Vineri, 4 martie 2011. Chiar dacă vreau să uit, nu pot: marele cutremur din 1977 (aveam 27 de ani) m-a făcut să conştientizez că trăim ca frunza în vânt şi că totul e trecător. În cele 55 de secunde cât a durat (la ora 21.22, într-o vineri ca azi, cu Lună Plină; cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea, la 100 de kilometri adâncime; au murit atunci 1570 de nevinovaţi, 1424 numai în Bucureşti, au fost înhumaţi în gropi comune, după ce au fost ţinuţi pe stadion să fie recunoscuţi; pagubele au depăşit 2 miliarde de dolari, o enormitate pentru acei ani) am înţeles că trebuie să fiu pregătit să mă despart de această lume în orice clipă. 
Am mai scris, locuiam la Focşani, în buricul seismului, în 4 martie 1977, la bloc – după cutremur am luat copilul în braţe (avea doi ani şi jumătate) şi am plecat cu soţia de acasă, de nebun, încotro să o iau? Credeam că numai Vrancea e afectată. Când am aflat de la radio că la Bucureşti e prăpăd (şi că ai mei, din Vrancea, au trecut cu bine de cumpăna cutremurului), i-am lăsat pe ai mei acasă şi am venit să văd cu ochii mei (lasă că am zeci de rude la Bucureşti), am luat un tren rapid. Am asistat la scene terifiante, cu morţi fără capete sau fără membre, scoşi dintre dărâmături. Oraşul Zimnicea a fost distrus din temelii. Ceauşescu nu era în ţară, era în Nigeria, s-a întors în ţară la ora 8.15 – când a declarat stare de necesitate. Centrul Bucureştiului plutea într-un nor de praf, amestecat cu mirosul de mort. Nu mai aveai voie să te apropii de locurile unde cutremurul a pus clădirile la pământ, de la Scala la Dunărea la Continental. Dintre scriitori, „au murit poeta Veronica Porumbacu şi criticul Mihail Petroveanu (erau soţi), poetul A. E. Baconsky şi soţia sa. Din fericire, poeta Ana Blandiana nu se afla în acel moment în imobil, fiind internată cu câteva zile înainte în spital. Ca prin minune, soţul, scriitorul Romulus Rusan, a fost găsit în viaţă sub mormanul de moloz” (Mihai Bozgan). 
Au murit şi scriitorul Alexandru Ivasiuc şi criticul Mihai Gafiţa. Voiam să mă opresc asupra supravieţuitorilor: atunci au murit părinţii actualului ministru de Externe, Teodor Baconschi. Nu cunosc mărturia lui Teodor Baconschi (care avea 14 ani la cutremurul din 1977) legată de tragicul eveniment din familia lui. Ştiu că scriitorul Anton E. Baconsky şi soţia Clara, stabiliţi la Cluj, erau într-o vizită la prieteni la Bucureşti când i-a surprins cutremurul catastrofal – ce destin! Rămas fără părinţi, Teodor Baconschi a terminat Teologia la Bucureşti. Mă aşteptam să-l văd azi pe Teodor Baconschi în doliu, nu l-am văzut (la televizor glumea azi pe un program de ştiri cu o pipiţă şi dădea asigurări că în PDL cinstea e a doua natură; e din ce în ce mai trist să descopăr acest fin intelectual îndepărtat de bibliotecă şi de cartea originală, coborât în scandaluri de alcov, îndrăgostit de personaje precum Elena Udrea; iată ce face politica şi puterea dintr-un intelectual fin). Pe de altă parte, nu pot să uit de perechea Ana Blandiana-Romulus Rusan care a rămas fără nimic după cutremurul din 4 martie 1977 şi a trebuit să o ia de la capăt. În locul lor, cel mai tare m-ar fi afectat pierderea manuscriselor. 
Dacă vă uitaţi în timp, după Revoluţie şi urmaşul soţilor Baconschi şi Ana Blandiana-Romulus Rusan, grav afectaţi de cutremur, au avut o ascendenţă publică furibundă – există o reparaţie în timp divină, pentru pierderile avute într-un moment de reaşezare cosmică, când vibraţiile lor energetice au fost puse la încercare?
