De ce lumea-mi spune Liviu, deşi în acte sunt numai Ioan. Nu încap în Biserica Sf. Ioan-Nou, scap de controlul doctorului

Vineri, 7 ianuarie 2011. Sf. Ioan Botezătorul – le mulţumesc şi azi celor ce nu m-au uitat şi m-au felicitat de ziua onomastică (aici, la Comentarii, pe telefonul mobil sau fix sau pe e-mail), le rămân dator. E amuzant cum e conştientizat prenumele meu, Ioan. Am devenit „persoană publică” (publicând cărţi, în reviste şi ziare) cu Liviu în faţă, Ioan fiind considerat numele tatălui meu, nu al doilea prenume. În acte sunt numai Ioan Stoiciu. Cu toate acestea, mi se spune numai Liviu. De altfel, de la naştere am această controversă: dacă sunt în acte numai Ioan, de ce toată lumea-mi spune Liviu (inclusiv în şcoală eram apelat cu Liviu). E şi asta o ciudăţenie de destin. Toată viaţa am purtat prenumele unei surioare a mea, mai mare decât mine – Livia, care a murit la şase luni de la naştere, de deochi. În Moldova de jos (la Adjudu Vechi, localitate unde este pod mare peste Siret, care te trece spre Podu-Turcului-Bârlad, venind dinspre Adjud), în anul naşterii mele, 1950, se obişnuia să fie preluat prenumele copilului, dacă moare, de copilul care se naşte mai apoi, era o regulă a pământului (nu ştiu dacă azi mai e valabilă). La naştere, naşii (din Adjud, pe nume Condruţă, pe care eu nu-i cunosc) mi-au pus numele-cheie din calendarul ortodox, Ioan – el a fost trecut în acte. Nici nu s-ar fi putut să-mi pună alt prenume, pe tata chemându-l Ioan iar pe mama Ioana. Era normal să avem acelaşi „patron” religios. Dar toţi din familie mi-au spus Liviu, perpetuându-se automat numele surioarei mele, Livia, care murise cu nu prea mult timp înainte de a mă naşte eu (repet, ea a murit la şase luni, de deochi). Numai tata îmi mai spunea Ionel, dar eu aproape că nu răspundeam la acest prenume. Nenorocire mare, mama (Ioana Sandu) n-a apucat să se bucure de prezenţa mea pe lume, a murit (trăsnită în bucătăria de vară a Cantonului CFR 248, Halta Adjudu Vechi) „pe când se deschid cerurile”, în iunie 1951, când eu aveam un an şi patru luni. Astfel, constat azi, eu m-am născut între moartea sorei mele, Livia (căreia i-am moştenit prenumele) şi moartea mamei mele, Ioana. Din nefericire, familia mea, din partea mamei, a fost urmărită de un blestem, care nu ştiu dacă şi-a epuizat puterea (după cum îmi merge mie, mă tem că şi după moarte o să-mi poarte de grijă)… Aşa că i-am intrigat toată viaţa pe mulţi că eu sunt în acte numai Ioan, dar că toţi îmi spun numai Liviu.

