Câinele care latră a mort. Aurolacul Florin. Şi Nichita Danilov, care mă onorează

Vineri, 7 mai 2010. În ultimele zile a lătrat a mort un câine în spatele blocului unde locuiesc şi am stat cu inima strânsă, nu cumva presimte el o nenorocire colectivă? Îmi imaginez că, asemenea mie, toţi locatarii din blocurile din jur şi-au scuipat în sân, aşteptându-se la ce e mai rău. Ştiţi cum latră câinele a mort, e un lătrat cu totul special, inconfundabil, un bocet funest al câinelui – se spune că de fiecare dată când un câine are acest bocet lătrat, se chinuieşte un om să moară, sufletul lui se chinuieşte să se desprindă. E o legătură extraordinară între câine şi om, directă: ce se întâmplă? Sufletul care se desprinde de trupul trecător al omului îşi caută un nou drum şi câinele îi plânge de milă? Sau câinele e purtător de informaţie a amprentei sufleteşti a omului, în acest sens? Ce e sufletul, o formă de energie sau de vibraţie universală electro-magnetică (ea întreţine viaţa), care se întoarce la origini după ce moare omul? Asta ar însemna că energia sufletească, plecată din oamenii care mor (rămân numai la exemplul oamenilor, fiindcă în ei e evidentă sămânţa cosmică divină, fie ea pusă şi experimental de extratereştri; extraterestru e tot ce nu e terestru), se adună undeva în afara Pământului şi că ea se regenerează constant? Cu cât mai mulţi morţi, cu atât e mai eficientă această regenerare a nucleelor în care stau atrase automat sufletele? Că putem fi azi în situaţia în care această energie acumulată a sufletelor morţilor e la un pas să pună în pericol planeta, să aducă Apocalipsa? Să schimbe polii magnetici, să micşoreze timpul… Sigur e literatură ce scriu? Auzind în ultimele zile lătratul funest al câinelui, mi-am amintit iar de condiţia noastră, de a nu şti ce rost avem pe lumea asta, de fapt, în care suntem trimişi pentru maximum 70 de ani, ca într-o vizită turistică pe Pământ, trimişi de aiurea, din straturile subtile ale universului (plin de lumi paralele). Lătratul a moarte al câinelui din spatele blocului a încetat azi – şi asta m-a alarmat, de ce a încetat? A murit omul care se chinuia să moară în apartamentele din jur? Dar dacă el a presimţit un mare cutremur şi acum tace, fiindcă aşa se întâmplă înaintea furtunii? Am luat dintr-odată seama că mâine e sâmbătă şi că vizionarul Ioan Istrate a prezis că marele cutremur din România va avea loc într-o noapte de sâmbătă spre duminică (a văzut dezastrul Bucureştiului pus la pământ şi a auzit de o primă cifră de evaluare, în viziunea lui, de 20.000 de morţi)… Natural, azi, vineri, m-am uitat îngrijorat pe blogul lui, unde n-are consemnări la zi, ultimul mesaj primit de el e datat 1 mai (postat pe 2 mai), îl preiau aici de curiozitate: Il vad pe presedintele Romaniei, Traian Basescu … la o masa. Cineva se aproprie de el si-l pupa.Ma aflu intr-un autobuz cu mai multe persoane apropiate. Vedem o cutie dreptunghiulara deschisa [cutia Pandorei?!?]. Vine soferul si ne spune: Taranii vor UN ALT GUVERN (s. I.I.). Se poarta discutii aprinse. Foarte interesant, Ioan Istrate a avut viziunea dezastrului social, al anunţului preşedintelui-premier Băsescu din 6 mai cu tăierea unui sfert din salarii şi 15 la sută din pensii… Asta nu e o catastrofă pentru majoritatea populaţiei României, care trăieşte la limita salariului minim? Nu, nu se poate să fi lătrat, în spatele blocului unde stau, câinele a mort, să fi presimţit apocalipsa socială (chiar dacă e o „condamnare la moarte” pentru această majoritate a românilor săraci o asemenea măsură aruncată din burtă, numai pentru a face pe plac Fondului Monetar Internaţional)…