***
Mă bucuram ieri de nominalizarea cărţii mele de versuri „Pe prag (Vale-Deal)” la Premiile Observator cultural. Vă invit să vedeţi lista completă a nominalizărilor, pe genuri literare, dând click pe http://www.observatorcultural.ro/Nominalizari-pentru-Premiile-Observator-cultural-2011*articleID_25003-articles_details.html. Premiile Observator cultural sunt, de fapt, trebuie să subliniez iar, singurele premii literare din ţară corecte, acordate „pe bune”, neviciate, acordate la înalt nivel – singurul criteriu e valoarea cărţii şi a autorului. La credibilitate ele bat şi Premiile Uniunii Scriitorilor, la care nu pot participa decât cărţi ale membrilor USR (exceptând debutul). Cum spuneam şi ieri, eu ies din orice socoteală de premiere, fiindcă am luat acest Premiu valoros Observator cultural acum doi ani, cu un alt volum de versuri, intitulat „Craterul Platon” (apărut la Editura Vinea). Am fost uluit să descopăr că la Poezie, la nominalizările pe 2010 ale Premiilor Observator cultural, sunt exact aceleaşi cinci nominalizări ca la nominalizările de la Premiile Radio România Cultural. Să fiu sincer, nu mai înţeleg nimic: de fapt, cum e posibil? Anul 2010 a excelat prin cărţi originale de valoare la toate genurile, nu există o explicaţie de ce. Revista Observator cultural publica o listă a apariţiilor editoriale din 2010, să aveţi idee, daţi click pe http://www.observatorcultural.ro/Premiile-Observator-cultural-2011*articleID_24968-articles_details.html (din această listă consistentă de cărţi originale, au fost date deoparte alte încă pe atâtea apărute anul trecut; pe multe dintre ele le-am citat cu versuri aici). 
Cum e posibil dintr-o asemenea listă de cărţi originale să fie alese exact aceleaşi cinci cărţi la nominalizare, la poezie? Fiindcă e exclus să fie acelaşi juriu la Premiile Radio România Cultural (apropo, are juriul de nominalizări secret) şi la Premiile Observator cultural. Pe de altă parte, remarc încă o dată – anul acesta toate premiile la Poezie se duc obligatoriu spre un singur poet-vedetă, Ion Mureşan (există o unanimitate în acest sens; şi nu e de bun-augur, fiindcă deja poezia română se limitează doar la doi premiaţi: Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop; contează ei şi cărţile lor; restul cărţilor şi poeţilor nu contează; ieri-alaltăieri era la poezie şi vedeta Mircea Cărtărescu, azi el nu mai scrie poezie; vedetismul celor doi face ravagii, şi e atent construit de cei ce ce-şi pierd măsura; sigur, cei doi sunt poeţi iubiţi, de valoare, dar prea exagerăm; pentru ei se inventează premii judeţene şi regionale sau centrale; istoria poeziei româneşti e plină de nemuritori care în timpul vieţii erau vedete, au primit zeci de premii indecente, şi după moarte s-a ales praful de receptarea poeziei lor, rămân curiozităţi; de aceea suntem o literatură vie provincială nefuncţională, fiindcă ne blocăm în două-trei valori; competitivitatea onestă pe piaţa cărţilor de valoare, nu a poeţilor-vedetă, a dispărut, se vede la acordarea premiilor; dar voi mai reveni asupra acestui subiect delicat; ce se întâmplă în acest an cu linguşirea lui Ion Mureşan depăşeşte deja orice imaginaţie şi bun-simţ; personal, îl preţuiesc nespus pe poetul Ion Mureşan, nu pe vedeta cu acelaşi nume, care se complace în această situaţie inadmisibilă; am asistat la scene de o rară imoralitate publică).
PS. Ilustrez şi această pagină de jurnal online a mea cu fotografii publicate de Gabriel Coman pe Facebook.
PS. 2. Vă invit să citiţi azi, în format PDF, revista de cultură Timpul 2 / 2011 din Iaşi – daţi click pe TIMPUL_02_2011_ (şi iar click pe dreptunghiul apărut).
În România, datorită coeficientului ridicat de inteligenţă, foarte multă lume, atunci când vede un personaj care apare pe ecranul televizorului şi vorbeşte despre viaţa socială sau politică, ori atunci când vede un reporter tv. îl asimilează, deodată, cu puterea, cu şefia, căreia i s-ar putea face reproşuri, sau cu „cineva-ul” care ar putea să-i rezolve problemele ― ori pe lângă care, dându-se prin exercitarea linguşirii, ipocriziei etc, şi le-ar putea rezolva, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, singură.
Astfel ― fixându-ne pe prima categorie, cea a „reproşurilor” ―, când reporterul unei emisiuni ce avea ca tematică limba română a întrebat, pe stradă, trecătorii: „cum se pronunţă corect: «a dispare» sau «a dispărea»?” mulţi dintre cei chestionaţi au dat răspunsuri-tiflă, reproşarde, de genul: „mai bine ne-aţi mări pensiile!” sau „ce corect…, după ce-aţi scumpit medicamentele?” sau „da’ de ce să dispar, dom’le, eu am patru copii, acum vreţi să ne mai şi omorâţi?”.
