0
4 comments

Duminică, 28 august 2011. Întoarcerea de vinerea trecută, din 19 august de la mare, „pe la mănăstiri”. Ne-am oprit la mănăstirile Sf. Maria din Techirghiol (mănăstire de maici) și Peștera Sf. Andrei, am scris despre ele aici. De la Ion Corvin la bacul de la Dunăre sunt 66 de kilometri, pe traseul care trece prin Băneasa. Înainte de a pleca de la Peștera Sf. Andrei (mănăstire de călugări) am cumpărat un borcan cu miere de tei (avem mai multă încredere în producătorii de la fața locului, de la țară, decât în cei de la piețele din oraș). Am oprit la a treia mănăstire, la Dervent, mănăstire de călugări, pe deal (în vale e ostrovul Dunării, enorm, cât cuprinzi cu ochii). La Dervent au crescut pietrele din pământ în formă de cruce și una dintre ele a fost sfințită și protejată. Mănăstirea Dervent („dervent” înseamnă „peste vale”) a fost ctitorită de monahul Elefterie Mihai în 1929-1936, exact pe locul unde au fost găsite crucile crescute din pământ, intitulate Cruci de leac, în preajma fostei cetăți Dervent. Biserica are trei altare (și trei hramuri – Cuvioasa Parascheva, Izvorul Tămăduirii și Sf. Gheorghe). În 1959 comuniștii au alungat călugării de aici și în chilii și arhondaric (hotel pentru pelerini) a fost amenajat un IAS, iar mănăstirea a devenit biserică de parohie. Abia în 1990 fostul stareț a revenit și a redeschis mănăstirea. Având faimă că apa izvorului de  aici are proprietăți tămăduitoare și Crucea de leac puteri energetice, mănăstirea e vizitată de bolnavi, mai ales de ziua Sfintei Cruci (14 septembrie; e vorba de Crucea de leac, sfințită). Nu mai spun că mănăstirea e înconjurată de podgorii… Am intrat în Biserică și ne-am închinat – înlăuntrul ei e și o icoană specială a Maicii Domnului, pe sub care trec de trei ori în genunchi sau aplecați toți credincioșii care-și pun o dorință, și vor să  li se înfăptuiască. Ieșit din biserică, mi-a atras atenția ciripitul insistent, al unui cor, dintr-un copac. Erau nu sute, ci mii de vrăbiuțe pe toate crengile, stăteau una lângă alta și se alergau printre frunzele copacului care semăna cu un castan, ciripind înnebunitor. În jurul castanului erau excrementele lor (probabil măturate zilnic). Uluitor, acest copac e chiar la intrarea în aripa din stânga a Bisericii mănăstirii, unde e adăpostită Crucea de leac sfințită (protejată cu un pătrat de plastic, prin care poți să introduci mâna să mângâi crucea, să te încarci energetic; pentru asta trebuie să te pui în genunchi și să te concentrezi la locul unde te afli), împreună cu trei „vase” de lemn cu moaște! Ce e cu toate aceste sute, mii de vrăbiuțe atrase în același copac de la intrarea la Crucea de leac? Ele sunt cele care te avertizează că aici e un loc sfânt, sau pur și simplu vrăbiuțele sunt atrase energetic de Crucea de leac? Ele vestesc minunea tămăduirii la Crucea de leac? Atenție, sunt zeci de alți copaci (asemenea celui în care se adunaseră toate vrăbiuțele din zonă) pe teritoriul mănăstirii, în care nu era nici o vrabie. Mai mult, în spatele mănăstirii e o pădure (prin ea mergi la Izvorul Tămăduirii), în care de asemenea vrăbiile nu stau pe crengi. Are Crucea de piatră sfințită proprietăți magnetice? Numai așa poate fi explicată nebunia vrăbiuțelor care ciripeau claie peste grămadă în același pom toate, pom de la intrarea la Crucea de leac… Vă dați seama, am pus și anul acesta mâna pe celebra cruce de piatră tămăduitoare, care să