometrului de pe mobil, azi am mers fix 23,90 kilometri (34.128 pași), el îmi atrage atenția că „sunt cineva”. În continuare nu pot să cred că merg atât pe munte, urcând și coborând…
În luna august din acest an am mâncat ca niciodată o grămadă de mure, crescute la noi acasă, la Brașov (arbustul murul a apărut la noi din senin; i se mai spune „rug de munte”), suntem mândri de asta! Tot acum am aruncat alte două sacoșe cu nuci – fiindcă ne-au umplut marchiza de fluturi (până am descoperit de unde veneau fluturii au trecut luni de zile; inițial am crezut că sunt molii; după ce în iunie am aruncat alt sac de nuci; eu cumpăr toamna nuci întregi, nu miez, să avem peste iarnă, ca rezervă; dar nu știm cum să le conservăm, o dată ce primăvara explodează fluturii din ele).
0 Comments