Pentru cea de-a doua categorie, deoarece aici am vrut să ajung, cea a „linguşirii”, voi evoca următoarea întâmplare: Pe vremea când era preşedinte Ion Iliescu, ales în funcţie şi de ţigani, la o emisiune de ştiri, parcă, au fost date câteva secvenţe de la o petrecere ţigănească, ţinută undeva pe un câmp, la care au participat şi Florin Călinescu împreună cu Mircea Dinescu. La venirea acestora, un ţigan cu acordeonul, s-a dus la ei şi, în speranţa îi va unge la inimă pe cei doi „şefi” (deh, erau de la „televizor”), şi că, bineînţeles, aceştia îi vor împodobi burduful acordeonului cu verzişori americani, a inventat pe loc o melodie, având ca prim vers pe acesta:
„Frunzuliţă de alun, Iliescu-i Cel Mai Bun!”.
Nu a apucat să continue, deoarece a fost întrerupt de Florin Călinescu, care i-a zis ceva de genul: „Păi, nici n-am venit bine şi m-ai şi luat cu Iliescu!?”.
Ţiganul, crezând, probabil, că cei doi „şefi” au fost deranjaţi de melodiosul encomion, făcut iniţial, a revenit, cât ai zice peşte, asupra elogiosului cântec şi din gură, făcând ordine între lucruri şi stabilind clasamentul, aşa a zis:
„Frunzuliţă de alun, Iliescu-i Cel Mai Bun,
Da’ şi Călinescu-i Cel Mai Bun,
Şi Dinescu-i Cel Mai Bun!”
Întrebare/întrebări:
Nu vi se pare că, în România, clasamentele literare, şi nu numai, se fac tot aşa, lăutăreşte şi în funcţie de orientarea pupincuristă, folosindu-se ca criteriu valoric, estetic, moral ş.a.m.d., după caz, de-acum celebra „frunzuliţă de alun”?
Nu vi se pare că, folosindu-se aceeaşi „frunzuliţă de alun”, unii sunt mai egali decât alţii?
Nu vi se pare că pe mulţi dintre cei distinşi, în ultimii 20 de ani, cu Ordinul „Frunzuliţa de alun” în grad de „Cel Mai Mare Scriitor”, nu au fost, nu sunt şi nu vor fi citiţi de nimeni, niciodată ― nici măcar de acei care-i laudă sau îi susţin, nici măcar de acei care au deliberat sau au dispus „merituoasa” „distincţie”?
Dacă membrii juriilor ar fi puşi să-şi motiveze decizia, însă cuplaţi la poligraf, la detectorul de minciuni, dacă la acelaşi aparat ar fi montaţi critici, prezentatori de carte, cititori prieteni, cititori neprieteni, scriitori, editori s.a.m.d, nu că am avea mari surprize, nu că am avea surprize colosale, dar, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, s-ar da aparatul peste cap, ar exploda, de-atâta minciună şi ipocrizie.
Voi mai reveni şi cu alte comentarii ― şi, dacă voi avea chef, vă voi povesti şi câteva afirmaţii făcute-,n particular, de către doi critici contemporani celebri, cu privire la valoarea unor scriitori, ba chiar a unei întregi generaţii ― pe care unul dintre ei a impus-o, iar celălalt i-a susţinut o parte dintre membri.
Criticul X, după ce a adunat „generaţia”, umbla să-i caute un lider valoros, din orice generaţie, fără importanţă, pentru a-i creşte cota. Adică el impunea un nou curent literar, trasa o direcţie nouă în literatură, însă căuta un scriitor valoros (2,3,4 cât mai mulţi), aparţinând oricărei generaţii sau oricărui curent literar, nu conta, care să accepte să poarte „eticheta” noii orientări, noii generaţii. În rest, putea să scrie cum a scris şi până atunci ― numele conta. De ce a făcut asta? Ce dorea să impună dânsul? Nimic. Doar să se impună pe sine. Deoarece nu avea altceva ce să impună ― dovada acestui lucru sunt chiar afirmaţiile pe care le voi spune, dar numai dacă voi avea chef (mi-e teamă că mi se face silă, greaţă).
Cât despre celălalt critic, cel care i-a susţinut pe unii dintre membrii acelei generaţii, motivul a fost tot propria-i persoană.
Ce au greşit aceşti doi critici, şi nu numai ei? Totul. Celor giraţi şi lăudaţi de ei le-a intrat în cap „mareţia”, având acest gir, dar neştiind adevărul. Apoi, alţi scriitori şi critici, auzind părea celor 2, au început ipocrit s-o împărtăşească, că deh!, nu-i bine să te strici cu lumea… ― „Ispitele şi capcanele” în care cad adeseori criticii, invocate de Croce şi pe care eu le-am amintit în comentariul de ieri.