Sfântul Ioan Botezătorul a rămas patronul familiei – mama Ioana a murit demult, nu demult a murit şi tata, Ioan, am mai rămas pe baricadă eu, Ioan şi fiul, Laurenţiu Ion. Azi, de Sfântul Ioan am stat cuminţi acasă, Doina (mama fiului) e la Focşani, la căpătâiul mamei ei. Vorba vine cuminţi, fiul a alergat la un service auto, are maşina stricată, cu un împrumut de 1.000 de euro deocamdată (a luat „ţeapă” cum se spune cu această maşină; a schimbat multe maşini mici, cât a fost „om de afaceri”, acum a păţit-o). Prietena fiului m-a anunţat să mă pregătesc pentru o mică masă festivă, azi, la ora 23 (ştiind că şi eu şi fiul suntem… „noctambuli”), la bunătăţi reci, o felie de tort şi o cupă de fructe exotice – vom aprinde o lumânare, se va deschide şi o sticlă de şampanie, eventual (eu voi ciocni doar), un mic schimb de daruri… Încheiem azi sărbătorile de iarnă. Eu am încercat să mă comport normal azi, trezit de la ora 9.30 cu felicitările de Sf. Ioan la telefon, degeaba am încercat să readorm. De ieri trebuia să mă prezint la medicul primar Gh. Popescu (e şi doctor în ştiinţe medicale; care are program numai dimineaţa), să-mi studieze mâna dreaptă vătămată – dar nu m-am dus, că n-am reuşit ieri să mă trezesc decât la ora 12. Azi i-am dat telefon şefului de secţie de la Urgenţe Floreasca la ortopedie – „La mulţi ani de Sfântul Ioan”, mi-a răspuns. Ştiţi că trebuia să vin ieri la control, am îndrăznit, cu inima făcută mică. „Ştiu, nu-i aşa că nu doreşti să vii nici azi?”. Nu, doctore, n-are rost, n-aveţi ce să vedeţi, mâna mea dreaptă e în aceeaşi stare… „Bine, te hotărăşti: vii până pe 20 ale lunii, sau după ce mă întorc din Austria, de la un congres” (e grozav, se duce în fiecare an la congrese; inclusiv acum patru ani, când eu era să dau ortul popii în secţia domniei lui, umblând cheagurile de sânge prin mine, doctorul Gh. Popescu a plecat la un congres în Spania; n-o să credeţi, dar dădea zilnic telefon şi se interesa de starea mea, spunând subordonaţilor lui ce să facă mai departe cu mine; eu stăteam sub aparate). Am respirat uşurat, i-am spus că vin să-mi vadă mâna vătămată după ce se întoarce din Austria, dar să aibă grijă să se întoarcă sănătos de acolo. „A, nici o grijă, mi-a răspuns, eu nu ştiu să schiez”… M-am liniştit, am scăpat o lună de control (care ar putea să mă sperie). Pregătit să plec de acasă la Spitalul de Urgenţe, azi, la control, mi-am deturnat ziua de Sf. Ioan – am mers la Biserica Sf. Ioan-Nou (aşa se numeşte oficial), de undeva din prejma Piaţei Unirii (ascunsă de blocuri de N. Ceauşescu; translată de la locul ei cu 23 de metri, o nebunie a unei dictaturi comuniste atee; citiţi amănunte despre ea pe http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-sfantul-ioan-nou-67946.html). Dacă e Sf. Ioan, aici e locul în care trebuie să mă închin eu azi, Ioan (Ioan cel prost). Afară, minus 9 grade. Mi-am pus „ghipsul” cu arici, să fiu sigur că la o nouă căzătură (de data asta pe gheaţă) am în ce să mă sprijin… N-o să credeţi, dar am găsit biserica Sf. Ioan-Nou, foto, arhiplină (deşi e încăpătoare, de mare ţinută). Dezamăgit, am forţat intrarea şi m-am aşezat la coadă să aprind măcar o lumânare părinţilor mei, Ioana şi Ioan. Mă întrebam dacă toţi cei din biserică sunt „sfinţi Ioni”. Cât am stat într-o îngrămădeală de nedescris (nu puteam să mă răsucesc; să pot să ies a trebuit să fac eforturi bărbăteşti) am văzut cum pluteau pe deasupra capetelor credincioşilor două platouri de argint masiv, uriaşe cu colivă, arătau minunat, cu cruci de cacao deasupra, eram deja translat într-o altă lume, cu atât mai mult cu cât corul bisericesc (dominat de voci feminine) şi slujba mai multor voci de preoţi erau dumnezeieşti. Am regretat că a trebuit să plec, n-aveam nici o şansă să mă apropii de vreo icoană. Am aprins lumânări la morţi şi la vii. În curtea bisericii, până la poartă, cel puţin zece cerşetori insistenţi (chiar cu copii mici în mână, pe un ger teribil), cui să dai mai întâi de pomană? Ce să fi făcut mai mult azi, de Sfântul Ioan Botezătorul? M-am întors nedumerit acasă (că nu m-am dus nici la doctor şi că n-am încăput nici în biserica Sf. Ioan-Nou) şi mi-am făcut o oală mare de ceai (pe care am uitat-o pe foc; mi-am amintit de ea când mai era un deget de apă, bucătăria plutea în abur) şi apoi un ibric de cafea, pe care nu l-am mai pierdut din vedere – dar pe când îl păzeam, sună insistent soneria la uşa de la intrare. Uit de ibricul de cafea şi deschid, văd un bărbat care-mi urează La mulţi ani (îşi ţinea un fular până peste nas, să nu-i văd figura) şi-mi întinde o hârtie printată, scoasă dintr-un dosar, cu un text. Mă mir, ce doriţi, îl întreb. O donaţie, îmi răspunde, „dacă nu vă supăraţi”. Nu mai insist, alerg la portmoneu şi-i dau o bancnotă sărbătorească (azi e Sf. Ioan, nu?), închid uşa şi-mi salvez ibricul cu cafea. După care-mi pun ochelarii să văd ce scrie pe hârtia întinsă de necunoscut… Las pe mâine urmarea, are şi titlu: „Şoc”, e o „Scrisoare deschisă către preşedintele României, către poporul român, către toată lumea, evident că şi către dumneavoastră”. M-a făcut să râd titlul, tot e bine că m-am mai înseninat, poate ăsta era şi rolul acestui necunoscut venit de Sf. Ioan la uşa mea…

