Vineri, 29 septembrie 2023. Scriu aici cu sufletul în gât – ieri după-amiază m-am trezit cu conturile BCR golite la zero, inclusiv cel de economii, am căzut victima prostiei mele. Atenție la cei ce vă abordează, în orice situație, dacă sunteți client BCR (eu voiam să am un al doilea cont, Alias, legal; frauda s-a produs pe această filieră, de a deschide un al doilea cont) – nu răspundeți la +2227. Cine e client BCR știe că *2227 e singurul telefon cu care poți să intri în convorbire cu BCR. Ați sesizat diferența? Eu am fost furat printr-un telefon 2227 care avea în față +, nu *. Am observat asta după ce am rămas fără nici un ban în conturile BCR. Azi am depus sesizare la Poliția Județeană Brașov. Cred că am fost furat din interiorul BCR, altfel nu-mi explic de ce-mi vedea hoțul conturile. Îmi e rău de ieri după-amiază, cum nu mi-a mai fost din 2019, probabil că o să mă îmbolnăvesc grav.
A trecut și luna septembrie (ieri, pentru mine a fost o zi neagră, când mi-a luat Dumnezeu mințile). Dinspre războiul din Ucraina, de reținut loviturile la țintă ale ucrainenilor (cu ajutor occidental, rachete care merg la sute de kilometri să-și atingă „obiectivul”, plus o puzderie de drone militare; inclusiv ajutor din satelit) în Crimeea și în orașe de pe teritoriul Federației Ruse, sunt în continuare uciși ofițeri ruși (tereștri și navali sau de aviație). Se subînțelege că ucrainenii din teritoriile ocupate de ruși dau coordonatele forțelor armate ale Ucrainei, ei sabotează și fac pe partizanii (înțeleg, pe bani grei). Linia frontului, de-a lungul celor patru republici ucrainene, ocupate parțial de ruși, mai degrabă staționează, deși ucrainenii se laudă că nu mai au mult și ajung în sud la Marea Azov. Las la o parte faptul că România și NATO au intrat în alertă (și se arată mari viteji) de când drone rusești care atacă porturile Izmail sau Reni, spre Odesa, au trecut Dunărea la noi.
Pe de altă parte, citez o știre de ieri: Preşedintele rus Vladimir Putin a promulgat joi, 28 septembrie, o lege prin care stabileşte ca data de 30 septembrie să fie marcată de acum oficial ca „Ziua reunificării” cu Doneţk, Lugansk, Herson şi Zaporojie, cele patru regiuni din estul şi sudul Ucrainei anexate de Kremlin acum un an, potrivit EFE. Putin prezentase această iniţiativă în Dumă de Stat (camera inferioară a parlamentului federal) după ce Moscova organizase primele alegeri în regiunile respective în conformitate cu legislaţia rusă, la începutul lunii septembrie. Data de 30 septembrie 2022 „a rămas în istorie” ca ziua aderării celor patru regiuni ucrainene la Federaţia Rusă, potrivit unei note explicative publicate joi de autorităţile ruse pe portalul de informaţii juridice al guvernului. În opinia Kremlinului, aceste patru regiuni au revenit în componenţa Rusiei în virtutea „exprimării voinţei populare a milioane de oameni şi a exercitării dreptului lor inalienabil de a-şi decide statutul politic în mod liber şi fără ingerinţe externe”. Pacea nu se discută între combatante.
În ce mă privește – am urcat / coborât luna asta pe munte la două vârfuri. Slavă cerului, am profitat de zilele frumoase (am urcat / coborât în pantalon scurt). La ambele, în circuit, am mers pe un traseu și m-am întors pe alt traseu, duminica (atunci când mă iluzionez că urșii stau departe de poteci, având excursioniști care să-i sperie). Cei ce stau pe Facebook au văzut pe contul meu zeci și zeci de poze. Transcriu aici textele ce însoțesc toate aceste poze, pentru cei ce nu stau pe Facebook: Azi (duminică, 10 septembrie 2023) la Vârful Ciucaș, la 1954 metri! Venit cu mașina până la Obelisc (pe DN 1A, spre Vălenii de Munte; 33 de kilometri de acasă, de la Brașov). Intrat pe traseu, pe banda roșie, la ora 9.15; am ajuns pe Vârful Ciucaș fix după patru ore. Tot singur pe munte. Am învățat lecția cu oboseala de după ce urc trei ore – m-am oprit și am mâncat un baton de ciocolată și a patra oră de urcat continuu n-a mai fost un chin. La Vârf (unde era răcoare, curent) am mâncat două sandvișuri de acasă (pe al treilea l-am dat unui cioban cu zeci de oi, întâlnit pe potecă). Am băut un litru și jumătate de apă minerală.