Aşa s-a ajuns la mutilarea literaturii, la pervertire gustului estetic şi, implicit, la impostură. Şi ne mai mirăm că autorii români nu sunt citiţi de nimeni, ba chiar nici ei între ei nu se mai citesc…!
În urmă cu câţiva ani, la un concurs de poezie, unde au participat mulţi dintre „marii” poeţi contemporani, preşedintele juriului, Marin Mincu, a anunţat câştigătorul aproximativ în această manieră: Premiul a fost câştigat de poetul X, ceilalţi fiind (şi acum îl citez exact!) „infanterie şi plevuşcă”. Câţi dintre acei ce formau „infanteria şi plevuşca” nu vor fi fost lăudaţi, de-a lungul vremii, de către Mincu! Însă, iată, că acum, într-un moment al adevărului, Marin Mincu s-a răsucit la celălalt pol şi-a dat-o pe bune.
Asupra câtor scriitori nu şi-a abătut „autorevizuirea” Nicolae Manolescu! Asta nu înseamnă că Istoria domniei sale ar fi vreo capodoperă a literaturii române ― o istorie care nu-l cuprinde, din câte am auzit, pe Panait Istrati, în schimb îl cuprinde pe editorul Vlasie, un nimeni, până la urmă, al literaturii române, şi membri de partid… Despre câţi nu a scris dl. Manolescu de-a lungul vremii şi, mai ales, câţi nu se dădeau cu curu’ de pâmânt, lăudându-se cu asta. Însă dl. Manolescu i-a mai pierdut din mers…
De Ştefănescu nu vorbesc, deoarece ăla nu e critic literar; e un fel de apă de ploaie. Apoi nici bagajul său cultural nu-l scoate afară din casă… Dacă unui poet, pentru a fi poet, şi chiar mare, nu-i trebuie erudiţie, ci talent (lucru despre care vom vorbi, poate, altă dată), nu la fel se pune problema în cazul criticilor literari. Aici, pe lângă multe altele, îţi trebuie şi multă erudiţie. Ia puneţi-l pe Ştefănescu lângă Bachelard, de pildă ― te umflă râsul…!
Voi mai reveni cu alte comentarii!
Aceste premii ale „Observatorului cultural”, atât de obiective şi de corecte, cum spuneţi, sunt tot o parodie mioritică, desfăşurată în cheie clasică.
Pe imaşul geto-dacic, atunci când se fac colegiile redacţionale la o revistă se iau oamenii pe care-i ai la îndemână, sau, după caz şi înălţimea ţelurilor, prietenii, relaţiile, etc. şi apoi, începând de la directorii onorifici şi până la colaboratori (unii din străinătate, adică, vezi, doamne!, revista are impact internaţional), se trec, de cele mai multe ori cu japca, nume serioase, mari, rezonante, oameni valoroşi, cu scopul de a da greutate respectivei fiţuici literare şi de-a o gira valoric. Nu mai intru în amănuntele intenţiilor şi speranţelor financiare.
În cazul alcătuirii juriilor, se procedează la fel, ba, mai mult decât atât, acolo avem ocazia, uneori, să întâlnim mai toţi membrii cu nume rezonante, nu numai preşedintele sau câţiva dintre ei. Scopul este acelaşi: girul, susţinerea, crearea aparentei seriozităţi, asigurarea greutăţii distincţiei ce urmează a fi acordată (în realitate tot după criteriul amintit mai devreme, „frunzuliţă de alun”) prea fericitului ales.
„Observatorul cultural” nu se abate de la atât de împământenitul şi mioriticul desfăşurător. Astfel, dându-i, într-o primă etapă, la o parte pe Liviu Antonesei şi pe Carmen Muşat, dându-i într-o a doua etapă, la o parte pe Antonio Patraş, Bedros Horasangian şi pe Paul Cernat (despre care nu ştiu cât de critic literar o fi, aşa cum nu ştiu nici despre ceilalţi amintiţi mai înainte, dar mi-a plăcut în câteva rânduri tonul său polemic), ne rămân o seamă de, mai mult sau mai puţin debutanţi, şi de nume fără absolut nici o autoritate critică sau auctorială ― „juraţi” pe care nimic, în afara colegialităţii şi a cumetriei observatorculturaliene, nu-i recomandă pentru o atare ipostază. Doctoratele mioritice şi celelalte titulaturi ne lasă reci. Borges, Papini, de pildă, şi alţii n-au fost doctori în nimic, însă au fost, fiecare în parte, mai deştepţi şi mai erudiţi decât ei toţi la un loc. Să revenim.