***

M-am lungit. Primesc o scrisoare mai lungă decât de obicei de la Marin Ifrim din Anglia, poetului buzoian i-a crescut apetitul de scris acolo unde e (vrea să scoată şi o carte pe seama acestei preumblări), public numai jumătate din ea, plus PS-ul, că e legat de ziua de azi, mâine public restul:

SCRISOAREA a VIII – a CATRE LIS (I)

    Inca de la prima ora, de Boboteaza, am iesit afara devreme, pe o ploaie fireasca de acum incolo, pentru ca m-am acomodat de minune cu clima de aici. Am luat autobuzul spre Exeter, un oras  mult mai mare decat Newton Abbot. De fapt, este resedinta Comitatului Devon, are 117 000 de locuitori si este situat de-a lungul raului Exe. O asezare care are origine celtica. In istoria sa se specifica faptul ca aici s-au descoperit peste 1000 de monede de origine romana, ceea ce indica faptul ca a existat un important centru comercial inca de pe vremea lui Iulius Cezar. Mai mult, in anul 1970 aici au fost descoperite bai romane, insa nu s-au putut face mai multe sapaturi arheologice pentru ca ar fi fost afectata catedrala orasului.    Apropo de ploile zilnice de aici, in Exeter exista unul dintre cele mai importante centre metereologice din lume. Ca fapt divers, aflu ca, anul trecut, un meteorolog de la statia meteo Bacau, a urmat, timp de o saptamana, un curs la statia meteo din Exeter.    University of Exeter a fost infiintata in anul 1922, aici urmand cursuri studenti de pe toate continentele. Aceasta dispune de trei campusuri. Din pacate, nu am avut suficient timp pentru a vizita vreunul. In schimb, am intrat hotarat in Biblioteca Centrala . Nu am vazut ceva mai aerist si mai ordonat. Zeci de calculatoare (fiecare cititor are dreptul de a folosi calculatorul o jumatate de ora), CD-uri, DVD-uri, carti tiparite cu corp de litera accesibil celor cu probleme de vedere, carti audio, aparate xerox, departament special pentru copii si un departament cu carti din unele state europene. La litera „R” nu am vazut decat carti rusesti. Daca un cititor are neaparata nevoie de o carte anume, daca biblioteca  nu o are o comanda on line la alta biblioteca, apoi anunta cititorul sa-si ia cartea sub forma de imprumut pentru trei saptamani, contra sumei de 1,50 lire, cu posibilitatea de prelungire contra-cost. Si inca ceva inedit. Iata cum se face comert capitalist adevarat si eficient. Undeva, la intrarea in biblioteca, intr-un colt discret, exista, pentru vanzare, un stand cu ochelari de vedere de diferite dioptrii. E lesne de inteles ca rostul lor era mai mult decat intemeiat. (Va urma)

Ps. Draga Liviu, cand scriu aceste randuri, aici, in Anglia, e inca joi,  ora 22,30. In Romania noastra deja e vineri, ora 0,30. Cu alte cuvinte, esti la prima ora a sarbatoririi zilei tale onomastice, ziua Sf. Ioan Botezatorul. „La Multi Ani!” . Iti doresc multa sanatate si putere in cuvinte, ca de restul se ocupa presedintele nostru. Sa ai, ca si pana acum, o gura de aur, din care sa se rosteasca mereu adevarul. Doamne-ajuta. Sa fii binecuvantat!

Cu pretuire, Marin Ifrim

PS. Public un tablou semnat Vasile Anghelache (consătean cu care am copilărit, artist plastic), dedicat Cantonului 248 – prima ilustraţie din această pagină online.