0
6 comments

Sâmbătă, 22 mai 2010. Am să revin mai jos la cazul preşedintelui-premier Băsescu, care a hotărât să nu se atingă, în condiţiile în care România a fost adusă de el în faliment, de bogaţii privaţi şi, în schimb, să ia lunar, de la 1 iunie 2010, un sfert din salariu angajaţilor bugetari şi 15 la sută pensionarilor şi şomerilor sau asistaţilor social, în majoritate săraci (vorbim de 7 milioane de bugetari; îi las la o parte pe bugetarii care sunt milionari în euro şi primesc salarii nesimţite de bugetari – precum miniştrii Videanu, Berceanu, Udrea sau preşedintele-premier Băsescu; după cum las la o parte clientela politică a PDL care ocupă toate funcţiile în stat şi are salarii mari; las la o parte şi pensiile speciale, ale profitorilor sistemului postcomunist; dar ei nu depăşesc o cifră de câteva mii). E clar că avem de a face cu o ticăloşire a puterii actuale, care e dispusă să calce pe cadavrele celor proşti, să salveze „statul” aflat deja în incapacitate de plată (dacă n-ar fi banii de la FMI, „statul”, cu care se confundă Băsescu-Boc, n-ar avea cu ce să plătească salarii şi pensii sau indemnizaţii sociale).

