Duminică, 30 martie 2025. Sunt iar chinuit (de cinci zile, din 26 martie mai ales) zi și noapte, de durerile cervicale – și numai chef de viață nu mai am, în orice poziție aș sta, îmi vine să urlu (inclusiv atunci când mănânc sau beau ceva), m-am săturat de hazul meu. Îmi țin capul greu cu mâinile, aplecat, nu-l mai pot ține liber, sus, caut tot timpul o poziție care să mai înmoaie durerea. Iar privesc lumea numai în negru, iar sunt influențat mental de durere, iar „ce rost are să mai continui”?
La începutul acestei luni candidatul la prezidențiale, Călin Georgescu a fost interzis, în 8 martie de BEC, în 11 martie de CCR. Perceput de instituțiile înalte „democratice” ale statului român (și ale Uniunii Europene, care au intervenit direct în această afacere, în secret, conform acuzațiilor venite din SUA) ca „inamic public numărul 1”, acuzat câte în lună și în stele că ar complota împotriva intereselor fundamentale ale României (pro-europene și pro-NATO, de nuanță progresist-social-democrată-liberală), fără să fie adusă până azi vreo dovadă în acest sens (e cercetat penal inutil, de ochii lumii; România a devenit o curiozitate cu democrația ei, care a ajuns să anuleze alegerile prezidențiale datorită succesului electoral al unui candidat antisistem, suveranist-conservator).
Călin Georgescu, cu tot electoratul majoritar care l-a votat în primul tur al alegerilor prezidențiale de anul trecut, din 24 noiembrie (și l-ar mai fi votat dacă ar fi fost lăsat să candideze), a fost aruncat la gunoiul istoriei. Se bucură „intelectualii lui Băsescu”, mai ales, care atinseseră unanimitatea îl a-l compromite public pe Călin Georgescu în mass-media (alăturați „oierului” Gigi Becali din fruntea AUR, care îl considera diabolic), pentru mine în modul cel mai irațional cu putință. Să-l acuzi pe „independentul” Călin Georgescu că minte, anunțând că a cheltuit zero lei în campania lui electorală și să acuzi cetățeni care au cheltuit benevol bani ai lor să-l susțină pe Tik-Tok (în condițiile în care ceilalți candidați la prezidențiale au cheltuit milioane de euro din banii satului, fără să le ceară cineva socoteală), pentru mine e aberant. Cum aberant pentru mine e că e condamnat public (etichetat drept „putinist”) Călin Georgescu fiindcă își dorește pacea în Ucraina și bune relații de vecinătate cu un stat nuclear, cum e Rusia… Urmarea? România e considerată azi în lume ca un stat cu o democrație discutabilă (prăbușită politic, economic, social), cu o suveranitate restrânsă (o dată ce e condusă în stil colonial de Uniunea Europeană), cu „parteneriatul strategic” SUA pus sub semnul întrebării, inclusiv militar (NATO depinde de SUA). Teribil e că înlăturarea scepticului euroatlantic Călin Georgescu, prin deciziile BEC și CCR, a trimis în brațele „intelectualilor neamului, profitorii lui Băsescu” (lipsiți de clarviziune, demonstrată de-a lungul anilor după Revoluției) un personaj care e de-a dreptul o caricatură de candidat la prezidențiale, în persoana liderului AUR, George Simion (de o proastă calitate politică strigătoare la ceruri, în orice caz). Interesant, au amuțit vuvezelele progresist-socialiste-liberale, neindependentul George Simion e… valabil pentru ele, deși împărtășește idealurile lui Călin Georgescu (o dată ce l-a susținut cu partidul lui, AUR). Vi-l puteți imagina președinte al României pe George Simion, care vine pe valul electoratului majoritar al lui Călin Georgescu? Viitor de AUR țara are, democrația s-a dovedit o probă de totalitarism de catifea.
În martie am încercat să fac noua mea carte („Mersul lucrurilor”) cadou, trimițând-o în plic simplu prin poștă unor scriitori care mai citesc poezie, „de amorul artei” – sigur, îmi fac iluzii că mai citesc. Mă amăgesc astfel că, în afară de Doina Popa, aș putea să am un cititor în plus, curios să vadă ce mai scrie „Stoiciu, ăla”… Slavă cerului, în România literară de vineri, 28 martie 2025, a apărut și un prim comentariu critic, de bun augur, semnat de o tânără scriitoare (poetă, prozatoare, critic literar, director de revistă literară), Andrea H. Hedeș; m-a bucurat, știind că tinerii scriitori de azi au alt metabolism critic decât cei din generația mea, alt gust de receptare, alte pretenții de valorizare.
Tot în această lună am rememorat anul meu „literar” 1973 (când aveam 23 de ani), invitat să colaborez la două reviste literare. Uitasem cu desăvârșire tot, experimentam, am descoperit că scriam în 1973 în stil optzecist (impus în anii 80 ai secolului trecut), nu-mi vine să cred – i-am expediat lui Daniel Corbu, la revista lui Feed Back poeme inedite „ca exemplu”. Între altele am găsit și un poem-jurnal inedit lung de… patru metri și jumătate! L-am prezentat astfel revistei „Vitraliu”: Anul 1973 a fost pentru mine anul celor șapte tentative de sinucidere. Eram în plină boemă la București (la un cenaclu studențesc intitulat „Grup 13” / Cenaclul literar pentru tineret, care avea să devină în anul următor Cenaclul „3,14”; la București, deci, în 1973, am schimbat trei locuri de muncă, la Uzina de pompe Obor, la ICM 8 și la Panificație „Spicul”), apoi la Petroșani (miner în subteran la Exploatarea Dâlja, aprilie-mai 1973, până m-am accidentat la o mână) și la Adjud (la casa părintească, locul meu de retragere, învins), ajunsesem la o limită, conștientizasem că sunt un ratat pe toate planurile și că n-are rost să mai continui.