Aceşti „juraţi”, care în urma lecturării, ca să nu spunem studierii, celor 314 volume (dacă nu am greşit cumva numărătoarea) apărute în anul 2010, au ajuns, istoviţi de atâta lectură (mi-i şi închipui nefăcând altceva tot anul decât să citească, de dimineaţa până seara, volumele apărute; asta însemnând aproximativ un volum pe zi ― lucru curios, deoarece nu toate cărţile sunt formate din cele două coperte plus încă două, trei pagini), să nominalizeze câţiva scriitori, din rândul cărora se vor trage, în sus, de urechi, precum iepurii din joben, prea fericiţii câştigători.
Dar oare care-or fi fost criteriile valorice după care acest „juriu” de panaramă a ignorat cărturari şi nume mari ale literaturii române contemporane, scriitori ca: Luca Piţu, Gheorghe Grigurcu, Adrian Marino, Andrei Pleşu, Norman Manea, Gabriel Liiceanu, Nicolae Breban, Dan C. Mihăilescu; Mircea Muthu, H.R. Patapievici, Aurora Liiceanu ş.a.?
Dar cum e posibil ca nişte neica nimeni, luăm la întâmplare trei nume, ca Şerban Axinte, Andreea Răsuceanu şi Un Cristian să hotărască valoarea unor scriitori de talia celor de mai sus? Cine e, de exemplu, acest Un Cristian şi-n ce calitate e pus acesta în juriu. Cine e ăsta? E iluzionist? E fantoma prietenoasă?
Bineînţeles, că şi numai scriitorii mai sus amintiţi, dacă ar fi fost să se aleagă dintre ei, nu ar fi putut fi toţi nominalizaţi sau premiaţi. E normal. Nu-i nimeni absurd. Însă, cu atât mai mult întreb: care au fost criteriile după care s-a făcut această selecţie. Vorbeaţi despre obiectivitatea şi corectitudinea juriului (de competenţă nu aţi adus aminte, însă, după părerea mea, ea lipseşte cu desăvârşire), dar oare acest juriu nu a ţinut cont de omul-autor şi nu de cartea pe care a scris-o. Dacă ne uităm pe lista nenominalizaţilor vom observa foarte uşor următoarele: critici literari care nu au dorit să aducă encomioane impostorilor şi derbedeilor; autori care au paradit, în cărţile lor, o întreagă lume literară românească; juraţi ai ICR-ului care nu au aprobat traduceri, excursii gură-cască în străinătate, etc. unora şi altora; directori de ICR; scriitori de succes internaţional; patroni de edituri celebre în ţară; dar şi soţiile patronilor de edituri celebre în ţară.
Apropo! Există vreo legătură familială între Paul Cernat şi Bianca Burţa Cernat sau între Teodor Dună şi Raluca Dună? Întreb asta pentru a consolida obiectivitatea şi corectitudinea juriului.
Nu vi se pare nenominalizaţilor amintiţi le-a scăzut valoarea artistică, deoarece criteriile valorice cu care a operat acest aşa-zis juriu au fost cele înşirate de mine mai la deal?
Eu zic că da.
Domnule Ancelin, totuşi!…
Domnul LIS e în convalescenţă. Noi, toţi. aşteptăm să-i re(în)vie incisivitatea arhi ştiută. De ce sunteţi neindulgent?
Fiind pe blogul D-sale, să-l avem în vedere, urându-i grabnică revenire la cele bune şi de ale literaturii!
Nu vedeţi/citiţi, că nic măcar urările noastre de cât mai bine şi la mai mare nu ne sunt luate-n seamă?
E clar : Domnul LIS e în mare suferinţă.
Să-i dorim grabnică însănătoşire!