 ***

Vreau să încep cu o observaţie de autor de jurnal online. Cine citeşte aceste blog / site (sau ce o fi) al meu, ştie că am introdus în spaţiul virtual un personaj real original din Iaşi, pe domnişoara A (de la Alfa) şi pe un tânăr cu GPS în el, care a acostat-o la miezul nopţii la Teiul lui Eminescu din Parcul Copou. Domnişoara are proprietăţi ezoterice şi terenul ei de manifestare în acest sens este Parcul Copou şi triunghiul magic aflat în preajma Teiului lui Eminescu (unde Eminescu are un bust), mai exact triunghiul e format de busturile lui Eminescu-Veronica Micle şi Caragiale (în acest triunghi personajul meu primeşte răspunsuri la întrebări esenţiale). Fiind eu unul dintre mulţii autori optzecişti (adică debutat editorial în anii ’80 ai secolului trecut), e normal să fiu acuzat de textualism acum. Dar acesta e adevărul, jurnalul mă exprimă aşa cum sunt. Trebuie să fac o sesizare (aveţi o condică de reclamaţii?): domnişoara Alfa, personaj, a început să dea de gustul chinuirii autorului! A autorului care a inventat-o ca personaj. Cum? Păi, eu, autorul, mă culc în zori (ora 6) – şi personajul real ştie asta. Deşi ştie (sau poate tocmai de aceea), personajul real simte nevoia să mă trezească la ora 10, maximum ora 11, să-mi spună ce mai face. Fiind convins că mă interesează, doar de aceea e personaj real. Natural, auzind telefonul (pe care-l aud şi vecinii de apartament, probabil, aşa-i urlă soneria), mă ridic somnoros din pat şi ascult, convins că e el, personajul meu real, care se miră cinic în genul „a, iar dormeai la ora asta, lasă, să-ţi spun ce am păţit azi”. Fiindcă nu vreau să-mi sperii personajul real, ascult somnoros, din când în când mai articulez un da sau nu, când se sperie că nu-l ascult, rezist aşa, ascultând, jumătate de oră, după care mă ia frigul (fiindcă ies de sub aşternut în maiou şi chilot, eu nu suport pijamaua, că asud în ea) şi simt nevoia să merg de urgenţă la baie, şi-i cer scuze personajului că mai mult nu pot să ascult. A, nu, personajul, domnişoara Alfa se impacientează, să mai stau că n-a terminat… O rog în gând (în speranţa că am puteri telepatice; dar nu am) să mă înţeleagă, că sunt şi eu un autor amărât, care n-am făcut nici un rău niciunui personaj, de ce să fiu chinuit în halul ăsta? N-am dormit nici trei ore în ultimele 24 de ore, sunt şi eu om… Vă daţi seama, stând cu telefonul 40 de minute la urechi somnul îmi sare, cheful de viaţă pe o zi începută pe aripile personajului meu real se duce naibii. Ce să mă mai plâng aici? După ce se îndură personajul să închidă, merg înfrigurat la baie (în genul lui Mr. Bean, să avem pardon, că e dus cu capul – vă trimit la o adresă intitulată „Mr. Bean in toilet”: http://www.youtube.com/watch?v=O3I7G-w3hTY&feature=related, dar aveţi de ales din dreapta paginii deschise zeci de alte filmuleţe cu el, mai drăguţe, daţi click pe care doriţi) şi, resemnat, mă întorc în pat, unde mă tot răsucesc, până renunţ, nu mai pot să readorm, aşa că mă trezesc şi întreaga zi dorm pe picioare, recuperând astfel ce n-am fost lăsat să dorm în pat… Cum vă spun, azi s-a repetat isprava – m-am culcat la 6, la 11 a sunat telefonul. Cine e? Eu sunt, cine altcineva, s-a mirat personajul meu real, Domnişoara Alfa, nu mi s-a făcut dor? Tot în pat eşti? Am mârâit, dar n-am scos un cuvânt. Resemnat, m-am uitat pe geam cât am ascultat personajul meu real şi am admirat ploaia torenţială, „mamă, ce plouă”, mă mai exprimam şi eu, şi o auzeam pe Alfa: ce fac, nu o ascult? Cum să nu, plouă însă cu găleata la Bucureşti, dacă nu mă trezeai tu, nu vedeam acest spectacol dezlănţuit al naturii, mare noroc am avut cu tine… Personajul A (de la Alfa) mi-a redat în amănunt ce păţise în această dimineaţă: fiindcă avea inspecţie şi trebuia să arate ca scoasă din cutie, şi-a călcat o cămaşă. Dar ce, am întrebat eu, la voi (ea face parte dintre intelectualii de soi ai oraşului) se fac inspecţii sâmbăta, nu aveţi liber? Nu, că inspecţiile de sâmbăta se lasă cu bairamuri după ce ies bine, sunt anume aranjate din timp… Bun, călcam cămaşa şi ascultam Beethoven. Poftim? Cum adică poftim, ce, personajele tale nu ascultă Beethoven? Iaca, încurcătură: să fiu sincer, răspund eu (ca autor serios ce mă aflu), n-am mai auzit să asculte personajele mele Beethoven cu dimineaţa în cap, dar mă rog, tu poţi să faci o excepţie. Buuun, călcam cămaşa şi am văzut că-mi creşte pulsul, continuă personajul meu real: „lucrarea” lui Beethoven era mai agitată spre final şi brusc m-am agitat şi eu, dar rău, am simţit că se înfierbântă fierul de călcat, că-mi arde cămaşa, că face scurt circuit, că explodează – şi am oprit muzica. M-am crucit, continuă domnişoara A: ce poate să mai însemne şi asta? Mde… O ascult cu inima încercată mai departe pe domnişoara Alfa: am luat altă cămaşă să o calc, am dat drumul la aceeaşi melodie (n-am îndrăznit să o întreb ce melodie anume – o sonată; nu, că „sonată” sună prost în limba română; să mă ierte personajul pentru observaţie) şi s-a repetat întocmai povestea, spre final am devenit atât de agitată, încât simţeam că fierul de călcat a luat-o razna, n-am cum să-ţi explic. Aşa că am oprit muzica lui Beethoven. (Să fi fost o simfonie? Nu, că-ţi trebuie o viaţă să o asculţi, nu o dimineaţă) Fiindcă n-am reuşit să-mi calc nici acum cămaşa ca lumea şi am îngălbenit-o pe margini, am schimbat a treia cămaşă – şi am dat a treia oară drumul la aceeaşi lucrare de Beethoven… Îmi imaginez, am întrerupt-o pe domnişoara Alfa, de data asta fierul tău de călcat a început să se agite spre final, să urle să opreşti o dată muzica aia care-l înnebuneşte de cap, dacă nu, sare pe tine! Nu, a treia oară nu s-a mai întâmplat nimic, sâc!, mi-am călcat cămaşa ca prin farmec şi nici n-am mai auzit partea agitată a melodiei lui Beethoven. Numai că, şi-a continuat personajul meu real mărturisirea, nu mi-am dat seama că a trecut timpul şi că suna în draci telefonul mobil că a venit inspecţia şi eu n-am sosit la locul de muncă, sunt aşteptată, m-au făcut albie de porci. Normal, ai dat vina pe Beethoven şi pe fierul de călcat… Nu, eu altceva voiam să-ţi explic: am descoperit de ce simt nevoia să-şi telefonez când dormi! (A, că i-am reproşat că ar putea să nu mă mai trezească dimineaţa, să-mi telefoneze după ora 13, nu-i tot aia?) Nu ştiam cine mă tot împinge de la spate, acum ştiu – impulsul de a-ţi da telefon dimineaţa vine de la muzică! (Bine că nu de Cel cu Coadă!) Dacă asculţi muzică adevărată, grea, dimineaţa pe nemâncate (eventual bei numai agheasmă; chiar e recomandat, fiindcă nu se apropie Cel Rău de tine), muzica ţi se impregnează în piele, în auz, în ochi, pe limbă şi inima bate ritmul ei, iar creierul… Sigur, creierul agitat de muzică simfonică te îndeamnă să mă trezeşti din somn: că de ce eu dorm când tu asculţi şi ai revelaţii pe care eu nu le voi avea niciodată dormind… Acum, că domnişoara Alfa a aflat cauza impulsului ei de a mă trezi când dorm, m-a mai liniştit – până mâine va fi chinuită de mustrări că s-a lăsat furată de muzică şi nu m-a lăsat să dorm. Sper să aibă atâta umor, citind aceste rânduri, să-l ierte pe autor că bate câmpii în asemenea hal. În încheiere am întrebat-o: ce-ţi mai face amicul cu GPS în piept? Mi-a răspuns serafică: şi-a lăsat barbă! L-am văzut pe celălalt trotuar cum se uită lung la mine, era oprit, dar eu m-am făcut că nu-l văd. Înseamnă că are interdicţie de la Poliţie să se mai apropie de tine, săracul…

