0
60 shares

Luni, 11 februarie 2019. Nu mai fac mărturisiri aici o perioadă, blogul meu funcționează restrictiv (de miercuri, 6 februarie, dimineața, am fost internat în spital la Brașov, la urgențe, am cerut să vin acasă vineri după-amiază, va trebui să mă întorc în spital peste mai puțin de două săptămâni; le mulțumesc președintelui Filialei Uniunii Scriitorilor din Brașov, Adrian Lesenciuc pentru ajutor și medicilor Ion Scârneciu, Al. Bănuță și Marius Negriloiu pentru atenția acordată). Public un interviu la zi (realizat de Gellu Dorian), apărut vineri, 8 februarie în săptămânalul România literară, pe două pagini, conștient că sunt cititori online care stau departe de revistele literare și care ar putea fi interesați de el… Titlul pus de redacție (căreia îi mulțumesc, onorat, pentru bunăvoință):

Liviu Ioan Stoiciu: „La masa de scris am fost fără încetare liber”

Gellu Dorian: Liviu, aş vrea să discutăm, în măsura în care ai depăşit valul de insulte de după primirea Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, despre începuturile tale. Noi am mai realizat cîteva dialoguri în decursul timpului şi aceste lucruri mie îmi sunt cunoscute. Însă pentru unii ar fi demne de interes. Cînd ai constatat că destinul pe care trebuie să-l urmezi este unul literar?

Liviu Ioan Stoiciu: Abia la prima bătrânețe am conștientizat că am fost împins de la spate de un „destin literar”. Totul la mine a venit de la sine, intuitiv. M-am lăsat în voia vieții unui muritor de rând, n-am avut un reper din „lumea bună” la care să mă raportez. Nu m-a interesat niciodată să fac o „carieră” în vreun domeniu, cu atât mai puțin în plan literar, sunt și azi convins că n-am făcut decât să mă ratez prin tot ce am întreprins. Faptul că am avut parte de onoruri din când în când, n-a făcut decât să-mi întărească proasta impresie despre mine însumi, că-s construit greșit. Totuși, privind în urmă, am luat seama că, fără să-mi doresc, am luat-o pe calea creației literare; ea a devenit dominantă și m-a tras tot timpul în jos, mi-a distras atenția de la ceea ce contează în lumea comună și care mie nu-mi spune nimic nici azi. Nu m-am descurcat în viața de zi cu zi, am fost ultimul om, arătat cu degetul ca atare, am trăit „la limita subzistenței” (numai după primirea „indemnizației de merit” am reușit să mă mențin pe o linie de plutire). Legat de constatarea cu „destinul literar” – e extraordinar că de la 14 ani, din 1964, din senin (venit cu școala de la Cantonul 248, Halta CFR Adjudu Vechi, în orașul Adjud, pe atunci în regiunea Bacău), am „editat” reviste ale mele, scrise de mână pe file A 3 îndoite, cu ilustrații, în care am debutat cu poezie, proză, teatru, publicistică, jurnal, eseu, texte originale (pe toate aceste genuri aveam, într-o viață, să le continui, să le public în cărți independente). Șapte titluri de „reviste” pe care le și vindeam în familie (la rude) sau colegilor de liceu (îți reamintesc, am fost dat la șase ani la școală). Tot atunci, în 1965, am fost exmatriculat trei zile din liceul teoretic fiindcă am pus poeme la „colțurile roșii”, care au deranjat (nu-mi mai amintesc în ce sens, poate erau manifeste literare), am fost reînmatriculat după ce am fost mutat de la casa părintească din Adjud la internat la Adjud și atent supravegheat (probabil de securiști), tata a vândut o vițică să cumpere bunăvoința directorului liceului, motiv pentru care s-a inventat o Gazetă literară de perete a liceului, de care eram responsabil și în care am lipit tot felul de „producții literare”. Apoi, plecat la mină la Bălan, la 20 de ani, în 1970, în subteran (la exploatare cupru) să mă răzbun pe mine (am asemenea obiceiuri „stoice”, îmi fac dintotdeauna rău singur), după ce m-am întors din armată (înrolat la 18 ani, voluntar, din cauza ocupării Cehoslovaciei), am fost adus la ziarul Informația Harghitei, la Miercurea Ciuc (eram coleg de redacție cu doi viitori scriitori, Calistrat Costin și Ioan Nete; eu făceam corectură și răspundeam de Secția scrisori), în urma unor sesizări trimise către autorități (în care luam apărarea minerilor și atrăgeam atenția asupra corupției din sistem; au văzut că știu să scriu). Am publicat poeme aici, în ziar, pe lângă articole în care spuneam lucrurilor pe nume (motiv pentru „organe” să mă trimită la Facultatea de ziaristică „Ștefan Gheorghiu” să mă… învețe să scriu). Așa am ajuns la București în 1972, la 22 de ani, toamna, nu m-am dus la facultatea de ziaristică (instinctul m-a ferit de orice înregimentare politică de-a lungul vieții), am intrat într-o boemă literară fără orizont, am condus (alături de prozatorul uitat Corneliu Omescu, o perioadă) un cenaclu cu mai multe denumiri, finalizat ca „3,14” (PI), din care au ieșit și scriitori de primă mână, impuși de la sine în literatura noastră, cenaclu la care trebuia să citești texte originale la fiecare ședință. E clar, toate aceste exemple date au fost semne că eram un muritor de rând pierdut, „obsedat” de creația literară, care mă ținea în viață (o tot menționez, la 23 de ani, convins că eram ratat pe toate planurile, am avut șapte tentative de sinucidere; ciudat, în 1974 am definitivat-dactilografiat primul meu volum de versuri, trimis fără succes la concursurile de debut editorial deschise; în 1975 m-am căsătorit la Focșani, mi s-a născut un copil, am devenit „familist sobru”, am șters cu buretele excesele boemei literare și m-am așezat la masa de scris, fără speranțe, definitivând volum după volum de versuri; în „Caietul Debutanților – 1977”, apărut în 1978 la Editura Albatros am debutat cu cinci poeme, așa am intrat în scenă ca poet).