Azi am ieşit din casă un sfert de oră, atât, mă comport ca un sălbatic, am mers să cumpăr pâine la un magazin aflat în subteranele metroului, la Unirii (intitulat Hathor, n-o să credeţi; ştiţi cine sunt „hathorii”: Hathorii afirmă că sunt un grup de fiinţe intergalactice, inter – dimensionale, care au fost conectate cu Egiptul antic prin Templele Zeiţei Hathor şi cu alte culturi preistorice! Sunt înconjurat numai de ciudăţenii, iau acum seama; revin mâine). Am cumpărat şi şase litri de apă plată de la „7 izvoare”, apă naturală „oligominerală, cea mai curată din ţară”, provenită din Carst, din Parcul Naţional Bucegi (zonă ocrotită de Academia Română), scoasă din izvoare situate la 1.300 de metri altitudine (la izvoarele Ialomiţei), în judeţul Dâmboviţa, într-o zonă magică, de încărcare la energia universală, aş avea atâtea de scris despre ea (am şi scris un serial despre o adevărată experienţă de iniţiere aici, a apărut parţial în revista Vatra; l-am abandonat, din păcate). Cum spun, după cumpărăturile de la Hathor, am revenit imediat acasă. La ieşirea din staţia de metrou m-a întâmpinat aurolacul „Florin” – ne ştim de ani de zile. Nu părăseşte nici mort zona blocurilor în care locuiesc (cu ani în urmă dormea cu prietenii lui pe scara noastră de bloc iarna, noaptea, spărgeau uşa de la intrare; ziua dispăreau, plecau în subteranele metroului, lăsau pe scara noastră de bloc în urma lor excremente şi cartoane pe care stăteau întinşi, spre exasperarea locatarilor şi mai ales a femeii de serviciu; se comportau ca nişte animale de curte, n-aveau nici un reflex de conservare, „li se rupea de civilizaţie”, drogul, inspirat din substanţa de vopsit sobele, cumpărat la liber, era singura lor preocupare, abia se ţineau pe picioare; am reuşit cu binişorul să-i îndepărtăm de scara noastră de bloc, să nu mai doarmă aici şi să nu mai spargă uşa de la intrare a unei proprietăţi). „Florin” (îl pun în ghilimele fiindcă nu-i ştiu numele de familie, are 30 de ani probabil; are şi un copil cu o ţigăncuşă care stă în gaşca aurolacilor, copil pe care nu i l-a luat „protecţia copilului” nu ştiu prin ce excepţie, copilul a crescut sub ochii noştri, e sănătos, deşi n-are adăpost decât de când Primăria Capitalei a început să-i mai adune în adăposturi speciale, cu tot confortul; dar ei fug din ele) mi-a ieşit surâzător în faţă, mă consideră prietenul lui (uite că am şi eu un prieten!). Ce e cu tine, l-am întrebat – era îmbrăcat în pijamale, scos de la nebuni. Am fugit din spital, că mor acolo de foame. Îmi explică iar că a ieşit să facă rost de bani, să-şi cumpere de mâncare şi că speră să nu se fi observat lipsa lui din spital, fiindcă a fost ameninţat că nu va mai fi primit înapoi, şi acolo are acoperiş, televizor… E nebărbierit, dar nu e murdar, nu miroase a nespălat cum miros atâţia „oameni ai străzii”. Când iese din spital (fiindcă e internat de poliţie, să scape de amenzile pe care le primeşte regulat), se întoarce în faţa blocului nostru şi ia bani de la cei ce-şi parchează maşinile. Ca de fiecare dată, i-am dat 5 lei noi, peste două săptămâni, „ceas”, îmi va ieşi iar în cale şi-i voi da tot 5 lei noi. Şi asta durează de ani mulţi… Atunci când îl apucă istericalele, e jale: când i s-a luat copilul de către „protecţia copilului” s-a urcat pe blocul nostru de nouă etaje şi a ameninţat că se aruncă în gol – au venit televiziunile să asiste, au venit pompierii şi salvările. Până la urmă, un psihiatru (sau psiholog) din poliţie l-a făcut să se răzgândească, se adunase lumea, voia să vadă cum se aruncă… I-am spus şi azi: măi Florine, de ce ceri tu bani de la cei ce nu au? Îmi răspunde invariabil: fiindcă toţi cei care au nu-mi dau, ba chiar mă iau şi la bătaie că-s tânăr şi de ce cerşesc… În semn de protest, când e luat la bătaie, se dezbracă până la brâu sau rămâne în chiloţi, scoate o lamă şi-i sperie pe toţi trecătorii, inclusiv pe cei ce-l agresează, se taie pe el însuşi peste tot, se umple de sânge şi toţi se îndepărtează îngroziţi. Mâinile, bustul şi picioarele lui sunt numai cicatrice, tăieturi de lamă cu nemiluitele, ţi se ridică părul pe cap. Bine, măi Florine, i-am spus în mai multe rânduri, ai putea şi tu să-mi urezi sănătate, când îţi dau un ban. „Da, şefu’, să fiţi sănătos” – şi ia banii şi dispare. Data următoare, la fel, uită să-mi ureze să fiu sănătos. Te pomeneşti că de aia nu sunt eu chiar sănătos! Cum nu e nici el. Aşa că am schimbat foaia: vine Florin la mine, schimbăm o vorbă, îi dau cei 5 lei şi-i urez eu să fie el sănătos şi să-i meargă bine, e mai sigur.

PS. Scriitorul Nichita Danilov, ieşit din comun cum e (e oricum considerat de critica literară mare poet, prozator, eseist, optzecist de soi, nu trebuie eu să mai subliniez asta), îmi face surpriza să preia subiectul unei pagini a mea de jurnal online, de aici, generos, şi să-l dezvolte superb într-un text al lui – a apărut în Ziarul de Iaşi (unde el colaborează de mulţi ani, ieşit din toate calapoadele publicisticii; a scos cărţi de succes cu aceste articole de ziar care frizează literatura) de azi, daţi click să-i admiraţi statura pe: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/parcul-copou-povestile-lui-lis~ni6bpf