Duminică, 4 septembrie 2011. Azi s-au încheiat vacanțele (inclusiv ale parlamentarilor). Care are unde să se întoarcă la locul de muncă, se întoarce resemnat (salariile fiind cele mai mici din cadrul Uniunii Europene), care n-are serviciu, bate din buze și visează la cai verzi pe pereți. De grija pensionarilor numai președintele Traian Băsescu mai moare, creșterea numărului lor va face să explodeze bomba socială (dacă ar fi după el, le-ar pune și otravă în pensie): „Guvernul a reusit sa echilibreze, cel putin aparent, finantele publice. In spatele acestui echilibru aparent sa stiti ca sunt adevarate bombe. Dincolo de deficite, trebuie sa privim cu extrema ingrijorare la raportul dintre numarul de pensionari si numarul de salariati. Avem 4,9 milioane de pensionari si 4,2 milioane de oameni care lucreaza. 
Din cele 4,2 milioane care lucreaza, 1,2 milioane sunt salariati la stat, deci traiesc tot din taxele si impozitele generate de cei trei milioane care lucreaza in industrie si servicii. Aceasta este cea mai mare bomba. Este o bomba cu ceas, care ticaie in situatia macroeconomica a Romaniei”. Acest raport e, de fapt, valabil peste tot în țările Uniunii Europene, pensionarii (de când se trăiește mai mult) au devenit o povară, deficitele bugetare la asigurările sociale dau peste cap toate bugetele consolidate. De aceea eu sper să nu apuc pensia (vreau să spun că sper să mor înainte de a ajunge statul român să nu aibă cu ce să-mi plătească pensia). Aud că sunt scenarii ale micșorării numărului pensionarilor pe căi criminale, prin mafia farmaceutică, introducându-se în comerț alimente care împuținează viața – prin celebrul Codex Alimentarius. Știați? «In 1962 francmasonii au afirmat ca: “Cel care controleaza hrana, controleaza lumea. 
Vom pune bazele unui proiect de implementare, la nivel global, a unui Codex Alimentar pana pe 31 decembrie 2009. Erau un fel de linii directoare”». N-o să credeți, dar s-a înfăptuit visul masonilor: „Comisia Codexului Alimentarius e administrata de Organizatia Mondiala a Sanatatii si de Organizatia pentru Agricultura si Hrana. Aceste doua organizatii finanteaza Codexul si il pun in aplicare la cererea Natiunilor Unite. In 1994, Codexul a declarat nutrientii a fi toxine”… Bineînțeles, România a început de anul trecut implementarea acestui proiect de decimare a populației – Codex Alimentarius, iar ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără e adeptul alimentației cu plante modificate genetic… Auziți ce e Codex Alimentarius: „Un compendiu de legi alimentare, de factura nazista, introdus de AG Farben si care va stabili regulile de alimentatie ale natiunilor. Implementarea, prevazuta pe mai multe etape, porneste de la faptul ca populatia globului este mult prea numeroasa ca Terra sa poata sustine o alimentatie naturala. Astfel, produsele trebuie modificate genetic, construite in laborator, aditivate si iradiate… Daca pana acum razboaiele mondiale erau cele care reglau numarul populatiei, de acum solutia sta in alimentatie. 
Aceiasi adepti sustin ca in 30 de ani de la implementarea Codului, populatia planetei se va stabiliza la doua miliarde, o masa suficient controlabila, care este indeajuns pentru resursele planetei si care este in acord cu normele de poluare etc. In acest interval un miliard de oameni vor muri din lipsa elementelor principale de hrana, iar alte doua miliarde datorita bolilor ce vor fi generate in organism”. Într-o primă concluzie, trasă de Agenția.org: „Directive: eliminarea suplimentelor naturale, a mineralelor si vitaminelor * Animalele vor fi tratate cu hormoni si iradiate, iar plantele – modificate genetic * Cine va folosi produse naturale va face inchisoare * Usturoiul, menta si alte produse comune vor deveni droguri”. Nu credeți în asemenea povești? Ce nu se spune direct e că pensionarii sunt primii vizați să fie exterminați în stil nazist. Regimul Băsescu (prin guvernanții PDL), cum era de așteptat, e primul executant – a distrus Sănătatea (a închis spitale cu sutele și a pus pensionarul să-și cumpere din pensia de mizerie medicamentele străine) și a umplut piața alimentară românească numai cu produse de import, nenaturale, fără gust, conform Codexului.
***
A XIV-a parte și ultima. Închei azi proza mea scrisă în stil publicistic, relaxat (o tot repet, cu acoperire estetică minimă, a unei realități personale recognoscibile, de care autorul e demult detașat).
