Ce-o fi cu alinierea planetelor în această lună mai? 11 fără cutremur? Inevitabilul 111. La înmormântarea lui Gică Ene

Miercuri, 11 mai 2011. Doi de „11” în ziua de azi. E de ajuns să ne amintim de 11 martie 2011 din acest an (cutremurul fenomenal din Japonia, de 9,1 grade Richter şi tsunami cu valuri de 23 de metri), să ne piară cheful. Blestemul cifrei 11, cum i s-a spus. Teroriştii au ţinut cont de „11”, vă amintesc iar: celebrul 11 septembrie 2001 (prăbuşirea Turnurilor Gemene la New York, cu mii de morţi) sau 11 martie 2004, atentatele de la Madrid din trenuri, sau 11 iulie 2006, atac terorist la Bombay în metrou, cu sute de morţi fiecare (nu mai pun la socoteală numărul celor schilodiţi, cu miile). Azi, pe 11 mai, italienii au aşteptat cu groază un cutremur devastator la Roma, prezis de un seismolog de renume, Raffaele Bendandi, care a murit acum 32 de ani. „Seismologul a prezis ca Italia va fi lovita de cutremure catastrofale pe 11 mai 2011, la Roma, si pe 5 si 6 aprilie 2012, informeaza Cronaca Live… Raffaele Bendandi a prezis ca un cutremur puternic va lovi miercuri Roma si localitatile din imprejurimi. Evenimentul ar trebui sa fie cauzat de alinierea planetelor Mercur, Venus si Jupiter, care, impreuna cu forta de atractie a Soarelui, ar putea sa influenteze compozitia scoartei terestre. Bendandi (foto) a murit in 1979 si a prezis evenimente pana in 2025. Mussolini l-a proclamat cavaler, fiind un fel de Nostradamus al italienilor. Cu privire la cutremurul de miercuri, italienii ii dau dreptate deoarece, Bendandi a prezis cu acuratete cutremurul din 1980. Seismologul anunstase ca Europa va fi lovita de un cutremur pe 17 si 18 februarie 1980. Cutremurul a avut loc, cateva luni mai tarziu, fiind unul foarte puternic. Cutremurul de pe 23 noiembrie 1980, de la Irpinia, sudul Italiei, a provocat decesul a 2.900 de persoane”. A trecut ziua de azi, 11, cu bine pentru italieni, slavă cerului, dar frica de cutremur rămâne, odată ce se subliniază în ştire că Bendandi a prezis cutremurul devastator din 1980 cu o eroare de câteva luni. De aici înainte, tot anul, se va sta cu frică în Italia, în aşteptarea acestui cutremur devastator prezis de Bendandi, nu e greu de înţeles… Interesantă teoria lui Bendandi, că seismele devastatoare sunt provocate de alinierea planetelor şi de forţa de atracţie a Soarelui – în această lună, mai, se aliniază într-adevăr planetele şi furtunile solare au o mai mare intensitate, toţi astrologii au atras atenţia că trebuie să stăm cu ochii în patru. Teoria cu ziua blestemată de 11 şi cu alinierea planetelor în această lună, care pot provoca nenorociri, e valabilă – ieri a avut loc un cutremur de 7,1 grade Richter în Pacific (nu departe de insula Vanuatu) şi, atenţie, azi, 11 mai 2011 a avut loc un cutremur de 5,3 grade Richter în… Spania! „Un cutremur de 5,3 grade pe scara Richter s-a produs, miercuri dupa-amiaza, in Spania. Cel putin sapte oameni au murit, in urma seismului, si au fost inregistrate pagube materiale insemnate. Seismul a fost precedat de un cutremur mai mic, de 4,7 grade pe scara Richter, scrie ABC. Cutremurele s-au produs in Lorca, in regiunea Murcia, la o adancime de doar un kilometru… Autoritatile se asteapta ca bilantul victimelor sa creasca, pe masura ce echipele de interventie ajung la zonele cele mai afectate.”. Ai putea să crezi că Raffaele Bendandi (luat peste picior azi de cine vrei şi cine nu vrei la noi), cavalerul lui Mussolini, n-a greşit fundamental: ce mi-e Italia, ce mi-e Spania… Nu ne vine să credem că poate fi profeţit un cutremur, deşi teoria lui Bendandi are legătură cu astronomia (o ştiinţă) şi ar fi trebuit să fie confirmată în ultimii 32 de ani (de când a dispărut seismologul italian) de oamenii de ştiinţă din întreaga lume. Experţii japonezii în seismologie (care până anul acesta au fost consideraţi cei mai performanţi), prin gura primului-ministru chiar, atrag oficial atenţia că Japonia poate fi lovită de un cutremur şi mai mare decât cel din 11 martie 2011 (care a lovit apocaliptic nordul Japoniei) la sud de Tokio, motiv pentru care s-a stabilit deja unde va fi mutată capitala de la Tokio – la Osaka… Deci?

