Azi, 11.11.11, am fost la Buzău, invitat la o nouă lansare a cărții lui Tudor Cicu despre mine, la ora 11:11:11. Doina, supărată

Vineri, 11.11.11. Slavă cerului, am trecut cu bine și această zi, în limitele normalului, fără catastrofe sau intrări într-o altă dimensiune, totul pare a fi în regulă. Am reținut de la Mihai Rogobete: „Cele zece porunci axiomatice ale convieţuirii tribale au fundamentat – sintetizate în Marele Sefirot – Zoharul, Cabala, mistica zecimală, conform căreia 10 + 1 este mai mult, (plus), decât umanitatea; transcendenţa!” Probabil că în planul transcendenței s-au întâmplat azi lucruri importante, în ograda lui Dumnezeu. Personal, am putut să verific pe propria piele o eventuală schimbare radicală a conștiinței. Azi, 11.11.11, fix la ora 11:11:11 eram la Buzău, în holul mare al Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu”, la a doua lansare (după aceea de la Adjud) a cărții lui Tudor Cicu, intitulată „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia și subteranele ei”!  A fost lansată acum și o carte intitulată „Critice”, semnată de Gheorghe Postelnicu (fiindcă n-o am, nu știu despre ce e vorba în ea; probabil, cronici la autorii buzoieni din secolul XX). Iar la final au fost acordate premiile concursului de creație literară pentru elevi și studenți „Vasile Voiculescu – arc de suflet peste timp”, organizat de Fundația Academică „Vasile Voiculescu” și Biblioteca Județeană (juriu: Elena Radu și Marin Ifrim, membri ai USR și Stelian Grigore, Liga Scriitorilor Români; Stelian Grigore i-a dăruit Doinei Popa cartea intitulată „Elogii”). Manifestarea a început la ora 11 (nu m-am uitat la ceas, poate a început chiar la ora 11, 11 minute, 11 secunde). Nesperat, erau reuniți aici scriitorii buzoieni de azi, asta înseamnă că atmosfera era încărcată spiritual îndestul să producă inclusiv o schimbare radicală de conștiință. Sigur, nu am cunoștință dacă a avut loc vreo minune cu această ocazie, dar pot să vă asigur că am asistat la o manifestare literară de cea mai bună calitate (și asta ar putea să asigure o îmbunătățire a sufletului pe plan local). Au participat, în afara celor din juriu și a autorilor cărților lansate: Nicolae Gâlmeanu, Lucian Mănăilescu (mi-a dăruit „60” – versuri, a șaptea sa carte), Ion Stanciu, Titi Damian, Dumitru Pană, Ovidiu Petrescu (parlamentar 14 ani; conduce Asociația culturală „Renașterea buzoiană”), părintele Mihai Milea, Dumitru Ion Dincă, Emil Niculescu, Stan Brebenel, Nicolae Pogonaru, Elena Stroe Otavă, Gheorghe Petcu, Constantin Marafet, Viorel Frâncu, Dumitru Dănăilă, Vasile Burloi, Teo Cabel, M.M. Macovei, Ștefan Dima, Ilie Marian, Dan Camer (mi-a dăruit două cărți de versuri, intitulate „Traianele” 2009-2010 și 2010-2011), Iulian Sfetcu, Aurel Anghel (mi-a dăruit trei volume, unul de versuri, „Cartea psalmilor” și două de proză, „Întoarcerea cocorului” și „Galeria cu Ploșnițe”) – i-am notat în fugă, prezentați fiind de Marin Ifrim, pe unii n-am apucat să-i notez, neînțelegându-le numele.

Am plecat la drum spre Buzău după ora 9 (după o noapte nedormită, am avut insomnie; se repetă mereu aceeași poveste enervantă de dinaintea plecării) – aglomerația din trafic, până la ieșirea din București a fost exasperantă. La întoarcerea acasă (la 18.30) a fost și mai rău, o oră am făcut de la intrarea în București până în Piața Unirii (nu spun de cât de aglomerat a fost drumul de la Buzău la București; era un șir neîntrerupt de mașini care veneau dinspre București spre Moldova, mergeam numai cu farurile lor aprinse în față; dar și banda noastră, de dus spre București, era la fel de aglomerată; necazul e că mașinile grele, tir-urile făceau legea pe drumul european, și dintr-o direcție și din alta, se depășeau unele pe altele și te puneau permanent în pericol; fiindcă am ținut la „viteza” mea și am depășit numărul nesfârșit de mașini mari, Doina s-a speriat și s-a supărat, a promis să nu mai meargă cu mine cu mașina; natural, m-am supărat și eu, sângele meu rece o scotea din minți, după ea ar fi trebuit să vin în spatele acestor mașini mari / tir-uri cu șoferi tot mai agresivi; adevărul e că trebuie să strângi din dinți la volan, să te distragi din balamuc; dacă nu reușești, o pățești). Am ajuns la Biblioteca Județeană din Buzău înainte de a începe manifestarea, la ora 11, se ținea 11.11.11 după noi (de fapt, n-am făcut nici o observație în plus față de această zi, nici măcar la nivel metafizic). Eram „invitatul de onoare” al organizatorilor  (personaj într-o carte a unui scriitor buzoian fiind, nu?). A început directorul Bibliotecii Județene, Sorin Burlacu. A urmat Valeriu Bistriceanu, un doctor celebru buzoian (are Fundația Academică „Vasile Voiculescu”), care-și toacă bani personali și pe manifestări literare, el a patronat Concursul de creație, el s-a ocupat de masa festivă. Moderator a fost Marin Ifrim – el a invitat din start câștigătorii premiilor acestui concurs să aibă răbdare să vadă și ei ce e acela un scriitor român în viață, să-i cunoască în direct pe scriitorii care-și lansează cărțile și pe scriitorii care le vor comenta, și la final le vor fi înmânate premiile. Las pentru mâine consemnările făcute de mine pe scurt de la această manifestare încheiată cu autografe date pe cartea lui Tudor Cicu, pe care scriam cu mare plăcere „11.11.11”. Public mai jos o primă parte din ce a citit criticul buzoian Stan Brebenel la această lansare a cărții lui Tudor Cicu (profitând că are textul cules pe computer), pe seama volumului meu:

