Cum mi se fac praf tălpile groase, postmoderne, la sandale – ieșit seara la plimbare pe Cheiul Dâmboviței. Omul-de-ocară

Sâmbătă, 20 august 2011. Am mai pățit una nemaipățită. Fiindcă Doina s-a învățat cu plimbările de fiecare seară pe faleza Mării Negre de la Vila lui Ceaușescu din Neptun la Hotelul Amfiteatru din Olimp de după cină, a propus, o dată întorși acasă, la București, să ne plimbăm pe cheiul Dâmboviței jumătate de oră, maximum trei sferturi de oră (nu mai mult, că nu mai am timp să vin în fața computerului și să scriu aici, la ora 21.30 trebuie să fiu acasă; la ora 20.30, când se încheie Telejurnalul pe TVR 1, iau masa de seară, singura principală pe zi, adică o ciorbă și felul doi, în fel și chip, Doina  face meniul fără să mă întrebe; normal ar fi să mănânc într-un sfert de oră). Natural, am mârâit: gata cu vacanța și cu preumblările pe malul Dâmbovița, acasă „am treabă”, nu te-ai săturat cu plimbările pe malul Mării Negre? Nu, că o să văd ce bine-mi face plimbarea de după masa de seară, n-a să fac burtă și o să fiu mai inspirat venind de la aer liber direct la computer… M-am gândit toată ziua, spre seară i-am spus: bine, ne plimbăm după cină și pe cheiul Dâmboviței, să vedem cât o să mai țină și damblaua asta. Așa că în această seară am spart gheața la București: am ieșit (fiind cald azi) în pantaloni „trei sferturi” amândoi și în sandale, în piciorul gol (vreau să spun fără ciorap). Mergem pe cheiul Dâmboviței până la Biblioteca Națională, îmi ordonă Doina. Am dat din cap, am traversat bulevardul Cantemir, cu două rânduri de stopuri și am simțit că e ceva în neregulă cu sandalele mele (cu talpă groasă, postmodernă, cu bretele de piele neagră), călcam și parcă se mai muia într-o parte. N-am apucat să traversez și al treilea rând de stopuri când am văzut prima crăpătură din talpa sandalelor. Am ridicat piciorul stâng și… stupefacție totală: s-a desprins și rupt toată partea de călcâi! Ce-o mai fi și asta. Doina râdea de se prăpădea, stăteam ca prostul cu călcâiul drept al sandalei rupt în mână, ce facem, merg așa, șchiop mai departe, la plimbare? Am hotărât să merg, n-are decât lumea să mă vadă șchiopătând. Am traversat, la Unirii, Dâmbovița și am plecat spre Biblioteca Națională (aflată încă în șantier), am mai mers șontâc-șontâc pe aleea asfaltă ce am mai mers, până s-a rupt și s-a desprins, incredibil, și celălalt călcâi, la piciorul drept. Era prea târziu să mai dau înapoi, la o adică voi merge în picioarele goale pe asfalt (cu lut și nisip pe alocuri). Din când în când se mai desprindea o bucată din sandalele mele. Mă bucuram că mergeam într-o zonă de penumbră, pe chei, că nu mă fac de râs. Până la urmă ne-am așezat pe o bancă și am văzut că talpa groasă a sandalelor e făcută praf, efectiv se fărâmițează (or fi fost tot de producție chinezească, deși am dat mulți bani pe aceste sandale, cu ani în urmă), luam bucată cu bucată și o aruncam… la câini (vorba vine). M-am întors acasă călcând în străchini (ajuns pe scara noastră de bloc, am aruncat sandalele la ghenă și am venit în picioarele goale în apartament)… Băncile din penumbra cheiului Dâmboviței, de la Unirii la Biblioteca Națională, erau ocupate pe rând de „oamenii străzii” (aurolaci, nebuni alungați din spitale, rămași fără adăpost și familie, cerșetori, zilieri veniți de la țară pentru a câștiga o pâine nenorocită) – își puneau la cap o sacoșă și se întindeau pe bancă îmbrăcați și încălțați (dimineața se puteau spăla pe ochi în Dâmbovița; la podul de la Unirii e fântână arteziană deasupra Dâmboviței; acolo își pot spăla și lenjeria). Altfel, apa Dâmboviței e stătută pe canalul spre Biblioteca Națională, mă mir că nu miroase. Inginerii lui Ceaușescu au făcut o mare prostie că au acoperit cu beton cursul natural al Dâmboviței, în care se revarsă toate scursurile municipiului, și că deasupra au făcut lacuri cu apa care n-are unde să se scurgă. Ar trebui luat totul de la capăt și adus cursul Argeșului sau Ialomiței să treacă prin București, pe deasupra Dâmboviței îngropate. Sau măcar să lase să se scurgă apa de la Lacul Morii pe deasupra Dâmboviței (un lac de 250 de hectare, aflat la doi-trei kilometri de centrul Bucureștiului)… Uite așa am rămas azi fără sandalele mele de vară dragi, scos la plimbare de Doina, seara, pe cheiul Dâmboviței. Că numai mie putea să mi se întâmple.