La întoarcere am ocolit Muntele Ciucaș, venind spre Cabana Ciucaș (unde se laudă că urcă turiștii cu mașinile pe munte) și, apoi, am intrat pe cruce roșie (revenind la un moment dat pe traseul cu bandă roșie). Traseele sunt dificile în locurile accidentate (cu pietre mișcătoare). La ora 16 am fost înapoi, la Obelisc (mers pe jos fără oprire) – aproape trei ore. Au fost nouri și soare, o zi ideală de urcat pe munte. Atâtea ore pe munte și azi, la înalt nivel. Am mers pe jos (urcat-coborât), conform pedometrului de pe mobil: 20,22 kilometri; e grozav! E atâta frumusețe pe munte, merită orice efort… Al doilea urcuș / coborâș: O nouă ispravă la vârf. Ar fi fost păcat să nu profit azi, duminică, 24 septembrie 2023 de soarele generos. Am urcat la Vârful Masivului Piatra Mare (1.844 metri). Tot singur. Am plecat din Dâmbu Morii (e la cinci-șase kilometri de Brașov, spre Predeal) la ora 9 pe banda galbenă, pe la Cascada Apa Vie, am mers pe cursul Sipoaiei (cea care curge prin Canionul 7 Scări). De la Canion încolo, numai abrupt – traseu nu tocmai ușor, cu stânci printre care trebuie să te strecori, urcuș continuu. La 1570 de metri, la ora 11.45 mă opresc și ronțăi două batoane de ciocolata, îmi revin brusc forțele.
La Cabana Piatra Mare (e la 1635 metri, cu nelipsiții ei măgăruși), cumpăr o cafea. Plec la 12.20 mai departe spre vârf, traseul are pasaje lungi dificile de grohotiș (pietre de toate mărimile, mișcătoare sau fixate), la ora 13.05 sunt la Vârful Piatra Mare – aici mănânc două sandvișuri de acasă. Beau pe trasee un litru și jumătate de apă minerală. E incredibil de cald, îmi pun pe cap o bluză din rucsac, am uitat să iau șapcă, mă bate soarele fierbinte în cap (sunt proaspăt tuns), mă ustură pielea capului de crăp. Plec la 14.04 de la Vârf, la Cabană sunt la 14.50. Voi închide un circuit, mă întorc pe banda roșie, pe Drumul Familiar, numai coborâre, merg prea repede, ajung după o oră și jumătate la Dâmbu Morii… Pe mobil, pedometrul arată că am făcut 20,40 kilometri (29.125 de pași), sunt culmea… A fost o zi superbă pe munte. Simt că nu trăiesc degeaba atunci când scriu (poeme, proză, texte publicistice, jurnal) și atunci când urc pe munte. Nu știu cât voi mai fi în stare să fac atâta efort fizic, mă mai amăgesc.
Luna asta am fost Cap Limpede la revista Viața Românească Nr. 10 (redactor-șef Nicolae Prelipceanu), mi-am făcut datoria online (să am timp liber pentru asta, am refuzat să mai fac parte din juriul Cartea anului 2022, numai la cărți de poezie primite la organizatorul Festivalului Labiș, Ioan Manole, cum am făcut anul trecut; de altfel, ieri m-am hotărât să nu mai merg la Suceava la Festivalul Labiș în 3-4-5 septembrie, din motive de incompatibilitate cu invitați din acest an, prefer să nu dau amănunte; e acolo și un personaj care „raporta” la Securitate; prefer să-mi menajez nervii).
Altfel două ciudățenii, care mă afectează – nu mai am internet „fix”, cablul îngropat are cinci fire întrerupte din opt și DIGI nu are departament de îngropat alt cablu, de făcut șanț, spart asfalt și acoperit la loc. Nu am la ce altă firmă să apelez, tot cartierul unde stau e arondat la DIGI. Am apelat la internet la distanță prin Telekom, abonament de 40 de lei (nu e rău, dar deschide greu video sau fotografiile; mă ajută să vorbesc însă pe internetul lui pe mobil; unde locuiesc e semnalul slab la Vodafone).
Am în continuare noroc de bunăvoința vecinilor cu wireless-ul care trece prin pereți. Altă ciudățenie, am avut o nouă criză biliară, de o violență ieșită din comun – se pare că pe fondul supărărilor; am fost șocat că „prieteni” (ne sunt și „nași”) au fost deconspirați că au servit Securitatea.