O încurcătură de minte
(III. Nişte “caţavenci”)
A doua zi, dimineaţa, Omul-de-ocară a fost găsit de măturători, fără cunoştinţă, la rădăcina pomului important din Parcul Carol. L-au luat drept un beţiv intrat în comă. Înghiţise mai multe “pastile de somn” deodată. A fost îngrijit la un spital, unde şi-a revenit din comă şi a fost trimis acasă. Acum are impresia că s-a născut a doua oară, curăţat pe dinlăuntru şi de amintirea ziarului Cotidianul. E… îndrăgostit. O minune! Nu-şi poate explica de ce e îndrăgostit, aşa, fără nici un motiv, fără să aibă pe cineva lângă el. Nu se mai gândeşte decât la o femeie fără chip. De ce femeie să se agaţe, să dea o formă îndrăgostirii lui? Are în minte, ascunsă, o iubită de a lui care a dispărut fără un cuvânt în 2002, poate că ar trebui să o ia de la zero cu ea, să-şi şteargă memoria. Ar şti unde să o găsească, dar orgoliul nu-l lasă. Nu, mai bine lipsă, e o femeie tânără dificilă, care face experimente, nematurizată, de ce să se lege iar la cap?
Epilog
Semnătura Omului-de-ocară poate fi întâlnită azi în ziarul Curentul (unde a găsit un prieten şi se miră, fiindcă el ştia că n-are prieteni, să nu se deoache, primeşte mai mulţi bani pe colaborare decât primea pentru 12 articole politice pe lună de la ziarul Cotidianul, deşi publică în Curentul numai două articole pe lună, la pagina de Opinii). Şi-a mai revenit la normal, dispreţuieşte amintirea Cotidianului şi a regăsit-o pe iubita dispărută în anul 2002, pur şi simplu reapărută din senin, din iniţiativa ei – între Omul-de-ocară şi ea fiind legături de neînţeles, el crede că sunt paranormale, prin ANSA (a apelat la un profesionist în aşa ceva, nu ştie ce înseamnă ANSA) a aflat că s-au iubit în altă viaţă şi asta explică relaţia lor pasională inconştientă devastatoare, deşi-i despart 31 de ani… Altfel, Omul-de-ocară e convins că va trăi până la adânci bătrâneţi nefericit, că aşa i-a fost dat, având o “karma” (nici asta nu ştie ce înseamnă, de fapt, dar îi place să reţină asemenea cuvinte) care-l perfecţionează în suferinţă…
Liviu Ioan Stoiciu
***
Natural, public și comentariul critic în oglindă, complementar, al lui Tudor Cicu (care m-a însoțit admirabil, experimental, de-a lungul publicării în 14 părți a acestei proze intitulate „O încurcătură de minte”; poate o și rescrie), dedicat personajului meu fără pretenții, Omul-de-ocară:
«Am aşteptat să intru într-un dialog cu cei care sunt de cealaltă parte a baricadei, cărora, iată, le spun: „De s-ar găsi vreun cuvânt nelalocul lui cu privire la piaza cea „rea”, apoi, îndată să-l ia vântul şi să-l ducă! „Fusese doar ursit să piară Troia” – spune poetul Homer, dar, partea cea mai îndrăzneaţă (cum spunea Pip, în Marile speranţe), era aceea că, din pricina unui intrus oarecare, putea oricând să fie ridicat pentru a fi spânzurat la Old Bailey” (vol. 2, p. 132). Cât despre limbajul potrivit spunerii/scrierii, crai Alcinou, în cap.8, Odiseea, spunea, despre Cel-care-nu-ascunde-nimic, celui căruia i se destăinuie: „Când e un om, întrece şi pe-un frate”. Ori, eu, criticul Omului-de-ocară, i-am cerut de la început, să nu îmi ascundă nimic. Vedeţi voi? Omul-de-ocară a realizat că, în strategia de a fi primul, puteam oricând să-i reproşez cam tot cam ceea ce îi reproşa Ulise, Nauiscăi: „Doar Filoctet mă întrecea cu arcul/ Când noi aheii săgetam la Troia”. (C. 8, v.308-309). Nu am încotro. Cioran, chiar mă trage de mânecă, pentru că nimeni ca el nu a iubit această lume: 
„Să nu te naşti este, fără doar şi poate, cea mai bună formulă care există”. Îl copiase pe Homer, sau, doar amândoi gândeau la fel? Citez din Homer: „Cei doi părinţi ai mei şi nimeni altul/Să nu mă fi născut era mai bine!” (C. 8, v. 436-437). Era mai bine, dacă Dinu Păturică, care a primit vestea adusă de arnăutul vizitiu, de la o „cărucioară de ţară, fără coveltir (neacoperită)”, s-ar fi aflat în locul lui Alcinou? E doar o întrebare. Nausicaa nu i-ar fi răspuns vreodată tatălui său cu vorbele lui Păturică: „Daţi-l afară pe brânci, auzita-ţi voi? Eu nu am tată”. Câtă vreme, omul depindea de Dumnezeu, gânditorii spuneau că trebuie să te rogi pe toate căile, pentru realitate, nu pentru spirit. Pentru că Dumnezeu ştie că, rugându-te pentru alţii, ceilalţi nu pot decât să-ţi întoarcă spatele. Cam ceea ce gândeşte Omul-de-ocară scriindu-şi articolele».