G.D.: Mai ţii minte primul vers? Cînd ai debutat în presă?

L.I.S.: Nu mai țin minte nimic (nu țin minte nici măcar versuri abia scrise). Am găsit rătăcit într-un caiet un poem scris la 11 ani, eram îndrăgostit de o tânără cu zece ani mai mare ca mine, pe care o vedeam în prepeleac, în via care era dincolo de gardul Cantonului 248, ea m-a și dezvirginat (pardon de expresie). Primul poem publicat a apărut când îmi luasem diploma de bacalaureat la Adjud și plecasem de acasă, în pagina de cultură a ziarului regional Steagul Roșu (mi-a atras atenția o rudă că fusesem publicat de Marin Cosmescu Delasabar, scriitor băcăuan, cunoscut de mine abia în anii 2000). Trimiteam din Adjud poeme la revistele de cultură ale vremii, nu știu dacă am fost publicat la poșta redacției (nu veneau regulat aceste reviste la care trimiteam, la Adjud), vechea revistă Tomis, azi dispărută, mă enumera printre cei ce au debutat în paginile ei (nu știu când, cum, cu ce, n-am unde să verific). Până la urmă a contat doar prezentarea lui Ștefan Aug. Doinaș în revista Familia, în 1974 (cu o pagină cu poeme) intitulată semnificativ: „Liviu Ioan Stoiciu – Realul cu plasmă poetică”.

G.D.: Lumea de la începuturile vieţii tale literare seamănă cu cea a poeziei tale? Cum ţi se pare lumea literară de azi? Dar lumea în general?

L.I.S.: Am fost timid de când mă știu, am evitat să cunosc scriitorii până la Revoluție, cât am stat în banca mea la Focșani (izolat și de faptul că aveam dosar de urmărire operativă la Securitate), îi întâlneam la o premiere sau la o editură, în trecere. N-am fost aproape nici de scriitorii vrânceni, care erau ori activiști PCR, ori… în fine, Dumnezeu să-i odihnească unde au ajuns. Pentru mine scriitorii adevărați, valoroși, aveau autoritatea din naștere a unui nobil. Dacă mai avea și funcție, scriitorul era de neatins. Era altă mentalitate colegială, scriitorul avea până la Revoluție un statut sus-pus, era iubit și de marele public, nu numai de un anume public avizat. Inclusiv în regim politic, scriitorul era atunci respectat de la cel mai înalt nivel. După Revoluție, primit în Uniunea Scriitorilor, am făcut imprudența să trăiesc numai printre scriitori (lucrând la redacții ale revistelor Uniunii, Contrapunct și Viața Românească sau fiind ales în Consiliul Uniunii până în 2013, când m-am dat deoparte), am intrat nu o dată în conflict cu unul sau altul, vedete. Deși eu încerc să fiu cordial cu orice ocazie (am și reacții exagerate atunci când sunt… călcat de coadă; îmi cer scuze de câte ori sar calul, mai apoi). Apropo, mereu îi admir pe cei din fruntea Uniunii Scriitorilor că fac față pretențiilor membrilor Uniunii (că sunt caractere și contracaractere, cum se spune, care se bat pentru întâietate), mai mereu divergente. Nu o dată scriitorii de azi sunt puși pe baricade adverse, „tribalizați”. Azi scriitorul, dacă nu e ignorat cu totul, e marginalizat, nu mai e loc la tribună pentru el; își cultivă steaua fiecare după cum crede de cuviință, plin de frustrări, intolerant, redus la a fi un observator depășit de vremuri.