Apropo de blestemul lui 11. Primesc pe e-mail azi şi de la scriitorul-regizor de teatru Petru Ionescu acest avertisment: „Ce an ciudat… În acest an am avut si avem, patru date neobişnuite… 1/1/11, 11/1/11, 1/11/11, 11/11/11, şi asta nu este tot… Luaţi ultimele două cifre ale anului in care te-ai nascut – adauga acum varsta pe care ai făcut-o în acest an, iar rezultatul va fi 111 pentru toate”. N-o să credeţi, dar dacă vă adunaţi cifra ultimelor două cifre ale anului de naştere cu vârsta pe care o aveţi, rezultatul e… 111, inevitabil! Exemplul meu: sunt născut în 50+61 (câţi ani am împlinit) =111. E valabilă numai în acest an! Care e explicaţia ştiinţifică? Ce e cu acest 111 (sau 11 sau 1111), e de bun augur sau nu?

***

Întors de la înmormântarea poetului şi prozatorului textualist Gheorghe Ene, scriitorul Tudor Cicu din Buzău scrie la Comentariile de ieri, de aici, cu harul său critic-sentimental specific:

Despre fascinaţia mărturisirii sincere a poeziei aş vrea şi eu să vă vorbesc, fascinaţie care-mi aminteşte mie de tristeţea dulce şi plină de dor a unui personaj tare îndrăgit: Nataşa Rostov din „Război şi pace”. Ieri, la înmormântarea poetului Gheorghe Ene am văzut un poet plângând sincer şi mi-am amintit scena în care Nataşa plângea în braţele Soniei. „Ce-ţi pasă ţie de ei! Totul va trece, Nataşa”. Scena ne este redată de Tolstoi , după logodna prinţului Andrei cu Nataşa, în vol. 2 partea a V-a. Mi-ar fi greu să ridic din umeri şi să zic celui care mă citeşte acum, că nu poate înţelege profunzimea unui gând atât de simplu. Vedeţi dumneavoastră, grecilor le ajungeau un scut şi o lance ca să spună lumii totul. Ieri, ascultam şi eu cum „a bătut toaca/cineva a ajuns la timpul lui la/Dumnezeu./Eu scriu aceste rânduri ca sub/clopot” – după cum spunea poetul tocmai trecut pe sub clopotniţa de la intrarea bisericii din satul natal. „De la Coleridge am reţinut că imaginaţia în poezie tinde să devină o logică a sugestiei. Ca însăşi ficţiunea prozaică a versului: „Azi am aflat că pot fi mort/că pot să mă lipsesc de viaţă” (Gheorghe Ene). Coleridge găsise cu cale să-şi inventeze sistemul absurd de înţelegere a poeziei prin acea teorie despre o anumită „scandare pe bază de accente”. Un anumit vers e melodios (după Coleridge), numai dacă cititorul e pe loc uimit de perfecţiunea ritmului. Textualiştii păreau a-i da dreptate acestuia, până la Gheorghe Ene, care având mai multă imaginaţie, adaugă poeziei un altfel de hexametru longfellowian: „Moartea/e singura/Doamnă/cu care/nu voi avea/încotro/şi-ntr-o ultimă/noapte/sau zi/ori poate/în ultimii zori/o să mă culc”. Orânduit rămâne ceea ce am rânduit, pare a ne transmite poetul acesta. Şi aici poetul se aseamănă cu Dionysos, zeul care ştia să sufere şi să nu râvnească absolutul ci clipa. Fiind dobrogean, astăzi la ceremonia de înmormântare a poetului Gheorghe Ene mi-au fost neclare unele secvenţe ale ritualului care se desfăşura în văzul tuturor. Nu