Tudor Cicu
PS. Vă invit să citiți, în format PDF, numărul la zi al revistei Mozaicul din Craiova (redactor-șef C.M Popa), dați click pe moza 8 – 2011 final1 (și iar click pe dreptunghiul apărut).
PS. 2. Public alte fotografii făcute pe 2 septembrie la Mănăstirea Caraiman din Bușteni, la Mănăstirea Sinaia și la Castelul Peleș (din curtea interioară).
– „Aha! Iată că te am şi eu în mână, în sfârşit. În sfârşit! Ce să-i faci? Te-am înhăţat şi eu de guler! Tocmai mantaua ta o vreau! Îmi trebuie…”. Vocea venise de undeva de sus. Dormeam? Eram eu treaz? Îmi vorbea în vis Omul-de-ocară? Păi, această voce, nu are cum să fie, decât a stafiei care-i luase locul pe lumea cealaltă, lui Akaki Akakievici, domnilor! Vedeţi în ce încurcătură m-am băgat? Persoana influentă (nu spunem numele), tocmai se tolănise în sanie şi-i spusese vizitiului: „La Carolina Ivanovna!” Dar, cum toate gândurile plutesc de la sine, vreau a-l scuti pe cititorul meu de o bătaie de cap şi să-i spun, ceva, aşa, mai precis: „vezi că tot de o femeie a fost vorba aici?” Şi, între noi fie vorba, vrând să mai uite povestea asta neplăcută şi să se mai distreze cu imaginea visului său, Omului-de-ocară, îi veni pe neaşteptate această idee cu femeia din vis. Poate fi aceasta un leac cu efecte sigure pentru o bună dispoziţie a cititorului? Dar, ce te faci? Critica, spunea ea, că, rostul omului este să preia suferinţa lui Dumnezeu şi din când în când Dumnezeu să tragă clopotele spre cerul omului, cum ne sugera Cioran. Vezi, îmi mai spune îngerul păzitor al condeiului cu care îmi scriu gândurile, o uriaşă frică l-a cuprins pe omul-care-scrie. De a nu fi descoperit şi înlăturat de la fereastra ştiutului, sub ameninţarea misterului spre care tocmai îl călăuziseşi; frica de a nu i se fi descoperit (de către doctori specialişti), acel sindrom depresiv neurasteniform, care îl înhăţase de gulerul mantalei pe amicul nostru A.A., şi de care se ţinea acum precum scaiul. „Când sunt singur, pot fi oricând original – mi se mărturisise Omul-de-ocară – dar, vezi dumneata, când sunt acaparat de către o femeie, ori mă aflu într-o mulţime, nu pot să fiu asemeni personajelor amintite de tine de prin „Marile speranţe”, Bătrânul şi marea”, „Demonii” etc… etc… Prima mea datorie (moştenită de pe vremea când lucram la Cotidianul, că tot am pomenit asta), este să semăn cu toţi ceilalţi, adică să devin banal de simplu ca oricare alt om al străzii”. „Am înţeles – i-am spus, numai lui. Dacă am intuit corect: e ca acea relaţie dintre crocodil şi pasărea suveică, care-i curăţă resturile de mâncare între dinţi”. –„Cuvintele au sens datorită memoriei, îmi spune Omul-de-ocară. Imaginaţia, fantezia şi invenţia omului-care-mă-scrie, e puterea sa de a avea reprezentări în Lumea prin care tu te-ai tot desfăşurat. Dar, numai o imagine interioară, îi poate dicta finalul prozei „O încurcătură de minte”. Ai fost şi tu martor. Să aşterni în scris o obsesie, nu-i altceva decât să o expulzezi în afara ta. Odată eliberat, finalul e ca şi scris”. Ah! Cum aş putea să nu-i fiu loial Omului-de-ocară, alături de care am suferit în cuvinte! Şi, uneori, ne-am devansat unul pe altul în idei? E ca şi cum l-aş fi întrebat (întâlnindu-l întâmplător pe stradă), cam ce părere are despre fizionomia curtenilor noştri de la palat? Pot să jur, domniile voastre, că, mi-ar fi răspuns, precum acel părinte al frenologiei, F. J. Gall, ţarului Rusiei: „Pot să jur că în ciuda straielor şi rangului lor, toţi sunt nişte infractori exterm de periculoşi”. Şi nici măcar, nu avea să ştie vreodată, că ţarul vrând să-l încerce, invitase la masă nişte ocnaşi – foşti criminali şi tâlhari pe care îi îmbrăcase în veşmintele dregătorilor săi. Înţelegeţi şi tăcerea ţarului: doar nu era taman el, ditamai ţarul, să se dea de gol şi să se facă de râs. Acum, pot să jur şi eu: da, cuvintele au sens datorită memoriei.