te încarce cu energie – și n-am simțit nimic. Sunt un păcătos incorigibil. Am întârziat să admir expoziția în aer liber de lucrări sculptate (în piatră, marmură și în lemn; unele erau făcute și în sticlă; aici e o tabără de vară de sculptură, probabil, în fiecare an se adaugă altele; e o minune; las la o parte faptul că a apărut un arhondaric nou, luxos, aici). Am mers cu Doina la Izvorul Tămăduirii, la un kilometru de mănăstire, am umplut două sticle de doi litri, pe care le-am băut acasă (apă plată, de izvor). Am admirat apoi peisajul la asfințit de soare, peste apele din vale ale Dunării revărsate (ostrov; lacuri și smârcuri). Înainte de a pleca (se lăsa întunericul), am intrat să cumpărăm lumânări la magazinul mănăstirii, unde vinde un tânăr ciudat, care-ți vorbește de sus, din vârful limbii, ai senzația că-i ești antipatic și te ia peste picior (în fiecare an mi-a lăsat o impresie tulbure, are puteri malefice în priviri). Doina a mai cumpărat niște atenții bisericești și când a mers să plătească, vânzătorul acesta ciudat i-a întins un obiect mic, de lemn, tăiat în forma Crucii de leac de la Mănăstirea Dervent, dat cu mirodenii, i-a subliniat că fiecare creștin trebuie să aibă această cruce sculptată în lemn pentru protecția casei, și i-a spus prețul – 38 de lei! Enorm, pentru posibilitățile noastre. Mai ales că lucrarea sculptată în sine (de serie; probabil pusă la vânzare de cei ce vin în tabăra de sculptură), nu inspira încredere și n-avea aspect cât de cât artistic. Vânzătorul a bolborosit ceva, în fața refuzului, doar n-o fi nebun să blesteme în interiorul mănăstirii. N-am cumpărat-o. Am aprins lumânările cumpărate, la morți și la vii și am venit la mașină. Doina mi-a spus că-i pare rău că n-a cumpărat crucea aceea de lemn (pe care a insistat să o cumpere acel tânăr civil, nu îmbrăcat în straie monahale), că e superstițioasă ­– dacă-i merge rău? Bat și acum în lemn. Ca un făcut, am fost pus imediat în situația să provoc un accident. Mașina se afla în pantă, a luat-o la vale după ce am tras frâna de mână, înainte să dau și a doua cheie la motor să pornească, motor care nu pornea – și frâna de picior era blocată! Norocul meu că nu mi-a apărut nimic în cale când am traversat șoseaua să merg în direcția Ostrov… Doina s-a speriat teribil. Mai mult, ajuns la bac, la Ostrov, deși eram singur și bacul era gol pe jumătate, n-am fost așteptat să fiu încărcat (după ce cumpărasem bilet de 18 lei; e adevărat, am întârziat să cumpăr pepeni și fructe de aici, la prețuri convenabile). Privirea rea a vânzătorului de la magazinul bisericesc, din incinta Mănăstirii Dervent, mai avea și aici putere… Îl scuip ca pe un Vrăjmaș și-mi fac o cruce! Nu e prima oară când am parte de asemenea evenimente, fiind o victimă a celor ce au puteri sugestive distrugătoare, încărcați de mănăstiri (inclusiv accidentul de la piciorul stâng, din 2 ianuarie 2007, s-a datorat Vrăjmașului, aflat fiind pe teritoriul Mănăstirii Putna). În sfârșit, traversarea Dunării a durat. Întunericul era demult lăsat, intrat pe celălalt mal am condus în forță, am intrat în Călărași (și iar am rătăcit drumul spre autostradă, spre Slobozia) – pe un drum cu asfalt impecabil, fără vreo localitate până la autostradă, de unde am avut de parcurs (cu 135 kilometri pe oră) drumul până la București, de 105 kilometri de autostradă. Așa am încheiat o zi încărcată, de întoarcere de la mare pe la mănăstiri.