Las pe mâine relatarea întoarcerii de la mare, pe un traseu care (abia anul acesta am conștientizat) e la câțiva kilometri de granița de uscat cu Bulgaria – traseu încheiat cu un bac la Dunăre, la Ostrov (la 200 de metri de orașul bulgăresc Silistra, confundat de mine cu Călărași)! Public fotografii, în schimb, și azi, făcute pe drum, unde m-am oprit ieri: Techirghiol-Ion Corvin-Ostrov, la mănăstiri – să facem plecăciuni „cui trebuie, Cineva Important” că ne-am putut bucura de o mică vacanță. Mulțumesc lui Octavian Mihăescu pentru vorbele bune legate de paginile mele de jurnal online de la mare (și îl rog pe această cale, încă o dată, pe AVP să-și măsoare cuvintele obscene și să nu mai jignească inutil în stânga și în dreapta aici; dacă nu, comentariile sale vor ajunge automat la gunoi).

***

Public în continuare proza începută ieri aici, scrisă în stil publicistic, rugându-i pe eventualii mei cititori să aibă răbdare. Ea respectă o anume realitate literară a autorului, transferată personajului:

O încurcătură de minte

(I. Exclus de la Cotidianul)

Partea a II-a

Omul-de-ocară îşi toarnă în pahar restul berii din sticlă, din reflex. Reciteşte articolul, făcând mari eforturi să se concentreze, ştiind că e un articol depăşit de vremuri, scris înainte de alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 2004. A fost dat deoparte la ţanc de la ziar, era incomod, e clar. Nu e nevoie de oameni de atitudine care muşcă, e nevoie de o presă “fără dinţi”, care pupă-n fund pe cine trebuie, când trebuie, trebuie să te orientezi. Iar el nu s-a orientat niciodată, a scris ce i-a trecut prin cap, onest, liber. Numai că libertatea a trecut, patronii ziarelor au şi ei interesele lor, democraţia e controlată de “băieţii care s-au descurcat mereu”. Îi pare sincer rău că nu s-a putut desprinde de acest ziar. Acum ştie că trebuie să scrie aceste articole politice “în orb” (aşa cum se concep noile ziare, cu articole scrise în orb trei luni), nu atât pentru “a-şi ţine mâna”, cât pentru a-şi consuma energia creatoare. Va să zică:

Promite-le ce vor să audă…

Intrat oficial în piele de candidat la preşedinţia ţării (din partea alianţei PNL-PD), Traian Băsescu sfidează din start Constituţia României. Primarul General al Capitalei, lider al PD, avertizând că alegerea sa la Palatul Cotroceni, în noiembrie 2004 (el e convins că nu va mai exista un al doilea tur, în decembrie, având să fie cică ales preşedinte de ţară din primul tur, “cu peste 51 la sută, ca la Primăria Bucureştiului, în iunie 2004”), va revoluţiona Instituţia Prezidenţială. Domnia sa e hotărât să preia cu forţa şi pârghii executive, în primul şi în ultimul rând, interpretând Constituţia după bunul plac. De câte ori iese “pe post public” (în mass-media) Traian Băsescu repetă că nu va sta… pasiv ca preşedinte de ţară. Simplă demagogie? Prin acest gen de campanie electorală, forţând nota, prin a-şi aroga puteri pe care Constituţia nu i le dă, Traian Băsescu e convins că va da lovitura, deoarece luptă “în numele celor năpăstuiţi”. În acest fel, se subînţelege, viitorul premier va fi o marionetă în mâna sa. Cu atât mai mult cu cât uniunea PSD+PUR ar putea să câştige alegerile parlamentare. Agresiv, acelaşi Traian Băsescu le cere românilor să-i voteze majoritar şi alianţa pe care o reprezintă, PNL-PD, să nu mai fie obligat să apeleze la alţi aliaţi postelectorali, să preia Puterea! El cere să i se dea toată Puterea de-a gata…  La fel a cerut la alegerile din iunie 2004, când a fost reales Primar General – “daţi-mi un Consiliu General al Capitalei care să fie dominat de alianţa PNL-PD” – şi bucureştenii i l-au dat. De altfel, Traian Băsescu mizează pe faptul că bucureştenii vor da vot negativ partidului ciocoiesc PSD şi liderului lui, Adrian Năstase la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 2004, orice ar face. Alternanţa la Putere fiind de dorit, liderii PSD umplându-şi sacii în căruţă. Ai crede că, de fapt, românii au nevoie în majoritate de asemenea preşedinte de ţară, autoritar, de genul celui propus de Traian Băsescu, care să conducă eventual şi Guvernul, încălcând Constituţia – deşi tot ei au votat o Constituţie care limitează la maximum puterile executive al preşedintelui ţării. “Promite-le ce vor să audă”… Traian Băsescu simte pulsul majorităţii românilor, care să vrea un “altfel de preşedinte decât Ion Iliescu sau Emil Constantinescu”? Nu ştiu de ce, am senzaţia că Traian Băsescu e gata să repete isprava “micului dictator” Al. Lukaşenko în Belarus, să calce în picioare Constituţia (să o modifice după propriile interese, prin organizarea de referendum), “în numele apărării intereselor celor mulţi” (va mări chiar substanţial pensiile, el, personal?). De ce spun asta? Fiindcă îl auzeam zilele trecute pe Traian Băsescu la o televiziune centrală că e hotărât să apeleze la referendum-uri! Nu contează cât va cheltui statul român cu aceste referendum-uri, Traian Băsescu a anunţat că pentru tot ce nu-i va conveni (dacă va fi blocat de Parlament, va dizolva Parlamentul şi va organiza alegeri anticipate, neapărat?), va organiza referendum! Adică şi pentru a prelua prerogative executive, transformând postul de preşedinte de ţară într-un “factotum”… Oare chiar nu se va găsi nimeni din PNL sau PD să-l mai tragă de mânecă în această campanie electorală, să o lase mai moale cu atotputernicia sa ca viitor preşedinte al României? Traian Băsescu face mare caz că va fi alesul a jumătate din populaţia activă a României şi că nu poate să stea cu braţele încrucişate ca preşedinte de ţară (oare ce-or fi zicând preşedinţii unor state occidentale, în care preşedintele ţării e bun doar pentru protocol?). Pe mine, unul, Traian Băsescu deja m-a speriat. Ştiind că de la acel nivel, al Preşedinţiei României (el conduce CSAŢ, în care instituţiile-cheie ale statului îi stau în poziţie de drepţi), o dată ales poate să facă de-a dreptul ce doreşte, dacă e abuziv şi nu respectă Constituţia (interpretând-o după bunul plac, repet). E obligatoriu să i se taie avântul acestui politician fără scrupule, în campania electorală, până nu e ales. Preşedinţia ţării nu va fi moşia lui. Fiindcă pot să pun pariu că românii neduşi la biserică se dau în vânt în majoritate după asemenea demagogie electorală, în care să audă că preşedintele ţării (ales de acum înainte pe cinci ani) are grijă să guverneze România, să se ia de piept personal cu corupţia din administraţie şi justiţie şi cu mafia politică.