Aducându-mi-l pe „frontispiciu” în acest titlu de Jurnal, LIS mă trimite din nou la articolul criticului Daniel Cristea-Enache, la care făceam referire acum două zile: ei bine printre cei trei enumeraţi în „plutonul fruntaş” al criticului (omisiunea mea, ca fiind al treilea alergător, era doar M. Cărtărescu), cine altul decât Ion Mureşan era numit de acesta „histrionicul mistic”? Adică: bufonul, şarlatanul, măscăriciul fără talent (după DEX), mai curând şmecher… Iată ce se scria negru pe alb: „Din absconsul Nichita Stănescu îmi place să cred că am înţeles câte ceva; din bolborositorul Ion Gheorghe sau din histrionul mistic Ion Mureşan, la fel.” Acuma, n-o să cad tocmai eu în capcana criticului şi să-l cred pe cuvânt că cele relatate despre Ion Gheorghe sunt ca şi bătute-n cuie. La o adică, manoleşti, ştefăneşti… şi mulţi alţi zei în ale lor monumentale Istorii… au mai dat-o ulterior cotită, de!… auzind sau „cetindu-i” mai cu pricepere şi luare aminte (că doar n-or fi tramvaie şi autobuze numai pentru cititul cărţilor scrise de poeţi). Vă redau domniilor voastre, câţi or mai citi acest blog, aceste versuri ale poetului „bolborositor” ale cărui versuri l-au inspirat şi pe M. Dinescu în „Femeile…”: „Rudele, nepoţii, strănepoţii, tot felul de portrete mai mici/Le-am urcat în pod, am pus lacătul la tot ce-a fost Istoria până aici./Aşa va fi cu noi toţi, ba încă şi mai rău,/După întâi Ianuarie Două Mii Şapte, la Carpaţi se va instala iarăşi marele hău:/Nici conducătorii noştri de frunte, nici noi, scriitorii,/Nu vom avea loc în paginile acelei Istorii… …
Comisarii şi monitorii, ctitorii acestei opere nefaste în care vom mărşălui acelaşi refren:/Lili Marlen, Lili Marlen, Lili Marlen!” (Concluziile Senectuţii, 2010). Sunt de acord cu emblematicele cuvinte ale lui Laurenţiu Ulici: „Înclinaţia logoreică, altădată supravegheată semantic, riscă să se transforme în bolboroseală lipsită de sens poetic”, care se referea la cu totul altcineva. De aici pînă la a asocia curioasa sintagmă poetului de la Sărăţeanca, e multă distanţă… bolborositor de multă. Am citit şi eu postat pe internet poemul dinaintea căruia cineva se dă pe spate ca bufonul lui Shakespeare la finalul comediei şi agitând sus securea: iată capodopera! Aici musai să rosteşti precum cel ce-şi spune aici pe blog „Culai”: zbîrrr bre cu orătania-n crăci d-acilea! Atunci Villon sau cei trei care făcuseră un triumvirat aproape legendar prin anii 60 (Ahoe – Pâcă – G. Astaloş) ar trebui să-l frece pe la gură cu muştar pe lăudărosul ăsta. Acolo e multă naraţiune, ton elegiac şi provocare la modele mai vechi. Dar capodoperă… mai la vale după alte văi şi praguri în această ecuaţie a lumii. Să-i mai reamintesc posterului că Angela Marinescu ar putea fi bănuitoare pe văicăreala histrionului poet cu ale sale „ vai săracii, vai săracii alcoolici…”. Că rămâne doar rotirea timpului cum bine sugerează A. Roseti, că aici critica va trebui însă să înainteze cu durere peste văicăreala vremurilor, ar cam fi (bre oaste critică) cazul.
Mă văz obligat să tramsform un PS ceva mai trecut (însă neluat în seamă de onor d-sa Addms sit/blog), în mesaj autonom, poate că poate… Fiindcă, Domnilor, individul Nicolae Ciobanu e tot ce vrea el (nu şi ce ar vre unii), dar nu e şi scriitor precum sunt cei aflaţi de vreun sfert de veac la cârmele scriiturii autohtone. Deci, da-ţi-l jos din listă!…
„PS: Rog Administratorul acestui remarcabil blog să procede-n aşa fel, ca numele celui dintre Nichita Danilov şi Nicolae Manolescu – coloana dreapta, rândul 6 de peste Arhive, mai precis: Nicolae Ciobanu, să dispară. Fiind numai un cetitor (şi nu doar deocamdată), vecinătăţile acelea sonore i s-a putea urca la cap (cât îl mai are). Foarte mulţam pentru îndireptare!”
Bineînţeles, domnule Nicolae Ciobanu, că îi dorim, cu toţii, domnului LIS însănătoşire grabnică! – chiar şi prin aceste comentarii pe care le fac, nu urmăresc decât revigorarea, scoaterea domniei sale din această stare apatică.
Domnule Nicolae Ciobanu, nu mai insistaţi pe lângă Administrator (nu-mi răspunde nici mie la apel, deşi am probleme tehnice de nerezolvat cu acest blog): „etichetele” cu numele afişate la grămadă cresc de la sine, depinde de numărul lor de apariţie aici, e o statistică automată.
În legătură cu comentariile mele la comentariile tuturor celor ce scriu aici – ar trebui să observaţi de-a lungul anului care a trecut că rar am intervenit. Aveţi ocazia să vă exprimaţi opiniile liber aici, puteţi intra în dialog între dumneavoastră, eu nu sunt arbitrul nimănui şi nici n-am de gând să vă amendez. Mulţumesc pentru însoţire. Mă bucur să vă citesc, chiar dacă adeseori se sare calul. Tonul polemic al celor ce semnează la comentarii menţine acest blog la o cotă de interes care ar putea să conteze pentru ei, probabil. Eu abia găsesc timp să scriu pagina mea zilnică de jurnal online.