***

Public în continuare un poem primit de la ieromonahul Ignatie Grecu de la Mănăstirea Cernica (în fotografie; a publicat cinci volume de versuri; de loc din Tecuci, călugărit în tinerețe, discret, azi e la 55 de ani, cred). Ultima carte a fost de rondeluri, am publicat un rondel al lui aici. Acum m-a asigurat că pe caniculă nu mai poate să scrie decât versuri libere, fără rimă și că a fost inspirat direct de Virgil Mazilescu (la mormântul căruia, aflat în cimitirul Mănăstirii Cernica, aprinde mereu o lumânare):

Poetului Liviu Ioan Stoiciu, prin e-mail, cu mult drag,                                 

                        Ierom. Ignatie Grecu.

Un poem inedit, abia scris,  intitulat „Virgil Mazilescu”:

VIRGIL MAZILESCU

Poetul fusese înmormântat

(mi-aduc aminte ca acum)

într-o zi de toamnă

în secolul din mileniul trecut

în cimitirul M-rii Cernica

aproape de fântâna cu roată

la rădăcina unui copac uriaş. //

Mult mai târziu

(mi-aduc bine aminte)

într-o vară, pe la amiază

cerul s-a întunecat brusc

a fulgerat deodată năpraznic

trăznind copacul

din creştet până-n rădăcină

în spirală.

Noi toţi am căzut orbiţi la pământ

fie că eram în preajmă

sau mai departe. //

Iute, ca un sfredel

fulgerul s-a rotit

în jurul trunchiului

într-o clipă

dezbrăcându-l

de-o fâşie lată de coajă

de sus până jos. //

Orbit de lumină

copacul n-a căzut.

A stat aşa dezbrăcat

sfâşiat până la os

multe veri, şi toamne şi ierni. //

Până într-o zi

(nu-mi mai aduc bine aminte)

au venit nişte inşi

cu topoarele

şi cât ai clipi din ochi

l-au doborât la pământ. //

Însă, din rădăcina lui

într-o primăvară (cum să nu-mi amintesc)

a încolţit

şi a crescut o viţă de vie

atât de uriaşă

încât

a umplut toamnă de toamnă

crucile din tot cimitirul

cu struguri mari, aurii

mai dulci ca mierea. //

Din care mereu gustând

ne-am recăpătat pe rând vederea.

2011,  M-rea Cernica                                                                                 

Ignatie Grecu

PS. Continui mâine proza mea intitulată „O încurcătură de minte” (primele IX părți ale ei au apărut în ultimele nouă zile, aici) – cu un fragment mai lung, nu vreau să vă plictisesc.

PS. 2. Ratez și azi (ca și ieri, cu fotografiile făcute de mine sau de Doina la Mănăstirea Peștera Sf. Andrei) publicarea fotografiilor făcute anul acesta (nu le am la dispoziție; asta e situația) la Mănăstirea Dervent. Public fotografii făcute în 2008 (la întoarcerea de la mare) de mine sau de Doina la Mănăstirea Dervent.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
4 comments

