0
3 comments

Sâmbătă, 8 ianuarie 2010. Ce mă văitam eu că nu ies din casă, în afara Bucureştiului şi nu aveam motiv să stau „ca un animal de curte, legat de bloc” – acum Îngerul Păzitor (evocat ieri, de Sf. Ioan Botezătorul, de poetul călugăr de la Mănăstirea Cernica, Ignatie Grecu; că nu se poate să-l cheme altfel şi pe Îngerul meu Păzitor decât Ioan şi merita felicitat împreună cu mine; Ignatie Grecu e convins că Îngerul meu Păzitor, răspunzător cu creaţia literară, mi-a frânt „mâna cu care scriu”, să se mai odihnească şi el), cum spun, Îngerul Păzitor mi-a dat motiv să stau acasă, mi-a vătămat mâna dreaptă într-atât, să nu pot nu numai să scriu de mână, dar nici să conduc o maşină mică. Îngerul meu Păzitor (supărat pe viaţă; mai e cineva pe lume care să nu fie supărat pe mine?) vrea să stau cuminte acasă, cu capul între mâini, şi să mai meditez… Ieri noapte am avut parte de o surpriză (scriam ieri aici că de Sf. Ioan Botezătorul, după ora 23 voi avea parte de o mică masă festivă, alături de fiul meu Laurenţiu Ion, pusă la cale de prietena fiului; a fost exact cum am scris ieri, doar că n-am deschis sticla de şampanie, că noi nu bem alcool, şi la tort au fost artificii, două de mână şi una cântătoare, cu braţe deschise cu lumânări, care cântă de te înnebuneşte de 24 de ore, nu se opreşte nicium, niciunul dintre noi nu ne îndurăm să o aruncăm la ghenă, deşi şi-a epuizat rostul). Ce dar credeţi că am primit de la fiul meu şi prietena lui? Nici după ce l-am desfăcut din hârtia de sărbătoare, cu fundiţe, nu am înţeles ce e. Am primit o scară de interior, cu trepte pe două picioare, stabilă – aţi ghici de ce! Am primit în dar o scară să nu-mi mai rup mâna dreaptă când împodobesc Pomul de Crăciun (căţărat pe scaune înalte instabile)! Fiindcă urmează în curând să mă caţăr iar, să dau jos podoabele puse în Pomul de Crăciun şi aş fi în stare să-mi rup gâtul (abia peste o lună o să-l strângem, că nu deranjează pe nimeni în sufragerie, face parte din „peisaj”). Le-am atras atenţia că Îngerul meu Păzitor mă poate trânti şi de pe ultima treaptă a scării dăruite de ei, dacă-l mai enervez mult, bat în lemn…