Domnule Tudor Cicu, va rămân dator pentru noile probe de bunăvoinţă la adresa mea aduse aici (în ultimele zile). Sunteţi debordant cu eseistica dumneavoastră originală, sper să o publicaţi într-o carte – eu, sincer, sunt impresionat şi de partea ei estetică, nu numai morală. Nu pot decât să regret că nu mă pot ridica la înălţimea observaţiilor dumneavoastră.
Dragă poete Ancelin Roseti, cred că mi-am pierdut răbdarea şi că trebuie să nu mă mai iei atâta pe mine de martor la ceea ce scrii aici. N-am înţeles de ce dai lecţii. Tu îţi ajungi ţie însuţi, tu le ştii pe toate şi ai dreptul să dai cu tifla la întâmplare, de ce nu te mulţumeşti cu privitul în oglindă? Îţi atrag totuşi respectuos atenţia că în nici un caz nu e treaba ta să mă scoţi din… starea mea apatică de acum, după cum te pronunţi (probabil că e o stare lipsită de bun-simţ). Observaţia e valabilă şi pentru alţii care cred că pot da peste mine aici, tam-nisam, dând sfaturi. Aceste pagini de jurnal online nu le scriu să-ţi stau ţie sau altuia la dispoziţie, într-o stare agitată, eventual, care să-ţi fie ţie pe plac, sau mai ştiu eu ce altă stare de graţie. Nu-mi comandă nimeni cum să ţin acest blog, nici în ce stare să mă aflu. Băgătorii de seamă ar trebui să mai stea şi în banca lor atunci când uită că totul are o limită.
„DIVINA CARTE”
Carte de Revelaţie scrisă de Iniţiat Român
Cartea de Revelaţie, cuprinzând 18 Cărţi Divine, este scrisă de Iniţiat prin „auzul divin”, în perioada Timpului Istoric 1991 – 2010.
Sursa divină a Revelaţiilor este diferită. Dialogul sfânt începe cu Adevăruri Divine prezentate de Fiinţele Supreme sau Semioamenii Cosmici, cei pe care noi îi numim Extratereştri. Ei sunt cu adevărat Fii Divini de natură fizică. Au dublă natură : fizică şi divină. Sunt Creatorii divini ai trupurilor noastre fizice. Ei au pus în aplicare Programul Divin ,,Ilfida” prin care s-a hotărît crearea Semiomului Ylfy pe planeta Terra. Ei sunt locuitorii Shambhalei, Agarthei, Mării Egee. Ei conduc Navele Cosmice din Sistemele Solare. În Supergalaxia Calea Lactee sunt 12.000.000 de Sisteme Solare.
Viaţa vie şi viaţa vie raţională ne este dăruită de Domnii Sfinţi Unici şi Domnii Sfinţi Unici şi Universali, Ei formează Sufletul Divin Sfânt sau Duhul Sfânt Generator al Vibraţiilor Vieţii Vii şi al Vibraţiilor Vieţii Vii Raţionale Universale. Ei sunt Taţii Divini ai Conştiinţelor noastre purificate şi înnobilate Experienţă de viaţă vie fizică Semiom.
Noi, actualii locuitori, fiinţele fizice ale planetei Terra, nu suntem Oameni, suntem Semioameni. Din Conştiinţele noastre, purificate şi înnobilate prin trăirea, în viaţa vie fizică de Semiom, a Stării Sfinte de Nirvana, se autocrează Mantalele Divine (Spiritele Purificate şi Nepurificate) ale Domnilor Sfinţi Unici şi Universali. După trecerea acestei vieţi fizice, Elementele de memorie Experienţă de viaţă vie fizică Semiom nepurificate, vor locui în Universul divin Existenţial Energobioplasmatic. Aici vor trăi în Iad sau Rai şi se vor purifica şi înnobila prin durere, timp de trei miliarde de ani tereştri, întrucât Timpul Istoric, de dezintegrare al Elementelor de memorie Experienţă de viaţă vie fizică Semiom nepurificate, este de trei miliarde de ani.
Întreg universul vizibil şi invizibil este creat şi autocreat de Domnii Sfinţi Unici şi de Domnii Sfinţi Unici şi Universali, Ei sunt Domnii DUMNEZEEI – Dumnezeei (DUMNEZEEU – PARTICULA DIVINĂ şi Dumnezeeu – Antiparticula Divină). Uniunea Divină Supremă a Domnilor Sfinţi şi a Domnuilor Sfinţi Unici şi Universali se numeşte Centuria Divină Superluminică (Uniunea Celor o Sută), Supremele Genii Sfinte, Domnii DUMNEZEEI – Dumnezeei. Locul lor de existenţă este Steaua Sfântă, Steaua Polară.