PE PRAG (VALE-DEAL)

Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu a publicat un nou volum de versuri, „Pe prag (Vale-Deal)”, ce a apărut la Editura Cartea Românească, în 2010. Poetul l-a structurat în două capitole: „Iubirea care vine din viitor” şi „Privind în gol. Dus pe gânduri”. Prin aceste denumiri autorul întinde o capcană cititorului. La el iubirea vine din trecut iar despre viitor, slabe speranţe, pentru că îl priveşte în gol. Şi din titlul volumului, ca şi din titlurile celor două capitole, constatăm că poetul este într-o, aparent, mare dilemă, aflându-se pe un prag, sau la o răscruce, şi nu se încumetă să se oprească înainte de el dar nici să-l treacă, se aburcă voiniceşte şi rămâne acolo, pe el, adică pe prag. Nu se încumetă nu pentru că nu ar şti ce este dincolo, ci pentru faptul că este conştient că şi dincolo este la fel ca dincoace. Se întreabă retoric, ca mai toţi nehotărâţii, ca mai toţi pesimiştii, dacă i-ar fi mai bine înainte sau înapoi, la vale sau la deal.  Vale-Deal, cel din titlu, este un personaj, probabil o dedublare a poetului, pe care îl consultă (ca pe un oracol?), stau la taifas amândoi şi, uneori, i se destăinuie. Vom vedea că autorul face o mare echilibristică. De altfel, am convingerea că nici nu pare interesat să facă pasul într-una din părţi, rămâne pe prag, adică este călare pe situaţie. „Nici nu mă mai interesează nimic, de altfel aparţin / unei evoluţii conservatoare. Mă arde la tălpi / moartea şi fug de mine însumi. / Cine mai sunt de fapt? („Un înscris feminin”, p. 103). Şi ce găseşte în cealaltă parte? Tot ceea ce a lăsat în cea de pe urmă: „Atâta / anxietate, atacuri de panică, halucinaţii” (acelaşi poem „Un înscris feminin”).

Este de o luciditate stranie şi tocmai aceasta l-a dus la un scepticism ce devine pe alocuri contagios. Din această cauză îl bântuie gânduri negre, suicidare: „Dacă nici de data asta nu mă / omor, / uitaţi-vă în gura mea – ţipa pe uliţa satului. / Asta e casa mea, îi dau foc!” („Ce a vrut, n-a putut”, p.84). Liviu Ioan Stoiciu este un pesimist incorijibil. Nu e un moft, o toană, o poziţionare la modă. Cu siguranţă este un exemplar reuşit al neamului nostru în care ADN-ul nu ţine cont de dorinţele personale, iar Emil Cioran este exemplul primordial, cel care este considerat un gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente: „…Nu / mai am nici un interes / faţă de mine însumi, m-am plictisit, nu mă mai pot / surprinde cu nimic, e la mijloc şi o uzură / naturală, căreia ar trebui să i se pună capăt. Mă uit / deja la mine ca la un altul: ce mai vreau, / totuşi?” („Mesaje subtile”, p. 33). Ai tot timpul impresia că poetul se întreabă  precum marele sceptic, Cioran: „Să fie pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?”. La Liviu Ioan Stoiciu totul stă sub semnul echilibristicii, nu pentru că ar fi greu de luat o hotărâre. Nesiguranţa îi face plăcere şi prin ea ţine şi cititorul conectat la dilemele existenţiale: „… Adevărul / e că nu mă aleg cu nimic, ar trebui să pun / punct. Nu mă hotărăsc, însă. În / fiecare zi îmi închei socotelile, îmi cad în genunchi, / mă rog să mai rezist, să nu mor cu zile şi / aud aceeaşi placă” („Îmi încordez inima”, p.60).

Stan Brebenel

(Va urma)

PS. Vă invit să citiți în format PDF revista Timpul de la Iași, la zi (trimisă pe e-mail de Liviu Antonesei) – dați click pe TIMPUL_10_2011 (și iar click pe dreptunghiul apărut).