Subliniam ieri, de Sfântul Ioan Botezătorul, aici, că a sunat, pe înserate, la uşa apartamentului meu, un necunoscut: curat îmbrăcat, nemirositor, care mi-a întins o hârtie xeroxată, scoasă dintr-un dosar impresionant, şi mi-a cerut să-i fac o… donaţie. Am făcut ochii mari. Fiindcă aveam ibricul de cafea lăsat pe foc, i-am dat rapid necunoscutului o bancnotă serioasă (eram într-o zi sentimentală, era ziua mea onomastică; o fi rămas cu gura căscată că a găsit un asemenea fraier), numai să scap de el şi să-mi salvez cafeaua. Rămas singur, după ce am stins flacăra aragazului de sub ibric, am întors foaia primită de la necunoscut şi pe o parte şi pe alta. Are o ştampilă pe care scrie: Viorel Tutunaru, autorul cărţii „Clipa care nu se uită niciodată”. Uaaauu! Uite că mie nu mi-a trecut niciodată prin cap să-mi fac o ştampilă pe care să scrie numele meu şi titlurile cărţilor mele publicate (pentru fiecare, câte o ştampilă). Acuma, e drept, nici n-am idee ce aş putea să ştampilez cu asemenea ştampile cu numele meu şi  titlurile cărţilor mele pe ele! Mă uit bine – Viorel Tutunaru. De unde îl cunosc eu? Are şi numărul de telefon lăsat. Cum ziceam ieri, scrisoarea semnată începe cu „Şoc! Zguduitor!” Încerc să citesc pe de hârtia ştampilată: am memorie falsă? Îi ştiu de undeva conţinutul… Viorel Tutunaru scrie despre „senzaţionalele mele inovaţii” (ale lui), apoi despre „zguduitoarele mele invenţii, peste 30, de importanţă mondială”. Una din aceste invenţii zguduitoare, „motor-generator care ar furniza energie electrică nu doar pentru toată Europa, ci pentru toată lumea… Zguduitoarea mea invenţie motor-generator nu necesită nici un fel de combustibil, totul e gratis”. E clar, avem de a face cu un binefăcător al omenirii, neînţeles (deşi-şi înregistrează la OSIM invenţiile). Altă invenţie: parcările în formă de spirală, bună de pus printre blocuri – Doamne fereşte şi apără, dar ce, asta e parcare pe care se urcă numai la ceruri, în spirală, fără întoarcere? Culmea i se pare a fi inventarea zguduitoarei saltele de aer – în dreptul căreia Viorel Tutunaru se revoltă: „De ce d-le Băsescu nu-mi daţi banii de pe munca mea intelectuală, doar mi-am zguduit creierii”…  Înţeleg iar bine că e unul dintre intelectualii basarabeni care l-au votat pe Băsescu. Lasă că urmează o listă cu detenţiile sale politice în fostul URSS şi că nimeni n-a mai suferit ca el, „Coposu, Ticu Dumitrescu sau Soljeniţîn” fiind dulci copii pe lângă dânsul, ba chiar aflu că a fost prezent şi pe „marea baricadă din faţa Miliţiei, conduse de Voronin, la Chişinău” – n-am înţeles la ce bătălie a participat. Ba, mai rău, a fost denigrat de însuşi Mihail Gorbaciov, altfel „aş fi devenit demult preşedinte al Republicii Moldova, deşi nu doream aşa ceva, oricât de tare poporul mă dorea”… Recunosc, mă dau bătut, n-am mai citit demult atâtea „senzaţionale inovaţii în literatura mondială”, cum declară însuşi Tutunaru. Mai departe scrisoarea deschisă „către Băsescu, către poporul român, către toată lumea” o ia un pic razna, vorbeşte despre „relaxarea sexy” de care a avut parte în timpul URSS (dacă am înţeles bine, ideologii comunişti îl ademeneau cu câte o „cadră de-a lor”, să-l îmbuneze) şi azi n-o mai are, complexând cititorul: „Se ştie că fără relaxare sexy turbează şi animalele, sunt doar suflet, ce faceţi, criminalilor”? Viorel Tutungiu încheie cu: „Păi cum să mai creez, să mai inovez, să mai inventez, să scoatem ţara din criză”… Alo, Domnu’ Băsescu, omul ăsta vrea să scoată ţara din criză, de ce nu-l puneţi la treabă? Scrisoarea lui Viorel Tutunaru e lungă şi lată. Nu mai insist, mă mir numai că nu e angajat nici măcar de Dan Diaconescu la OTV şi la partidul lui: cu un om cu atâtea zguduitoare inovaţii, ar da lovitura… După ce am terminat de scris aceste rânduri, m-am uitat pe Google, să găsesc vreo poză acestui „zguduitor” personaj, dar mi-am dat seama că nu-l cunosc: la mine, în faţa apartamentului, stătea cu un fular care-i acoperea până la ochi faţa… Am găsit în schimb un reportaj cu Viorel Tutunaru din Basarabia, din 2006 (client vechi al presei româneşti, numai eu am fost luat de naiv), semnat de risipitorul fiu al scriitorilor Adriana Bittel şi Toma Roman, Toma Roman Jr., care i-a dat special întâlnire: http://www.jurnalul.ro/special/special/geniu-pustiu-politalentul-tutunaru-15020.html

***

Public partea a doua a scrisorii trimise ieri de poetul Marin Ifrim din Anglia, cu o fotografie:

SCRISOAREA a VIII – a CATRE LIS (II)

Ajuns la Catedrala “Sf. Peter” din Exeter, o doamna care se ocupa cu intampinarea vizitatorilor m-a intrebat daca nu vreau un pliant. Fireste ca vroiam. M-a intrebat in ce limba sa fie acesta. Cand i-am spus “in romana”, a cautat cu rabdare in teancurile din fata sa si mi-a spus ca ii pare rau, are numai in maghiara. Ce-or fi facand ambasadorii si atasatii nostri culturali prin Anglia ? Tot in Catedrala, pe langa multe alte picturi, pe tavan este infatisata moartea lui Thomas Becket. Inceputurile acestui asezamant isi are radacinile pana spre anul 1050. Orasul are si un aeroport international. Am inteles ca, de aici, candva decolau avioane si spre Bucuresti. Acum se pare ca acestea ajung doar pana la Budapesta. E o informatie incerta, nu bag mana in foc pentru ea.    Chiar daca oboseala isi facea simtita prezenta in tot corpul, am reusit sa strabat de jur imprejur, ba chiar si interiorul ruinelor unui castel cucerit, dupa 17 zile de asediu, in 1068, de William Cuceritorul. In jurul acestuia, am vazut foarte multe veverite prietenoase cumva, ba chiar curioase, facand acrobatie printre crengile unor copaci multiseculari inconjurati de cuiburi de ghiocei. Am ajuns si la malul raului Exe. Acesta, in dreptul podului, era plin cu rate salbatice, lebede albe si negre si pescarusi. Am vazut un pescarus cu un singur picior. La inceput am crezut ca asa sta el intr-un singur picior, pentru a si-l odihni pe celalalt sau pentru a evita raceala pavajului de piatra de pe mal.