În Steaua Sfântă există o mie de Domni Sfinţi sau de Sfinţi Părinţi, de natura Conştiinţelor Cosmice Divine, care dau viaţă vie veşnică la o mie de Împărăţii sau Regate Divine, asemenea Supergalaxiei Calea Lactee.
O Supergalaxie îl are în centru ei pe Domnul Dumnezeeu, Focul Sacru Divin sau Block – Holle (Gaură Neagră). Acest Tată Divin asigură Energia Vieţii Vii şi a Vieţii Vii Raţionale pentru cele 12.000.000 de Sisteme Solare ale Supergalaxiei Calea Lactee.
Domnul Dumnezeeu Individual – Focul Sacru Divin Individual este Coroana Solară.
Soarele este compus dintr-o Stea Neutronică (Nucleu) şi o Stea Protonică ce o include (cuprinde). În interiorul Stelei Neutronice se află companionul de natură energetică, al planetei Terra. Fiecare fiinţă fizică raţiune, de pe planeta Terra, are un companion de natură energetică divină pe planeta Terra energetică. Doar aşa se poate asigura viaţa vie şi viaţa vie raţională. Viaţa înseamnă trecerea Particulei Divine în Antiparticulă Divină, şi invers, trecerea Antiparticulei Divine în Particula Divină.
Luna este cea de-a zecea planetă a Sistemului nostru Solar. In interiorul Lunii se află Rezidenţa Semioamenilor Cosmici (Extratereştri).
Domnii Sfinţi au Forme Fiinţe din care se autocrează Umanităţile Divine:
– Umnităţi de Om Unic – Yysus Hristos ;
– Umanităţi de Om Unic – Universal Yysus Alfa ;
– Umanităţi de Zeei şi Zeiţe.
În anul 1986 a avut loc cel de-al treilea război mondial ce a dus la distrugerea planetei Terra. Prin puterea şi voinţa Domnilor Sfinţi, toate raţiunile fizice au fost refăcute. Noi, cei în viaţă vie fizică în anul 1986, suntem acum nişte Mutanţi. Credinţa noastră a fost afectată de Întoarcerile în Timpul Istoric pentru refacerea Existenţelor Raţionale. Inteligenţa Divină Supremă a apelat şi la Conştiinţe Experienţă de viaţă vie fizică Semiom nepurificate, din Iadul Divin (cele pe care noi le numim Diavoli). O parte din Diavoli au supus Eul Om Tatăl Unic din Fiinţele fizice şi aceştea au devenit atei, criminali, homosexuali, etc. Cei aflaţi sub influenţa Diavolilor, cu greu vor putea citi Divina Carte.
Domnii Sfinţi Unici şi Universali – Domnii DUMNEZEEI – Dumnezeei Taţii Divini care ne-au vorbit în Revelaţiile Sfinte au avut multe reţineri în a ne spune tot adevărul. O Fiinţă Fizică Semiom fără credinţă va putea nega aceste Revelaţii şi prin această atitudine va aduce mai repede momentul Judecăţii Divine. Revelaţiile spun că vor fi două momente ale Judecăţii: Sfârşitul anului 2033 şi anul 2070, când viaţa vie fizică a Semiomului Ylfy va lua sfârşit.
Actualul Eu Om Tatăl Unic din Fiinţa Semiomului, este o Fiinţă Divină Energetică Artificială, El recunoaşte ca Adevăr Divin al Creaţiei decât Legenda Divină a Lui Iisus Hristos.
Noi, Semioamenii, fiinţele fizice pământene, împlinim Jocul Divin (natural) cel mai frumos pentru Creatorii noştri, în fapt, suntem Roboţi biologici divini, Generatori de Experienţe de viaţă vie fizică Semiom. Doar prin purificare şi înnobilare, aceste Experienţe de viaţă vie fizică Semiom vor putea deveni Fiinţe Divine Spirite, Mantale Divine ale Domnilor Sfinţi Unici şi Universali.
Divina Carte cuprinde şi Avertismntele Divine. Aceste Avertismente au fost valabile pe perioada lunii August 2010. Acum s-au împlinit Racordurile Divine ale Conştiinţelor şi fiecare Conştiinţă fizică şi divină Semiom este apărată de Domnii Sfinţi Unici şi Universali. Rostirea Rugăciunii Divine de purificare, zilnic, va aduce creşterea Vibraţiilor Divine Sfine la Nivelul Codului Divin General şi la dobândirea Stării de sănătate pentru cel ce se roagă.
Meri, Ghe O, de te… divinizează!
Multumesc!