Ascultați susurul apei. Mic video, click pe triunghi. Cu fiul, Laurențiu pe munte

G.D.: Prima ta carte a fost un real succes. Ca mai toate celelalte, care ţi-au adus nenumărate premii. Ce critici literari ţi-au dat impuls spre a doua carte, spre celelalte?

L.I.S.: La început au scris (sunt prezent în cărțile lor de critică; n-am să acopăr toată lista) Ion Pop, Eugen Simion, N. Steinhardt, Virgil Ierunca, Ion Bogdan Lefter, Radu G. Țeposu, Mircea Iorgulescu, Marian Papahagi, Al. Cistelecan, Mircea Mihăieș, Cristian Moraru, Cristian Livescu, Al. Călinescu, iar din 1989, N. Manolescu și Gh. Grigurcu, Marin Mincu, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu, Dan Cristea, Ștefan Borbely, Gh. Perian, Andrei Bodiu, Iulian Boldea, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache, ei îmi vin în minte. Am fost debutat editorial de Laurențiu Ulici, premiat de Mircea Martin.

G.D.: Ai fost receptat foarte bine cu mai toate cărţile tale de poezie. Te-a influenţat în vreun fel critica literară, în sensul de schimbare a discursului poetic?

L.I.S.: La masa de scris nu mă influențează nimeni și nimic (decât mecanismul fiziologiei proprii și gândul liber repetitiv), nu a contat și nu contează nici că nu am fost sau că sunt membru al Uniunii Scriitorilor, nici primirea unui premiu sau lectura unei „cărți de canon”, sau că am ocupat efemer o funcție de top, Doamne ferește. Schimbarea discursului poetic a venit de la sine, „scriind înainte”, au trebuit să treacă ani să intru pe un alt făgaș decât cel dinainte, pe altă „formulă” (impropriu zis). Sunt ani în care scriu la fel, într-o manieră, exasperându-mă că nu pot să ies din ea decât prea târziu. Am încercat să dau personalitate fiecărei cărți, să nu repet același stil, „arzând etape” (de aceea am și provocat atâta neîncredere critică, probabil, că mereu îmi modific felul de a scrie). Critica literară doar m-a încurajat să continui (îți mărturisesc, nici azi nu am curaj să citesc o cronică literară, să nu mă destabilizeze, o rog pe prozatoarea Doina Popa să o citească și să-mi spună dacă e favorabilă sau nu). N-am încredere în criticii care cred că au o rețetă estetică de scris versuri și dau sfaturi și sentințe și nu lasă poeții să scrie așa cum cred ei de cuviință, peste orice direcție lirică, și nu cum vor criticii.

G.D.: Poezia ta pare a fi scrisă într-o stare şi tonalitate unice, constante, cu, la un moment dat, trimiteri livreşti sau de aşezare într-un spaţiu mitologic mereu reinventat, izvorît din tradiţiile etno-folclorice esenţiale, pe care ai ştiut să le topeşti într-un discurs inconfundabil, unic. Este o poezie de stare sau de concepţie, de pregătire a temelor şi ideilor?

