Miercuri, 19 octombrie 2011. Știu, vorbesc iar cu păcat, dar nu mai are nici un efect benefic pelerinajul meu la Mănăstirea Putna. M-am întors de unde am plecat, la șantierul cârciumii de dedesubtul apartamentului meu, în 1997 (când au fost sparți în secret pereți întregi) și am avut perfecta senzație că s-a deschis sub mine o poartă a infernului (după teroarea șantierului care distrugea tot, a urmat teroarea muzicii date la maximum, că trepidau pereții și teroarea mirosului infect de la bucătărie, care continuă până azi; și nu se poate face nimic, patronul irlandez cumpără pe oricine, inclusiv primăria, care dă autorizații, judecătorii și polițaii; totul e corupt în București). 
În aceeași situație mă aflu azi, cu deschiderea șantierului de deasupra apartamentului meu – s-au demolat trei pereți în secret la fostul apartament al lui Ion Covaci, cumpărat de un irakian care taie și spânzură pe scara noastră de bloc, scăldându-se în bani. Totul se face pe șest. Teroarea demolării de deasupra apartamentului meu continuă cu o furie incredibilă, nu e greu de înțeles că urmează teroarea reamenajării (nici nu vreau să știu ce întrebuințare va avea acest apartament rămas cu o singură încăpere, după demolarea pereților interiori). Vă imaginați ce va fi la cutremurul cel mare? Nu are cum să nu fie afectată structura de rezistență a blocului, în condițiile în care sub apartamentul meu și deasupra apartamentului meu au fost puși la pământ pereții interiori. Nu mai știu ce să mă fac, am sperat că modelul meu de 
credincios mă va scăpa de teroarea vecinilor măcar, dacă nu de antipatia colegilor de literatură, amândouă absurde, demult nu mai dau peste nimeni, trăiesc izolat, nu fac nici un rău nimănui, din contră. Mi se pare prea de tot că, pe cât mă apropii de Mănăstirea Putna (să dau exemplul ei, fiindcă este esențial, ea m-a scos din ghearele obsesiei sinuciderii), îmi merge tot mai rău, sunt tot mai umilit, îmi e sufletul călcat de picioare. Scriu aici aceste lucruri ca pe o mărturisire în fața unui preot invizibil, să mă eliberez. Simt că s-a deschis iar o poartă a infernului deasupra apartamentului meu și sunt în pericol să-mi iau iar câmpii, să mă gândesc iar la ce e mai rău. E atât de ușor să fiu dat peste cap. De la întoarcerea de la Mănăstirea Putna, de duminică, am numai vești proaste (n-o să le pomenesc aici, pe toate planurile). Azi s-a mai adăugat o 
corvoadă neașteptată: a fost inundată bucătăria! De la ora 11 la ora 18 (practic, întreaga zi pierdută) m-am chinuit să-i dau de capăt. Fiindcă și inundația la mine e pe dos decât la alții – n-o să credeți, eram inundat de jos în sus, apa murdară de pe țeava de scurgere refula în chiuvetă, venea în valuri, căram cu Doina lighene mari pline la baie să o vărsăm, cu apa murdară care umplea rapid chiuveta de la bucătărie! Cum să nu-ți faci cruce? Într-un târziu a închis administratorul scării noastre de bloc, fiul poetului George Alboiu, apa la subsol pe coloana noastră, a chemat un instalator, care a anunțat că nu poate veni decât seara, a adus un „șarpe de sârmă” de cinci, apoi de zece metri, a încercat să desfunde scurgerea pe coloană de la noi din apartament, n-a reușit, a încercat apoi de la subsol, numai el știe ce a făcut – într-un târziu a găsit „dopul” de pe coloana de 
scurgere și l-a spart (în acest timp noi ne chinuiam să facem o primă curățenie în bucătărie după inundația cu scurgeri de la bucătărie, mai ales grăsimi; am dat la o parte masca de lemn, scoțând-o cu greu de sub chiuvetă). A trebuit să schimb și sifonul de la chiuveta din bucătărie, fiind nefuncțional, m-am străduit să pun unul nou (ținut de rezervă în cămară) și am constatat, după ce l-am instalat, că e spart furtunul de scurgere, de plastic. M-am îmbrăcat, am luat metroul o stație, la Tineretului, am venit în Piața Norilor și am cumpărat un nou sifon (am făcut și piața, cu această ocazie), mi s-a explicat că e unic. Întors acasă, am descoperit că sifonul unic nu e potrivit la chiuveta mea! Am revenit la metrou și apoi la magazinul care mi-a vândut ce nu trebuia, am luat și sifonul vechi, să vadă exact ce-mi trebuie… Nu vă mai dau 
amănunte, nu-mi venea să cred că mi se întâmplă ce mi se întâmplă (lasă că bucătăria fiind inaccesibilă, nu mâncasem până la ora 17 nimic și aveam o stare de nervozitate pe care cu greu o ascundeam). Acasă sosit, am luat-o de la capăt, am deșurubat tot ce instalasem și am pus ce am cumpărat. Epuizată de curățenia repetată de după inundație, Doina s-a întins în pat… De ce ne mai trebuia și o asemenea pedeapsă? Eu atrag răul.