înţelegeam de ce acordeonul lăutarului care însoţea alaiul trebuia chiar să facă parte din decor. Poate prin muzică sufletul se apropie cel mai mult de marele ţel pe care se luptă să-l atingă o ceremonie atunci când ceea ce o animă la crearea Clipei absolute nu-i nimeni altul decât Sentimentul Poetic al celui condus la biserică. „Când alaiul pornise cu muzică de la casa mirelui spre/casa naşilor: tot acum/dispărând, aşa cum apăruseră, omuleţii gălbui, lucitori,/înainte de a putea fi distinşi/limpede la figură” (LIS), iar concluzia, după ce tragem linie şi ne punem firesc întrebarea: „Nu ştie nimeni ce să mai creadă?”, concluzia vine sub forma unei mari nedumeriri: „Şi/când te gândeşti că tot acest derizoriu grup de luciri/cereşti/o fi datând de dinaintea pământului…”.  Că nu vrem vise, vrem realitate? Dar cine să tulbure ordinea pusă de noi? „Toţi spun că văd lucrurile din cer, dar au rădăcini: unii/vin de la începuturile visului. Par ireali, dar sunt reali” (celui plin). „În altă viaţă”, e poemul unor întrebări care ne probează de ce Liviu Ioan Stoiciu, pare spiritual vorbind, reîncarnat din lumea fiinţelor imortalizate pe pânza acelor tablouri aproape groteşti ale unui pictor de geniu ca Gaugain: („… De unde ai/reapărut? Din care strat spiritual/sedimentat”), şi nu foloseşte emblema corbului din dorinţa de a se fi apărat în poezie de un Edgar Allan Poe sau un Franz Kafka metamorfizat în orice gânganie posibilă. „Poate m-ai chemat? Ai bătut în geam? Nu/am auzit bine… Mă uit înlăuntrul meu. Am senzaţia de întreg”. Iată de ce spuneam în primele note ale acestor însemnări, că acele ficţiuni sunt însăşi cheia a tot feluri de întâmplări „de materii rupte, împrăştiate, din câmpul tău energetic…” – cum îi place să le definească: de fapt simboluri şi oglinzi ale poetului. Intri şi ieşi – dintr-o dimensiune în alta – în poezie, „acolo, înlăuntrul tău, în propriul sine” ca prin „porţile hotarului tău”. Mi s-a explicat mai apoi, că acesta e obiceiul când se însoţeşte pe ultimul drum un cavaler rămas tomnatic, adică necăsătorit. Poemul clipei respective devine deci un median, o poartă către altceva. „Şi iată şi/ cheia în care murmurul meu nu uită/ muzica s-aducă la zi din zigzag” – scria Gheorghe Ene. Simţi „cu aceste cuvinte/chiar simt/cât de dincolo/de mine/deodată/eu urc”, cum le treci pragul, cum se închid după tine cuvintele, pentru a-ţi subordona închipuirile şi poate chiar raţiunea de a gândi, pentru că „te prind acolo”. Iarăşi sunt nevoit la un intermezzo cu poetul acestui blog: „Stai în pragul porţilor hotarului tău, lipită/cu faţa de trunchiul/unuia dintre arborii care te încarcă, şi priveşti în gol”. Ca şi cum viaţa e o carte care nu ţi se deschide la timp. O carte e o oglindă în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Iar criticul e un hăitaş: goneşte, ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar apără o taină, dar o taină care se deschide şi se dezleagă până la urmă.