L.I.S.: Mulțumesc, Gellu, ești mereu generos și un cititor ideal (nu numai un poet minunat). Iau seama că trebuia să pomenesc și de poeții de top care au scris în cărțile lor despre mine (și care au fost sau sunt criticii de poezie credibili de la noi), de la Liviu Antonesei și Lucian Vasiliu la Traian T. Coșovei și Dinu Flămând, Nichita Danilov și Adrian Alui Gheorghe, sau Florin Mugur și Mihail Vakulovski… Mă întrebi dacă e o „poezie de stare sau de concepție, de pregătire a temelor şi ideilor”. Știu că pare a fi de neconceput, dar eu scriu de când mă știu numai spontan. Mă așez la masa de scris și pun pe hârtie (scriu numai de mână și azi poezie; am experimentat să scriu pe laptop doar o dată pe trimestru, pentru o rubrică la o revistă din Buzău, Cartelul metaforelor) ce s-a sedimentat de la sine între timp, de la scrierea poemul anterior, așa îmi imaginez. Nu pot să explic mecanismul creației, curg tot felul de cuvinte, sintagme, aluzii, citate din popor (sau din ceea ce am citit, care sclipesc pentru o clipă și se atrag). Scriu numai poeme de sertar, fără pretenții (de aceea nu mă complexez), eu nu scriu poeme definitive (deși, la recitire, nu le pot schimba nici o virgulă). Le validez așa cum sunt, cu minime corecturi, adăugiri sau tăieturi, sau le arunc (salvând din ele câteva versuri, dacă e cazul). Scriu la întâmplare, dacă simt că „am ce să scriu, la un moment dat”, intuitiv. Pur și simplu am o stringentă nevoie să mă exprim. După ce termin de scris poemul (stau o oră, maximum o oră și jumătate la masa de scris; peste acest termen ce mi-l acord tacit, îmi pierd răbdarea), cu tăieturi și adăugiri, îl transcriu, să fiu sigur că-mi înțeleg scrisul de mână la recitire. Nu sunt nici „posedat” când scriu, nici „inspirat”, am conștiința unei acumulări de energie creatoare care trebuie eliberată.

G.D.: Ai spus în repetate rînduri că nu scrii pentru public, pentru cititori, ci pentru tine sau pur şi simplu pentru a consemna stările poetice pe care le trăieşti fără întrerupere. Acum, cînd poţi trage o concluzie asupra operei tale poetice, care, iată, a şi apărut în trei volume, ce ne mai poţi spune din acest punct de vedere? Îţi reciteşti poezia din cînd în cînd?

L.I.S.: Îmi recitesc poezia numai atunci când sunt invitat la un recital sau la o colaborare la o revistă, să aleg poeme care să aibă un înțeles pentru auditoriu, ori să fie citibil. Fac o revizie generală la poemele din sertar atunci când scot o nouă carte (am scăpat de această grijă, am anunțat de la finalul anului 2017 că nu mai scot nici o carte). Trăiesc o adevărată dramă la recitire, tot ce am scris mi se pare a fi prost, eșuat, fără valoare (și cu toate astea aleg niște poeme „mai răsărite”, care infirmă percepția mea, am observat). Da, scriu numai pentru sufletul meu, nu pentru public (nu pentru critici sau pentru poeți), îmi respect cererea naturală de a mă exploata, pentru a supraviețui (dacă am trăit până azi, s-a datorat în exclusivitate scrisului creator, el m-a scăpat de nu știu ce tensiune nesănătoasă dinlăuntru, m-a mai echilibrat; în condițiile în care eu am senzația că sunt tot timpul dezechilibrat, depresiv; am în mine un „mai rău decât răul” care nu mă lasă să trăiesc; norocul meu că am găsit acest tratament al scrisului spontan; tratament pe care îl recomand cui dorește, e de ajuns să ții și un jurnal și te salvezi în fața propriilor ochi; în definitiv, tu îți ești dumnezeu, de tine depinde viitorul).

G.D.: Cît din personalitatea ta atipică, aşa cum o defineşte într-un  portret Răzvan Voncu, este înmagazinată în opera ta poetică?

L.I.S.: Frumos zis, atipic. Cred că fiecare dintre noi e altceva la masa de scris, unii mai așezați, mai normali, alții mai zbuciumați, mai atipici, lăsați așa de la mama natură. Eu fac parte dintre cei care n-au liniște, sunt nemulțumiți de tot ce fac, sunt plini de îndoieli și pesimiști că merită să fie băgați în seamă. Nu știu dacă e un model performant în a fi normal sau atipic, eu mi-am dus crucea așa cum mi s-a dat. Dacă e înmagazinată în opera mea nesiguranța atipică? Bineînțeles, eu sunt așa cum arăt în opera mea poetică, atotprezent, cu bolboroseli mitice și fraze epice clare, care ies din tiparul liric, pe cât posibil în permanentă evoluție și involuție la nivel lingvistic, mă recunosc în fiecare vers, în tot fragmentarismul operei mele. Nu sunt mândru de mine că sunt așa cum sunt, fără putere, „slab” (predestinat), dar m-am resemnat – am tot acționat în sensul ieșirii din fundătura oferită de destin.