***
Rămăsese să relatez deschiderea Festivalului-concurs de poezie Nicolae Labiș, organizat-ceas (conform programului) de poeta Carmen Veronica Steiciuc. Ea a avut loc la sala festivă (arhiplină) a Colegiului „Petru Mușat” 
din Suceava, vineri, 15 octombrie 2011. Pe simeze, peisaje bucovinene: în sală – pictură de Ioan Bodnar și fotografie artistică din avion de Ștefan Petrescu (din Germania), ambele vernisate acum (prezentate de Mihai Pânzaru-PIM). Carmen Steiciuc a subliniat că avem de a face cu cel mai longeviv eveniment literar nu numai sucevean, Festivalul Labiș ajungând la ediția a 43-a. S-a început cu Labiș – in memoriam, versuri semnate de Labiș (”Foșnetul luminii din frunzișuri”), selectate pe sprânceană (perfect valabile și azi) și recitate de elevi. Corala Voces Christianum a Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou din Suceava a dat lecții de sensibilitate. A urmat un film cu Margareta Labiș (prezentă, de altfel, la prezidiu) realizat de Grigore Ilisei (născut în aceeași comună cu Labiș, la Mălini) și intitulat „Tropotul lung al galopului meu” – un documentar 
lăudat de toți cei ce au luat cuvântul (cu condoleanțe adresate Margaretei Labiș, care și-a pierdut soțul, matematicianul Florin Diac, autor de cărți de referință, acum trei luni), semnificativ „pe bune”. Labiș avea talent la desen, spune sora lui, Margareta, în filmul documentar, mama lor se trăgea din familia lui Creangă (mama lor a albit brusc după ce a auzit că i-a murit fiul), Labiș a avut presentimentul morții. În 1956, a continuat Margareta Labiș în film, „în anul morții lui Nicolae, casa noastră a fost lovită de un fulger globular, fratele meu trebuia să doarmă acasă, dar a avenit la mine la spital”. Într-un colț al camerei sorei lor, globul, „mingea de foc a dansat o vreme peste pat și s-a scurs, pârlind covorașul și plapuma, era un semn divin, l-a însemnat natura, pe 21 spre 22 decembrie Labiș a murit”… Margareta a recitat din Labiș 
în film: „amanți ai morții”, „nepăsarea gropii voastre”, „mâinile blestemului cel sfânt”, „vinul așteaptă în adormire”, „bătutul de noroc”, „plin de jalea unui veac trecut”. Labiș e redescoperit în fiecare an, de 43 de ani! Labiș a trăit 21 de ani și are posteritate de 43 de ani, cine mai e ca el? Nicolae Cârlan repeta aici că Mihai Eminescu dacă ar fi murit la 21 de ani n-ar fi însemnat nimic și că posteritatea lui Labiș ține de magie. Au ținut discursuri Marcel Mureșeanu, inițiatorul acestui Festival („acum cad castanele la Mălini”, „nu e toată libertatea comestibilă”) și Lucia Olaru Nenati – se împlinesc anul acesta 55 de ani de la moartea lui Labiș, „55 de ani de când pasărea cu clonț de rubin l-a ridicat la cer pe Labiș să plătească bir pentru supraviețuirea celorlalți, Labiș fiind un poet de conștiință și având parte de un asasinat jertfelnic”. Au fost și lansări de 
carte, două cărți dedicate lui N. Labiș, o monografie semnată de Florentin Popescu (din 2007) și texte critice despre el, ediție îngrijită și prefață de N. Cârlan. Prima, prezentată de Adrian Dinu Rachieru: au fost tentative de scoatere a lui Labiș din istoria literaturii române, anul trecut a apărut o nouă monografie dedicată lui Labiș, semnată de Iulia Guraliuc, Labiș „a purtat cununa de spini a generației lui”. Florentin Popescu a amintit că după Revoluție a scos o revistă a lui literară, Colibri, care i-a tocat toate economiile și a fost obligat să o închidă. Nicolae Cârlan a subliniat că despre Labiș se spune că a fost un poet proletcultist, scriind în spiritul epocii, dar că l-a salvat talentul. Se mai spune că și-a regizat moartea, în mod cinic, deși se știe că Labiș a fost suprimat, s-a primit comandă în acest sens. „Labiș a fost precursor al optzeciștilor”… Prima 
parte a Festivalului național de poezie Nicolae Labiș s-a încheiat cu lansarea altor două cărți: una de poeme, a multilăudatului Ion Mureșan (prezentat de editorul lui, Gavril Țărmure, și de Al. Vintilă; lipsa de măsură s-a văzut de la o poștă; nu știu de ce trebuia să asist eu la o asemenea panaramă, invitat de decor; auziți: „peretele raiului e peretele cârciumii”, „beția cruntă a existenței”) și alta de eseuri și interviuri, semnată de suceveanul Al. Ovidiu Vintilă, prezentată de Sabina Fînaru cu vocabular universitar. Per total, o nouă ediție strălucită a Festivalului.
PS. Vă invit să citiți de curiozitate în format PDF două reviste literare mai aparte, la zi, una de la Târgu Mureș, Vatra Veche (condusă de Nicolae Băciuț; trimisă pe e-mail de Eugen Axinte) – Vatra veche 10, 2011; și alta de la Târgoviște, o văd pentru prima oară, condusă de Ion Iancu Vale, Climate – Climate nr. 46; dați click pe titlurile activate (și iar click pe dreptunghiul apărut).
0 Comments