Bomba cu ceas, gândită şi păzită cu străşnicie de guvernanţii noştri, să nu i se taie firele, cumva, până ne va aduce pe toţi la tăcere, e azi peste tot. Sunt întradevăr scenarii diabolice (nu numai pe seama pensionarilor) primii care vor fi sacrificaţi după un Codex demult întocmit. Dar,ma uimeşte ceea ce şi-au propus cu toata populatia si mai ales cu cei care abia se nasc. Cutremurător scenariul, până şi pentru diavolul care supraveghează această lucrare a omului vândut pe câţiva arginţi iudaici. O.M.S. şi O.A.H. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Organizaţia pentru Agricultură şi Hrană), au trecut demult la Codexul exterminării prin toxine, grozăvii introduse în hrana omului (vegetale naturale sau produse artificiale), vazând că, au dat greş până şi cu războaiele regionale si cele mondiale provocate de nişte minţi diabolice. Poveşti taote acestea? Priviţi în jur, aruncaţi-vă o privire asupra trecătorilor resemnaţi care se tot târăsc pe străzi şi trotuare! Veţi înţelege şi fără a mai spune eu, acum, altceva. Ne vom trezi doar când vom da faţă în faţă cu imaginea şocantă a conducătorilor întâlniţi doar în filmele science-fiction, gen „Planeta maimuţelor”. Dar, oare, ne vom trezi? Semnalul de alarmă e tras. Ma aflam in ”90 in Italia.dupa campionatul mondial de fotbal.
Plecasem sa fac un viitor mai bun copiilor, dupa mineriada. Scarbit de ce democratie ne pregateste Iliescu si ai lui.Dupa ff putin timp reusesc sa-mi fac un rost (munca, casa asigurata de firma, masina, un Fiat 126) si cu toate acestea, faptul ca vii din est, in acea perioada erai suspect. Ca orice roman, care traise in Ro, avea oarece fler cand cineva-i coada. Cu toate acestea, imi continuam viata, fara sa-mi fac mari probleme.Doar, eram in occident, libertate.. La circa sapte luni de la venirea mea in aceasta tara starea sanatatii mele se inrautateste brusc fara sa fac nici un exces alimentar. Incep sa fiu mai atent la tot ce mananc, si printre picaturi imi fac niste analize care m-au lamurit. Bibicii, in barurile de cartier, incercau sa-si promoveze Marfa. Starea de rau , de aici venea. Autoritatile nu puteau fi straine(de ce oare?..coada… ). De fapt aveau interesul sa te munceasca cat mai mult, cu cat mai putini bani, si daca deveneai si dependent cu atat mai bine.Apropos, langa gara Termini din Roma ,aproape de Coliseum ,este un spital de dependenti.Stiti cati romani se aflau acolo? ,f multi. In 1990-1991, in Ro stiam de droguri doar din din filme.Iar acum in 2010, EBA, introduce legal acesta Marfa usoara. Mafiotic stat. Lipseşte doar vocea celui care să ne trimită din nou liniştiţi către casele noastre, cum se întâmplase cu „accidentul” nefericitului Vasile Roaită. Dacă tot au fost prostiţi troienii odată, cu faimosul Cal-de-lemn, oameni buni, gigantul cal, astazi, a devenit o bijuterie în miniatură. E timpul să-l ascultăm pe poet: El, nu s-a înşelat NICIODATĂ! Dimpotriva, ne-a desteptat, iara mie m-ia revent memoria care din cand in cand imi mai joaca feste dupa aprope douazeci de ani de la intamplare,cu tot tratamentul facut.Domnule LIS, continuati poate ca mine se vor destepta si altii.
Sanatate ,ca sa va mancati pensia pe care-o meritati.Nu mor caii cand vor ..prazulii.
IR