   Intors in centrul orasului , din intamplare am nimerit intr-o fosta sala a municipalitatii, un fel de sala de sedinte si tribunal, transformata acum in muzeu. Am aflat ca fundatia sa dateaza din perioada medievala si este cea mai veche cladire din Anglia aflata inca in uz. In curand, aici se vor celebra cununii civile, actele fiind pe cale de a fi aprobate. Pe pereti exista portretul regelui George al II-lea, cel al reginei Victoria (sub care, cu emotie, mi-am facut o fotografie), precum si  altele apartinand unor fosti oameni politici importanti. In anul 2007, Regina Elisabeta a II-a  a vizitat acest muzeu.

   In fine, umbland prin magazine am observat ca Exeterul e un oras cosmopolit. Am cautat o statistica a orasului si am aflat ca 97 % din populatie e alba, 1,4 asiatici, 1,1 rasa mixta, o,6 chinezi, o,4 negri si 0,5 alte rase. Exeter are si o inchisoare pentru barbati, construita in 1850, cu o capacitate de 533 de locuri. Despre conditiile de detentie, ce sa zic, detinutii au acces la calculatoare, la biblioteca moderna, la activitati sportive, etc. etc.

Marin Ifrim

PS. Public felicitări primite de la scriitorii Ion Murgeanu (daţi click pe Înger, să vedeţi mişcarea razelor), Marian Pavelescu, Ştefan Ion Ghilimescu şi de la regizorul de film Sorin Ilieşiu (legat de Regina Maria). Le mulţumesc.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
3 comments

3 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Referitor la “geniul pustiu VT”… Ca un fin degustător de anecdotic, am sorbit proza epigramei amare a lui TRjr. E de un epos pe care nu-l afli filtrat decât în/prin sânge de moldav. Aferim!
    Protagonistul e deja o legendă ambulantă, cu tot tragismul (comic, penibil, patologic). Cine ştie ce semn va fi fost şi vizita aceea, imprevizibilă în pragul apartamentului LISiesc… Poate harmalaia barului să-i fi dat indiciul că deasupra locuie & chi(n)uie LIS, poate (ori şi, şi) ornamentaţia bradului aureolat cu icariotă frângere…
    Şi, încă aiştia (ca alde VT) sunt paşnici prunci care-şi deplâng visele sparte cui e luat prin surprindere, fără a cauza rău… Mai rău, e cu aiştia care – investiţi cu ignobilă putere – ne belesc de vii (în loc să ni-o şi-apoi să ne lase odată şi-n pace)!
    Am avut un prietin-coleg în acel moldav nume şi-n prenume de căpitan de plai. Mama lui mi-a fost profesoară de rusă. Şi, de la dânsa, am primit primul 10 din cariera mea de elementarist. Pentru felul gingaş (cu limba nas-adiindu-mi) în care am ortografiat în alfabet cirilic, doar puţin peste jumate din prima mea teză-n domeniu… Întru pizma celor cu franzelă şi unt cu saileam la pachet, care dăduseră iama prin toată teza. Drept pentru care, am ajuns eu să nu-i deplâng chiar pe toţi tutunarii.

    PS
    Scara cadorisită să vă ajute să atingeţi baierele Ceriului IX, LIS… Că, odată atinse, de-acolo încolo se zboară-n lină planare şi fără buf!
    Stan Friptu

  2. Cuceritor Memorialul ifrim-marinat, aromind ca o tavă de poale-n brâu scoase din varii cuptioare britane!…
    Din păcate, pentru străini (chiar megieşi!) România e o tragicomică ficţiune, având capitalie peste tot (chiar şi-n Transyleinia!), numai în micu-parij nu. Iar asta, încă de la Simenon cetire, ba chiar de la Jules Verne.
    Nu ştiu cine ne mai dă nouă îndreptăţire să să ne dăm ceea ce toţi străinii au ferma convingere că nu suntem; când mai to(n)ţi politicii neaoşi se stăruie a le confirma convingerea asta, ca şi varii vânoase segmente etnice !…