În rest, achitări de obligații literare (în scris) și citit în prostie (în majoritatea timpului online, fie reviste literare și cărți primite de poezie, fie roman; întârzii cu Michel Houellebecq, Anihilare).
Mai jos, un răspuns la ancheta României literare (din care e de reținut finalul, cu cei șapte ani buni, urmați de șapte ani răi; se pare că am intrat în șapte ani răi; mă întreb cât o să rezist).
Ancheta României literare:
CARE ESTE CEL MAI BUN DECENIU DIN VIAȚA DUMNEAVOASTRĂ?
(personal / literar)
Întreabă Cristian Pătrășconiu
Răspunde Liviu Ioan Stoiciu
Cum se întoarce roata
Chiar se împlinește un deceniu, în toamna acestui an 2023, de când „mi s-a schimbat viața” – din 2013 încoace… „gura nu-i mai tace”. A fost o adevărată minune, de neînțeles pentru o minte slabă (postmodernă, nu?) ca a mea.
În toamna anului 2013 am hotărât în familie să vindem apartamentul din „scara de bloc a scriitorilor” din Str. Bibescu Vodă Nr. 1 / Piața Unirii, „de la Fântâni” (scară de bloc preluată „la roșu”, câștigată „de la stat” pentru scriitori de către Mircea Dinescu, revoluționarul, președinte al Uniunii Scriitorilor, în primăvara anului 1990; întâmplarea a făcut atunci să fiu ales, în lipsă, redactor-șef al unui nou săptămânal al Uniunii, Contrapunct și să fiu repartizat cu locuința aici, la schimb cu locuința „de la stat” predată la Focșani; am venit la București din martie 1990, părăsind funcția de „președinte de județ Vrancea”, instalat la 22 decembrie 1989 cu forța de revoluționari; scară de bloc dată în funcțiune la finalul anului 1990, până atunci am stat la hotel și am făcut naveta la Focșani; locuiesc încă aici Eugen Negrici și Bogdan Ghiu, Carolina Ilica și Vasile Vlad; au murit aici Al. Protopopescu, Dan Laurențiu și George Alboiu; și-au vândut apartamentele Cornel Brahaș, Ion și Doina Covaci sau Ion Stratan; dau câteva exemple, de curiozitate).
Am vândut, cum spun, apartamentul, unui „om de afaceri irakian”, care a deschis birouri aici – în condițiile în care am fost terorizat de un pub israeliano-irlandez, deschis fără autorizație în decembrie 1997, care a funcționat non-stop cu muzică dată la maximum (tremurau pereții), cu terasă în fața blocului și cu mirosuri de la bucătărie toxice. 17 ani de teroare, perpetuată prin corupția multipartinică de la Primăria Sectorului 4. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu ne-am pierdut mințile (eu, soția, fiul) și că am găsit „ultima soluție” de salvare – părăsind locul… Iau seama iar acum că la șapte ani mi se schimbă „destinul” – mutat în decembrie 1990, după aproximativ șapte ani a apărut cârciuma de lux infectă (locuiam la etajul 1, cârciuma ocupa și mezaninul)…
Și a venit finalul anului 2013: am primit banii din vânzarea apartamentului din „scara de bloc a scriitorilor”, am căutat un loc unde să ne mutăm, am tot vizitat locuri „la margine”, nu ne mai interesa decât să ne îndepărtăm de centru. Până ce eu, radical, am ales să mă mut la Brașov – soției i-am cumpărat un apartament la margine de București, în Giulești Sârbi, într-un ansamblu rezidențial (unde avem și azi domiciliu stabil, din 2014) și i-am dat bani fiului să-și cumpere în București ce apartament „cu scară interioară” dorește, plus mașină… Am primit un ajutor „astral” atunci, în șase luni ne-am mutat în locuințele noi, mobilate.
Au urmat alte minuni: am primit „indemnizația de merit” – care m-a scos din sărăcie (toată viața am trăit la limită, cu salarii minime; niciodată nereușind să fac vreo economie, trăiam din împrumuturi), mulțumindu-mă mereu cu puțin; am publicat cărți (nu numai de versuri) care n-au fost trecute cu vederea, critic; apoi am primit mari premii literare de la jurii credibile, la care nici nu visam. Din 2022 am intrat într-un alt ciclu de șapte ani, aproximativ, și mă aștept la ce e mai rău (că „se întoarce roata”, știți). Aștept senin să o pățesc…
19 iulie 2023. BV
0 Comments