4 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Deşi plecat la ţară şi aflat printre stupii care mă îndepărtează de orice trăire literară, am uneori senzaţia că lucrurile de care duc lipsă aici, mă vor căuta în vis, în subconştient, sau pur şi simplu îmi dau impresia că voi simţi cumva o forfotă a lor, în urma plecării. Pentru mine, Omul-de-ocară, din proza „Încurcătură de minte” propusă aici, în Jurnalul LIS, a devenit un personaj dintr-o povestire care se scrie azi, cu acea îngrijorare pe care am văzut-o doar la păsările care duc în gheare prada la cuib. Ceva, anume, îmi scapă şi mie, criticului său. Prin el (personajul despre care vă scriu), intru printr-un artificiu virtual, pe care doar critica îl asigură cititorului, în adevărata împărăţie a unei lumi în care „cântecul prea cuminte al îngerilor” – după formularea lui A. Rimbaud – pare să reprezinte şi azi, icoana unei renunţări la bucatele puse de Dumnezeu dinaintea celor doi înaintaşi ai omenirii, fără să-i asigure de veşnicia gestului său. Privită sub alt aspect, povestirea „Încurcătură de minte”, aduce în centrul atenţiei, eul distrus al celui intitulat Omul-de-ocară, iar psihanaliza pe care o urmăreşte de-a lungul întâmplărilor trecut-prezente, poate fi privită ca pe o metodă terapeutică şi nu ţinteşte în definitiv decât vindecarea unui suflet trădat. Vă mărturisesc, că, l-am înţeles pe Omul-de-ocară (cât mi-a fost până aici, personaj), în postura celui care nu se mai poate salva, dorindu-şi cu ardoare, să nu fie „copilul rău” al unui cuvânt de bine printre semenii poporului său, purtători resemnaţi, a steagului de fruntaşi în predarea cotelor obligatorii către ţară. (Sentimentul dualităţii, a devenit în proza propusă de LIS, deopotrivă: materie lirică, dar, şi subiect de meditaţie pentru toţi cei care-l citesc). Da! – purtători resemnaţi , precum damnaţii ultimului cerc din Infernul lui Dante. Pesemne, eu am rămas în urmă, căci planurile în literatură s-au tot schimbat radical. Omul-de-ocară nu se împacă în nici un fel cu teoria freudiană a omului veşnic condamnat la suferinţă. Dacă nu ar scrie (fie şi în vis), forţa copleşitoare a naturii, fragilitatea unui trup asaltat de îndoieli, i-ar fi fost nimicitoare Omului-de-ocară. În disputa omului propus de LIS, cu lumea sa, mai că am înclina să considerăm arta, visul şi decepţia drept manifestări ale catarsisului ca mijloc de a elibera sufletul de constrângeri. Sau, dacă vreţi, e descătuşarea lui Goethe după scrierea Suferinţelor tânărului Werther, de profunda depresiune sufletească de dinaintea scrierii romanului. Dacă diavolul, ilustra cu armele de atunci, în scrierile lui Dostoievski, imposibilitatea de a fi deasupra celor care se mişcau vii şi nestingheriţi într-un complex de mediocritate instaurat în societatea rusească, astăzi, vedem cum diavolul se scaldă în ape naturale ocrotit de imensa primejdie a trecutului, ca şi cum, nimic nu mai aminteşte oamenilor, de existenţa sau pericolul existenţei sale. Diavolul, acum, se lăfăie nestingherit pe tronul situat pe cel mai înalt munte din acest imperiu instaurat, un imperiu firesc pentru el, al prostiei noastre şi, chiar încercând să dea rod prin seminţele aruncate atât în stânga cât şi în dreapta, la ceea ce încercase cândva în templul din care fusese alungat. Priviţi atenţi la diavol (îmi sugera Omul-de-ocară), are ceva din smerenia alcaldelui fortăreţei (acel hangiu) care-l întâmpinase pe Don Quijote, undeva între trecerea Puerto-Lapice şi oraşul Sanlucar – cum ne spun cronicarii acelor vremuri -, cu vorbele: „podoabă-mi este ziua, iar odihnă lupta-mi este” ş.a.m.d. Da! i-am spus personajului meu, îmi par cunoscute aceste înscrise înşelătoare de pe poarta cetăţii, astăzi. Aici, unde mai marii cetăţii, stau la sfat cu Încornorăţia sa, diavolul pe post de judecător. De aici încolo însă, intru pe teritoriul lui Octavian Mihăescu…

  2. P.S. Există şi în cazul Omului-de-ocară, o asemănare cu Henry Brulard al lui Stendhal, care îşi face o „autopsihanaliză”. Amintirile survin (în ambele cazuri) „sub efectul concentrării mentale… ca nişte bucăţi de frescă dintr-un zid vechi”, care se sfarmă şi cad pulverizate la pământ. În comentariile mele, m-am îndepărtat cât mi-a stat în putinţă de mrejele simbolismului asupra înţelegerii concepţiei psihanalitice asupra actului de creaţie. Ne-am putea situa mai degrabă între opinia aristotelică a susţinerii unei funcţii catharsice a creaţiei şi cea shopenhaueriană axată pe funcţia ei consolatoare, mai ales că LIS spune ades, că, pe el credinţa religioasă nu-l poate consola. „Beat de cântec şi îmbrâncind ziua cu cotul…” cum sună un vers esenian, aştept în proza lui LIS, ca Luna să se spargă ca un ou şi să se ascundă sub o muche de deal, unde sufletul meu pândeşte mai liniştit o nouă întâlnire cu proza sa viitoare.

  3. Nu cred, ci sunt sigur că-i este oricui plăcut să vă cetească, Domnule Cicu. Degajaţi balsam!
    Cred, că şi Albinele au o parte de contribuţie la aportul de miere (şi chiar lăptişor de matcă, şi propolis) din textele d-voastre…

  4. D-le Culai: Pe când eram copil de-o şchioapă, trezindu-se într-o noapte, mama a alunecat împiedicându-se de o grămăjoară cu porumb, rămasă neridicată după o clacă cu fete şi flăcăi, alegându-se cu o vătămare la ochi. De atunci, mamei nu i-a mai revenit lumina ochilor niciodată. Pesemne, mie, prin cuvintele ce mi le-a insuflat o viaţă, a vrut să-mi transfere şi lumina ochilor ei. Vă mulţumesc pentru aprecieri şi, la rându-mi, vă citesc şi urmăresc intervenţiile ori de cîte ori le găsesc la comentarii.