Tudor Cicu

Iar scriitorul Lucian Mănăilescu, tot din Buzău (membru al USR, cum e şi Tudor Cicu), îmi trimite pe e-mail două poeme dedicate celui dispărut (atât de iubit de scriitorii buzoieni, de necrezut):

ÎN AMINTIREA POETULUI GHEORGHE ENE

Răsărit târziu

„… este mult mai uşor

să suporţi deasupra capului

tavanul unei iluzii

decât imensitatea cerului”,

spunea poetul Gheorghe Ene

în mansarda cu pereţii goi

în care ne adormeam frica

îndopând-o cu alcool ieftin

şi cu lacrimile sărate

ale mării… //

era o primăvară cu semne

ciudate, cu megafoane

trepanând craniul inert

al străzii şi cu morţi traversând

intersecţiile… //

pe urmă s-a făcut

foarte târziu,

şi pe pereţii mansardei

au înflorit magnolii

iar soarele a răsărit de undeva

dinspre fereastra cu gratii

proiectând umbra care pleca

fără să-i spună măcar tăcerii:

– Bună dimineaţa!

Podul Moby Dyk

La marginea Bărăganului de oameni

începe marea tăcerilor foşnitoare

peste care trece în zori

cometa cântecului privighetorii. //

Acolo-i un pod

dincolo şi dincoace de care nimeni

n-a trecut niciodată //

Mulţi au râs când eu, Ahab,

i-am sărit în spate…

Oh, ce balenă era podul meu

Moby Dyk, ce alb-orbitoare

pustietate…

Lucian Mănăilescu

Citiţi şi un poem al celui dispărut, cu fotografii din tinereţea lui, pe blogul lui Vasile Gogea (cu consemnarea lui superbă): http://vasilegogea.wordpress.com/2011/05/11/gheorghe-ene-punct-ura/

Vă invit să citiţi şi un PS al unui necunoscut mie, Cătălin Ionuţ Lupu, preluat de pe http://www.observatorulbuzoian.ro/?p=6415, dintr-un text intitulat „In memoriam Gheorghe Ene: un fost elev scrie despre regretatul profesor şi scriitor, răpus de un infarct duminică noaptea” (citiţi-l în întregime, e acolo şi un poem al lui Gh. Ene, intitulat 7, apropo de cultul cifrei… 1). Gică Ene a avut infarct? A murit în somn – noi, colegii lui, ar trebui să-l invidiem, nu? Preiau şi poze de aici:

„P.S. Am discutat cu un elev care mi-a mărturisit că nu ştie cauza decesului. Tot ce auzise vorbindu-se este ca a murit „in somn”. La înmormântare au participat elevi de la Liceul Teoretic Pogoanele şi respectiv elevi ai şcolii din Căldărăşti, iar slujba s-a ţinut cu un sobor de patru preoţi, doi din Pogoanele, unul din Căldărăşti, iar un al patrulea ar fi un fost elev al domnului Ene, devenit preot. Cortegiul a oprit pentru a ţine cuvântări atât la Şcoala Căldărăşti cat şi la liceul din Pogoanele. Am ataşat prima poză în care suntem la lansare, eu, domnul Ene şi domnul Marin Ifrim, în faţa Bibliotecii Pogoanele, unde a avut loc lansarea; a doua este din interiorul bibliotecii, a treia nu este prea clară, dar este din seara în care domnul Ene a recitat poezia 7 la Muzeul Literaturii Române şi poate fi de ajutor”.