A datat acest articol, “scris în vis”: 19 octombrie 2004, cu o lună înaintea alegerilor de care pomeneşte în articol. Deşi a scris “în transă” efectiv acest articol fix în 19 februarie 2005 şi ştia urmarea, cine a fost ales şi cum… N-am greşit, îşi repetă Omul-de-ocară, am intuit bine ce fel de om este actualul preşedinte al ţării, înainte de a fi ales. Dar cine o să mă creadă că am scris acest articol atunci, pe 19 octombrie? De parcă ar avea vreo importanţă… Cum să-i spun eu doctorului că am scris “iniţial” acest articol pe 19 octombrie, când eu l-am scris acum, “de fapt” – nu contează că am rămas cu memoria atunci… Nu, mai bine nu mă duc la doctor. Pe cuvânt de onoare, mă simt bolnav psihic. Deşi pot să pun pariu că sunt sănătos tun. Se simte atât de obosit… Mai bine mă îmbăt. Şi aşa, dacă mă miroase a băut, duhnind a bere, doctorul o să mă trimită la plimbare. Hai, noroc, bătrâne, îşi urează sieşi. Tu să fii sănătos, restul… Mai dă-i dracului cu politica lor… Mai bine se întoarce în gând la spectacolul unei femei goale, care priveşte în zare. Hei, frumoaso! Îi strigă: N-ai nevoie de un însoţitor? Femeia îi dă din cap că nu. Omul-de-ocară se uită mai atent, femeia e pe malul Siretului. Ce chestie, iar e furat de amintiri din vis… Vede pe Siret plutind un cadavru, cadavru de femeie, deasupra căruia se roteau ciorile… Dumnezeule mare, iar a fost inundaţie undeva, sau e o sinucigaşă… E chiar femeia goală… Trebuie să anunţe poliţia, el nu ştie să înoate. Îi e ruşine că nu ştie să înoate…

– Daţi-l, bă, afară, pe beţivul ăsta, a venit să doarmă aici pe masă…

Omul-de-ocară e sprijinit de doi hăndrălăi şi aruncat pe scările restaurantului. Cară-te de aici, până nu-ţi rupem oasele. Dar n-am plătit, bâiguie el… Şi dă din mâini a lehamite. Sau poate că am plătit şi am uitat. Sau mi-au luat ăştia bani din portmoneu… Ce caut eu aici? Visez? În ce zi suntem? A, în 19 octombrie 2004… De ce-mi răsună în minte data asta? Aveam de scris… Da, da, n-am terminat de scris. Iar am visat? Sau trebuia să scriu al doilea articol… (Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

PS. Le mulțumesc poetei Adriana Barna și criticului Tudor Cicu pentru încurajările legate de proza nouă publicată acum, de ieri începând, și pentru observațiile lor… estetice, de conținut și de substanță. Reiau azi aici comentariul Adrianei Barna (legat de transa personajului din proza mea intitulată „O încurcătură de minte”). Mâine îl voi relua aici comentariul lui Tudor Cicu, mai special:

M-a preocupat si pe mine intrarea in starea de transa, cum, cand si de ce sa intampla… Am primit un raspuns la trecerea mea prin America de Sud ; atunci  am vazut cu ochii mei cum arata „tavita” patratoasa folosita de shaman pentru prepararea drogurilor. Problema e alta : tavita e ad usum shamani , nu e la indemana oricarui muritor de rand. Drogurile sunt folosite in scop ritualic, cu dozajul adecvat. In cazul unora dintre noi (al meu, spre pilda) eu intru in transa cu ajutorul unor bucurii estetice, fara aditivi care sa se adreseze direct corpului meu . Frumusetea poate actiona in asa fel incat sa se produca declicul care te trimite spre un loc in care simturile te servesc cu prisosinta. Nu e nevoie de prea multe lucruri . doar de o educatie estetica facuta pe parcursul unei vieti (inca in lucru) si de mentinerea unei relatii bune intre minte si inima. Atata tot.

Adriana Barna

PS. 2. Legenda fotografiilor, de sus în jos (fotografiile de ieri respectă aceeași legendă): 1. Biserica de lemn de la Mănăstirea Sf. Maria din Techirghiol; 2. Biserica nouă a Mănăstirii Peștera Sf. Andrei și Intrarea în Peștera Sf. Andrei, în stâncă; 3. Ultimele fotografii sunt făcute la Mănăstirea Dervent: – Paraclisul Izvoarelor sfinte ale mănăstirii, – O imagine a Crucii de leac, sfinte, crescute din pământ, – Din interiorul Bisericii mănăstirii, – O sculptură din curtea mănăstirii, – Sf. Andrei sculptat în interiorul paraclisului izvoarelor, – Apus de soare la mănăstire; – Trei fotografii cu flori din curtea mănăstirii de călugări.