La Dâmbul Morii

G.D.: Despre poezia ta a scris şi Virgil Ierunca, care remarcă virtuozitatea tehnicii realizării poemelor tale (în 1993), dar şi Ion Negoiţescu, care vede poezia ta ca o „reintrare în istorie”, în „memoria voluntară”, care „nu-ţi mai îngăduie să taci” (în 1994) şi mulţi alţi critici literari au analizat-o cu atenţie, peste opinia cărora nu se poate trece cu vederea. Te-au copleşit în acele momente afirmaţiile lor sau te-au impulsionat?

L.I.S.: A contat enorm, moral, că au scris despre mine Virgil Ierunca și Ion Negoițescu. Cum să nu mă impulsioneze (cum spui)? De câte ori a avut un câștig critic opera mea (mă refer la criticii care contează, de altitudine), mi-am spus: „Acum pot să mor liniștit”… Extraordinar, Virgil Ierunca mi-a schimbat și viața cotidiană după ce a citit-lăudat la Radio Europa Liberă poeme ale mele, Securitatea vrânceană (din 1975 până în 1990 am locuit stabil la Focșani cu prozatoarea Doina Popa și fiul, Laurențiu) mi-a deschis dosar de urmărire operativă din 1981 până după Revoluție. Virgil Ierunca și Monica Lovinescu m-au și radicalizat moral, ei mi-au deschis ochii asupra dedesubturilor realităților ceaușiste, de neacceptat (fără ei n-aș fi devenit… oaie neagră). Altfel, la masa de scris am fost fără încetare liber, cu cenzura m-am confruntat numai la editarea cărților (dar cu complicitatea editorilor, Gabriela Negreanu și Mircea Ciobanu, de exemplu, n-am fost foarte afectat de cenzură; motiv să nu fac nici o schimbare la republicarea cărților mele apărute înainte de Revoluție, în Opera Poetică).

G.D.: Tu poţi fi considerat, fără să se greşesc nici un pic, că eşti scriitorul care n-a lăsat o singură zi pixul jos, pentru care foaia de hîrtie, uneori împăturită, să încapă în buzunar, nu i-a lipsit, ca merindea unui soldat trimis pe cîmpul de luptă. Cît a mai rămas din acest cîmp de luptă?

L.I.S.: Câmpul de luptă a rămas valabil, sper să mă mai ajute Doamne-Doamne să păcălesc la masa de scris Boala Alzheimer și de aici înainte, voi mai scrie pentru sertar… De câte ori scriu, am pur și simplu impresia că n-am trăit degeaba în acea zi. Dar exagerezi, nu scriu zilnic (e drept, am hârtie și pix în buzunarul de la spate al pantalonului de câte ori plec de casă, că nu se știe ce idee îmi mai vine, să o notez; rețin și câte o vorbă deocheată din popor sau o informație cu tentă „inefabilă”, dacă particip la o manifestare culturală; mai scriu publicistică literară pentru rubrici). Citesc, în schimb, zilnic. Țin jurnal „pentru uz personal, să am ce să-mi amintesc”, sigur, dar am zile în care nu scriu nici jurnal (aceste zile le rememorez). Poezie scriu la sfârșit de săptămână, de la un timp, dacă sunt acasă (nu scriu în deplasare) și numai dacă „sunt chemat”, nu știu cum să spun, e o alarmă interioară. De când nu mai am nici o presiune de competitivitate literară pe cap (rămas fără miză), scriu doar din plăcerea de a scrie. Voi mai publica poeme originale (și ce voi mai avea în sertar) în reviste literare.

G.D.: Poate fi Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” apogeul recunoaşterii tale?