 ***

Începusem pagina online cu promisiunea că revin la cazul Băsescu-Boc-PDL de îngenunchere a 7 milioane de bugetari prin măsuri arbitrare de pauperizare. M-am lungit nepermis, dar revin cu un comentariu mic mâine aici (sper). Atât vreau să reţineţi acum, că Băsescu a apelat la Flacăra Violet să anunţe nenorocirile pe capul românilor! Sau Flacăra Violet l-a pus să ia asemenea măsuri? Auziţi: Seful statului a anuntat taierea salariilor si a pensiilor in Ziua Flacarii Violet (George Tarata)…


Like it? Share with your friends!

0
6 comments

6 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Facem ce facem şi dăm din nou de povestea de la Copou şi nedumeririle domnişoarei A., asta pentru a ne reaminti nouă de către poet, că Şeherezada a inventat povestea poveştilor pentru a alunga moartea sau măcar a o amâna. Cum făcură şi feciorii lui Autolicos cu rana pricinuită de mistreţ lui Ulise, chiar dacă acolo era voba de nişte (încă neaflate) descântece. Mi-am închipuit-o, o clipă, pe A. în imaginea lăsată după perdelele de la geam, de cea care se numise cândva Borivoje; şi Galaction o lăsase pe sărmana fată să moară de iubire. Sper ca poetul să nu-i calce pe urme şi să sfârşească brusc povestea. Nu de alta, dar dacă tot am amintit de Galaction, noi, cititorii Jurnalului, ne mai dăm o dată peste faţă cu apa din iazul de la moara lui Călifar, pentru a trăi întâmplări nemaiauzite, şi unde până şi mai marii ţării, devin tot personaje de „mai toată povestea”. Ei… dar dacă domnişoara A., n-ar mai rătăci nopţile sub teiul lui Eminescu (deşi eu peronal i-aş recomanda chiar asta să facă), şi s-ar aşeza mai comod în fotoliu, să asculte şi ceva Mozart, am mai înţelege-o pe sărmana Borivoje… aşa însă, apropiem şi noi „cu grijă de gaura conservei un chibrit aprins: poc!/aoleu, săriţi, striga bunicul, boşorogit, abia/întors, iar, de la război,/trezit din vis, săriţi, vin turcii (aşa le încurca el, să/ne tăvălim de râs)”

  2. Tot ceea ce scrii ma fascineaza…Comentariile,jurnalul…Inca o data mi se demonstreaza un lucru: cea mai buna psihoterapie e scrisul. In fraza ta detectez forta,nebunie,vis,curaj,spirit analitic.o memorie activa,delir…Din perspectiva teoriei literare aceasta amalgamare de stiluri,de perspectiva,te va duce,incet-incet,tot la proza.Esti uluitor si neobosit. Ma bucur pentru tine si scrisul tau….Cu prietenie Ion Vadan

  3. Nu-mi vine să cred! Te îmbrăţişez, poete Ion Vădan! Dragul meu editor (ai fost fratele meu; ai ramas acelaşi nesperat prieten)… Mi-era dor de generozitatea ta. Multumesc frumos pentru vorbele bune, nu le merit, dar îmi fac bine (mai ales azi, când personajul Alfa s-a supărat într-atât, după ce a citit pagina de jurnal online, că m-a făcut un “nenorocit de potenţial autor”). Te salut, cu cele mai bune urari.

  4. I’d come to play ball with you one this subject. Which is not something I usually do! I love reading a post that will make people think. Also, thanks for allowing me to speak my mind!