În 1973, în 19 februarie împlineam 23 de ani. Am deschis în anul 2025 un dosar din „arhiva” mea (la rugămintea expresă a unei rememorări) și am găsit, între altele, și „poemul-jurnal de patru metri și jumătate” (l-am măsurat, are 4,5 metri, vezi foto; e scris pe file A 3, lipite între ele, scris de mână, bineînțeles, numai cu litere mici, versuri fără punctuație), intitulat ÎNSEMNĂRI PENTRU O DUMBRAVĂ ROȘIE (Dumbrava Roșie e locul unde m-am născut, într-un canton CFR, la cinci kilometri de Piatra Neamț, unde tata era detașat la șantierul căii ferate spre Bicaz din anii 50 ai secolului trecut). Voi reține fragmente din el – e început în 20 august și e încheiat în 19 septembrie 1973. La finalul lui scrie: „19 poeme, o lună de zile triste. Aici se termină însemnările pentru o dumbravă roșie 1973, 21 septembrie: INDEX-Geo Dumitrescu îmi hotărăște definitiv și despărțirea de Ana Haș, neajutorat; ne părăsim penibil, gata, GATA. Adio, băiete, ești un prost, un tâmpit”, semnate Liviu Ion (nu Ioan) Stoiciu. (Sensul de „plecare” e legat de o nouă tentativă de sinucidere.) În 2017 eu am scos o carte intitulată Ajuns din urmă (poemul-jurnal / jurnalul-poem) la Editura Junimea. E extraordinar că în 1973 eu scriam poem-jurnal de 4,5 metri!
***
Închei cu un răspuns al meu la o anchetă a revistei Orizont (realizată de Cristian Pătrășconiu), apărut în februarie 2025 (revistă pe care n-am găsit-o la chioșcurile In Medio, care vând și reviste literare, la Brașov): „Ce ați semănat și ce ați cules?”
Când culegi ce n-ai semănat
Un aspect. Ce am semănat eu și ce am cules – în afară că „am semănat cuvinte”, dacă pot să spun așa, și am cules cel mai adesea praful de pe tobă. Când cuvintele scrise au fost receptate critic (că s-a mai întâmplat și asta), e adevărat, am cules și câte o coroniță pentru „bune practici”. Cel mai rău mi-a mers cu publicistica și „textele de atitudine” (politice și literare), „opinia” mea deranjând până acolo că am fost dat și în judecată (o dată de premierul Adrian Năstase, pe plan politic, și de două ori de președintele N. Manolescu pe plan literar – procesele, înscrie la Tribunal, neavând loc, de Adrian Năstase s-a ocupat personal Ion Rațiu, patronul ziarului Cotidianul, la care eram angajat extern și colaboram la pagina politică intens; iar de N. Manolescu, numai de bine, ambele procese s-au stins cu o strângere cordială de mână, din respect reciproc).
Mi-am făcut dușmani (asta am tot cules) și am stricat prietenii „semănând cuvinte”, adică scriind după Revoluție un gen de publicistică „intransigentă” de toate felurile, cu nemiluita. Publicistică liberă, nonconformistă, care mi-a afectat opera literară, trezindu-mă din cauza ei cu adversități de clasă. Publicistică de ziar sau de revistă care va muri pe baricada ridicată de mine, „glorioasă” în fața propriilor ochi, bună de aruncat la coș în fața celor vizați (de exemplu, pusă pe seama amendării derapajului „intelectualilor lui Băsescu”, de atâția ani încoace; n-am adunat-o și n-o voi aduna în cărți, publicistica rămâne călcâiul meu vulnerabil; am semănat cuvinte „mari” despre lipsa de caracter și de onoare publică și am cules ură, să cer iertare?).
Curios, și atunci când nu semăn (nu scriu), culeg… blesteme – anul trecut am retrimis, „șocat” la câțiva cunoscuți pe WhatsApp un document compromițător fotocopiat (primit de la cunoscuți, postat de fratele lui Aurel Dumitrașcu, preluat de pe Facebook; așa cum primesc zilnic zeci de mesaje și le retrimit la câțiva cunoscuți) în care un prieten al lui Aurel Dumitrașcu „raporta” la Securitate. Eram șocat că la Securitate se „raporta”, nu numai se „turna”. Ar fi trebuit demonstrat dacă e sau nu o făcătură, să fie „autentificat” legal, prin justiție, dar nu… A fost sfârșitul lumii, până și conducerea Uniunii Scriitorilor (de unde, până unde?) a… contestat documentul de la Securitate fotocopiat, nu numai cel incriminat în el (care m-a tot jignit regretabil; iar eu mă mir că am cules ce n-am semănat).
20 ianuarie 2025. BV
Liviu Ioan Stoiciu
0 Comments