L.I.S.: Da, poate fi, dar ce tristă împrejurare după decernarea acestui mare premiu pentru Opera Omnia pe anul 2018, cu controversa legată de comportamentul unuia dintre nominalizați, anunțat ca premiat la o primă jurizare. Încerc să mă învăț cu gândul că așa mi-a fost scris, să-mi fie terfelit numele pentru premiul primit, nu ridicat în slăvi. N-am avut parte de glorie, n-am cu ce să mă mândresc, și vreau să cred că e mai bine că s-a întâmplat așa, mândria e un mare păcat (deși umilința îndurată m-a îngenuncheat; am trecut prin iad după premiere). El ar fi trebuit să-mi „încununeze” întreaga operă, nu să mi-o îngroape. În sfârșit… Mai mult decât Premiul Național Eminescu, n-am ce să primesc. M-a bucurat peste măsură că am ajuns la vârf, acum va trebui să încep să cobor abrupt. Iar coborâtul are legătură cu aceeași ratare de care am tot pomenit. Ratarea are mai ales sens și strălucire după ce ești premiat, nu? Nu mă mai aștept la nimic bun de aici înainte. Din 19 februarie sunt la cota celor 69 de ani: e vremea retragerii și izolării, ce-am avut de spus am cam spus, norocos. Totuși, să mai aduc o îndreptare: cum, necum, am ajuns până aici debutând editorial prin concurs cu juriu și am primit premii în urma unor jurizări de excepție, oare n-ar trebui să acuz juriile de ratare?

G.D.: Bucătăria acestui premiu nu este una complicată. Pentru succesul de pînă acum, la a XXVIII-a ediţie, s-a folosit acelaşi reţetar, s-au întrebuinţat aceleaşi ingrediente. Cînd s-au încercat şi alte preparate decît cele consacrate, n-a mai ieşit ceea ce a ieşit de-a lungul anilor. Dar de la a contesta un premiu sau un regulament după care se acordă de douăzeci şi opt de ani pînă la presupuneri fără acoperire şi insulte grosolane, înseamnă a murdări cu orice preţ singurul premiu literar din România, în care sforăriile practicate la celelalte nu-şi au locul. Îţi spun toate astea, pentru a înţelege acele valuri de insulte care au înlocuit felicitările pe care le meritai cu prisosinţă.

Spre 7 Scări, în 8 februarie 2019

L.I.S.: Mulțumesc, ai fondat un Premiu Național care a onorat poeții români la un nivel nemaiatins. Altfel, totul s-a derulat la mine conform scenariului scris de un destin care nu-mi dă voie să mă bucur niciodată de nimic și care mă obligă să plec de fiecare dată capul atunci când sunt urcat pe prima treaptă a unui podium; în loc să stau cu fruntea sus. Eu sunt în asemenea hal născut, că trebuie să-mi ascund gândurile de propriul subconștient, fiindcă sunt pedepsit dacă mă laud (îmi anulează orice plan propus). Motiv să mă mențină în regim de outsider (de parcă ar fi în mine și un al doilea, care-și cere drepturile; o parte nevăzută, gen alternativă), trebuie să mă resemnez ca atare, dacă mă recunosc tare și mare, mă dă cu capul de pereți și pierd și ce n-am avut. E ireal ce mi se întâmplă rațional, tot timpul sufletul meu trebuie să fie asuprit, să fie sluga subconștientului – și asta mă omoară la masa de scris și în viața cotidiană. Iraționalul m-a tot adus în pragul sinuciderii și tot el m-a recompensat cu premii, la o adică. Să-mi treacă supărarea, mă tot pune la masa de scris, să mă răzbun pe mine…

G.D.: Peste toate astea, mai ai puterea de a mai scrie poezie?

L.I.S.: Cât va mai sta în puterea și în slăbiciunea mea, îmi voi vedea de drum pe mai departe la masa de scris, cu suișuri și coborâșuri, nu va mai avea nici o importanță „rezultatul”. Îmi voi ocupa timpul ce-mi va mai fi dat (aflat în vizită prin România), și cu poezie (dacă nu cumva subconștientul nu mă va bloca după promisiunea că voi mai scrie poezie după acest interviu), făcând o plecăciune limbii române. Nu are nici o semnificație pentru mine că nu voi avea posteritate, că tot ce am scris și voi mai scrie va fi aruncat la coș. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a adus până în acest punct înalt, plin de respect, că m-a lăsat să mă exprim liber și că, primind premii de valorizare, mi-a dat iluzia că am trezit interesul cu ceea ce am scris, fiind luat în serios (mereu m-am plâns că nu sunt luat în serios).

26 ianuarie 2019. BV

  Interviu realizat de Gellu Dorian


Like it? Share with your friends!

0
60 shares

0 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.