Bătaia cu fulgi de îngeri! Mulțumesc pentru votul de pe Agentiadecarte.ro. Literatura care ne pregătește pentru război

Duminică, 18 septembrie 2011. Frumoasă surpriză în această seară, după ora 21 (când am ieșit la preumblare cu Doina, știți; e obligatoriu, să văd când vor începe ploile și vor veni gerurile și viscolul cum vom mai ieși), în Piața Constituției, la care era trecut în program (de Zilele Bucureștiului): 20.30 – 21.30 „Piata ingerilor” – Spectacol inedit adus din Franta de Compania de teatru de strada Les Studios de Cirque. Când am sosit noi am găsit piața din fața Palatului Parlamentului inundată de fulgi de… îngeri! În difuzoare, muzică franceză plăcută, îngerească. Peste tot, un strat gros de fulgi, putea fi îngropat în acest strat de fulgi un copil. Erau aruncate brațe de fulgi la întâmplare, în capul tuturor. Printre spectatori circulau ”îngeri francezi” (tineri machiați superb, cu aripi din pene uriașe și pietre Swarovski, care aveau la brâu două coșuri mari pline cu fulgi, golite și reumplute), acum se pozau cu doritorii. Spectatorii erau antrenați în spectacol, se plecau, luau un braț de fulgi și-l aruncau în capul oricui sau îl aruncau în sus. Totul era nefiresc, straniu: așa o fi în ceruri, printre îngeri – unde îngerii sunt jumuliți de fulgi? Uite că la asta nu m-am gândit până acum. Doina îmi spunea că în copilăria ei veneau la poartă, la casa bunicilor, samsari (la Ciușea, un sat din Vrancea, pe malul Siretului) și ”noi îi lăsam să ia fulgii de pe gâștele din ogradă (pe care le jumuleau pe loc) și ne dădeau în schimb materiale de rochii sau farfurii”… Ce frumos e să dai în mintea copiilor. Ne-am bătut cu fulgi de îngeri! Am venit acasă cu fulgi în sandale, pe bluze, în păr, deși am tot mers – am refăcut traseul de ieri seară pe jos pe Strada Franceză: pe scenă, la Folk You erau cei de la Zdob și Zdub, cu căciuli de blană ascuțite pe cap. Aceeași aglomerație incredibilă și azi și bună dispoziție la cei ieșiți în stradă (care mă cam sperie; sper să nu fie de rău augur, prefer să nu mă mai gândesc la semnele apocalipsei locale).

Apropo de ceruri și fulgi de… îngeri, dar și de modul prăpăstios de a interpreta evenimentele acestei lumi, mi-am amintit de o știre apărută în jurul unei fotografii făcute din întâmplare și care ascundea apariția lui Iisus pe cer (semn de apocalipsă), cu mâinile larg desfăcute. Priviți fotografia întâi: «Luc Perrot, fotograf amator, căuta unghiuri interesante să fotografieze frumoşii nori de deasupra vulcanului Cirque of Mafete, din insula Reunion, când a văzut minunea. Din jocul de lumini şi umbre de pe cer, format sub un curcubeu, se conturează un Isus cu mâinile ridicate a binecuvântare, iar lumina îi străluceşte deasupra capului. Luc Perrot a făcut fotografia pe 10 iulie… Fotografia a fost facuta intr-o dimineata, iar in departare, pe un nor apare proiectata o figura care pare a fi a unei persoane ce sta cu mainile intinse. Asemanarea este izbitoare cu cea a figurii biblice a Mantuitorului. Pentru a completa peisajul, imaginea este incadrata de un halou luminos perfect. „Am observat o umbra care plutea pe nori, inconjurata de un curcubeu. M-a luat prin surprindere. Cand am privit inregistrarea, mi-a dat senzatia unei aparitii divine”, spune Luc pentru DailyMail.»

***

Totul e literatură, și bătaia cu fulgi de… îngeri, și apariția lui Iisus, și apocalipsa în general? Acum câteva zile am primit o sesizare pe e-mail: Cele mai bune cărţi pentru premiile ASB 2010! Pe http://www.agentiadecarte.ro/cele-mai-bune-carti-pentru-premiile-asb-2010/. Dați click să vedeți despre ce e vorba, măcar la secția Poezie, unde e nominalizată și cartea mea, „Pe prag (Vale-Deal)”. Le mulțumesc (sincer, cu inima strânsă) celor ce m-au votat sau mă votează (că se tot votează până pe 13 octombrie, am înțeles). Le strâng mâna lui Dan Mircea Cipariu și Andra Rotaru că nu m-au uitat, am acum ocazia să înregistrez un nou eșec public, fără să mișc un deget. M-am învățat deja cu caii verzi pe pereți ai unui asemenea gen de clasament electronic (fals, manipulabil fără probleme). În privința premiatului la Poezie al ASB, eu îi cunosc numele de când am aflat componența juriului…

***

Pe de altă parte, literatura asta atotprezentă ar putea să ne iasă pe nas. Octavian Mihăescu observa în comentariul său de ieri, aici, că avem parte de o criză mondială (de care făceam caz ieri din titlul paginii mele de jurnal online) care deocamdată numai tatonează terenul, ea se va declanșa de aici înainte și nu se poate termina decât printr-un război. E un punct de vedere apocaliptic? Auziți:

„Ei da, aceasta criza provocata de stabilimentul bolsevic este in prima faza si anume, pregatirea psihologica a maselor pentru zilele când in adevar criza va atinge dur si global natiunile ce vor fi duse la sapa de lemn. Fata acestei crize pare a fi si ea una unica in istoria crizelor economice ce vin pe cale naturala (ciclica), cunoscuta specialistilor, care are drept finalitate provocarea unui nou inceput, ce va fi si mai benefic natiunilor.  Particularitatea acestei crize mondiale ne arata deslusit faptul ca este sub controlul stabilimentului ce are ca scop a scoate la iveala noile superputeri mondiale, care vor impune noi reguli pe calpod bolsevic, atrocitatile care vor avea loc vor intrece stalinismul. Ramâne de vazut intrarea in razboi pentru ca iesirea din criza se face doar prin razbel, care se pare va fi si el sub strict control la fel ca prezenta criza. Ce nu se prea vorbeste de aceasta criza.

1) Ea are rolul de a reaseza pe noi criterii asigurarile sociale din tarile westice, precum si veniturile (salariile) acestora.

2) Alt rol este cel al intaririi  bancilor care au incheiat procesul fuzionarii (la timp), acestea vor stabili regula jocului in noua formula ce va fi impusa la nivel global, spre exemplu: o banca nationala precum cea româna, va deveni filiala sa spunem a celei care va fi stăpânul zonei (U.E.), sa zicem Deutsche Bank!  Existenta bancilor nationale, mai multor banci private independente creeaza serioase probleme monedei unice (globale), ce va fi si ea tot virtuala. Banii vor disparea foarte curând, ei sunt deja o plaga ce creeaza crize in noua formula globala”. (Citiți întregul comentariu la ziua de ieri a paginii mele de jurnal online).

Avem, indiscutabil, motive de îngrijorare. Nu poate fi totul literatură – chiar dacă și această criză mondială (fixată pe asigurările sociale și bănci) anunță apocalipsa și… apocalipsa e literatură.

***

Buzoianul Tudor Cicu își continuă aici aventura (susținut de ieșeanca Andreea), pentru el totul e literatură, putem băga mâna în foc, ai senzația că numai pentru ea trăiește, ea îi ține de foame și de sete. Probabil că și la apocalipsă (provocată de un război mondial) numai literatura se va salva:

«Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud uneori bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Gând care, acuma, mă trimite la poemul lui LIS „Într-o lume ca asta” din volumul „Pe prag (Vale-Deal)”: „El e cel ce vede acum/într-ascuns. Iaca, aşa vine focul”. Niciodată poarta cetăţii nu se va deschide. Cetatea rămâne veşnic cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Niciun ţipăt de pasăre, niciun fluierat de ţiclean nu se auzeau de nicăieri. Pe cerul rece, plumbuit, nu se învârteau corbii şi vulturii. Te aflai acolo în mijlocul unei tăceri adânci şi triste, şi numai foşnetul ciulinilor rostogoliţi pe câmpurile din jur îţi aminteau că nu erai departe de marginea zărilor, de unde începea marea nesfârşită. E imaginea pregnantă a copilăriei mele mult lăsate în urmă după desprinderea aceea de care vorbeam anterior. Poate, fiindcă mă născusem într-o casă la marginea satului; un sat terminat cu cimitirul… şi dincolo de el începea, nesfârşită, stepa dobrogeană. În cetatea aceea, află tu, cititorule, că mi-am închis copilăria printre cărţi. Era sigurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Dar a venit vremea evadării din cetatea în care de unul singur mă ferecasem. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” – îşi încheie poetul sus amintit poemul său, şi visul se destramă precum cel al lui Grigori din „Donul liniştit” care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa că trăiesc prea multe fiinţe în mine (chiar eu mă simt uneori cam aglomerat de vocile lor), că încă nu sunt pe deplin liber după această presupusă evadare. In fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!”. Hildegard din „La ţigănci” a lui M. Eliade avea dreptate să spună, Andreea: „– Toţi visăm… Aşa începe. Ca într-un vis…”. Mircea Cărtărescu spunea că „totul se construieşte pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt” şi înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne introduce şi mai apoi pregăti pentru lumea ce va urma după noi. LIS spune asta cam în toate poemele sale suprarealiste. Aşadar, nu e singurul care să se arate speriat atunci când… „când nu se poate obţine nimic decât prin înălţare” (Semn rău). Cititorul meu a înţeles deja că acest dialog în tăcere, purtat cu dânsul, e singurul meu prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt ca şi el un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi în ochii sfinţilor din icoană. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. De aceea mă adresez ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd… Of, n-am să ajung!” Vedeţi?  Pornisem la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi spre Adevăr. Câteodată, apare în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Mara din acel comentariu mult discutat. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori sunt lebede mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei mi-ar da mie de înţeles, acum, că alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa destinului? Şi, puteţi constata, că i-a venit rândul şi celei de a patra întrebări. »

PS. Însoțesc pagina mea de jurnal online cu fotografii făcute în această seară cu telefonul mobil în „Piața Îngerilor” (Piața Constituției, de Zilele Bucureștiului).