Marţi, 10 mai 2011. Vin la PC direct de la „Cafeneaua critică” a lui Ion Bogdan Lefter, ţinută la un club unde calc pentru prima oară, intitulat Control – l-am căutat pe trei pasaje (două, de o parte şi de alta a Teatrului Odeon; era în Pasajul Victoriei, pe care nu l-am mai traversat de nu mai ţin minte de când; e peste drum de Biserica Enei), habar nu avea nimeni ce e acela. Invitată la această „Cafenea critică” era Angela Marinescu – „unul dintre numele cele mai importante ale poeziei româneşti a ultimelor decenii, Angela Marinescu a publicat recent un prim volum de Opere („Blindajul final. Opere I”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010), de la care va porni discuţia de la Cafeneaua critică”, conform prezentării lui Ion Bogdan Lefter. Am fost fascinat de-a dreptul de mărturisirile biografice ale Angelei Marinescu (răspunzând la întrebările puse cu tact de Ion Bogdan Lefter), o mare poetă (aşa cum am spus la plecare, o poetă pură, adevărată, autentică, intuitivă). 
Între cei ce erau la „Cafeneaua critică”: Magda Cârneci, Simona Popescu, Anca Mizumschi, Ioan Groşan cu drăguţa ziaristă „Miruna Munteanu de la Ziua, azi la Realitatea TV” sau Mihail Gălăţanu. Plus editorul Angelei Marinescu, Ioan Cristescu (al excelentei edituri Tracus Arte)… Sunteţi o persoană directă, care nu se ascunde, a început Ion Bogdan Lefter. Aţi publicat Opere I… Nu ştiu de ce, l-a întrerupt Angela Marinescu, editorul a pus volumul I din Opere, era de ajuns Opere, „e o antologie în care m-am declarat poetă comunistă”… Asta a fost tatonarea de început. O las pe Angela Marinescu să vorbească: bunicul meu era cârciumar în Banat, în familie de ceangăi, din partea mamei, veniţi din Moldova, pe graniţă, la Nădlac, tatăl meu a fost Simion Marcovici, un aristocrat, venit din familie de preoţi, care erau arondaţi la Biserica Ortodoxă Sârbă, tata a fost funcţionar superior la Prefectura Arad, după ce s-a întors din prizonierat din URSS (a fost dat afară din partid fiindcă a luptat împotriva URSS) s-a îmbolnăvit de tuberculoză, avea cavernă… Eu, a continuat Angela Marinescu, am luat tuberculoza de la tatăl meu. Fratele tatălui meu a murit de tuberculoză, la fel mama lor (bunica Angelei Marinescu dinspre tată). Fiindcă aveau ceangăii obiceiul să se căsătorească numai între ei, procentul de bolnavi psihici a crescut enorm, mama a avut un frate şi o soră care s-au sinucis, fratele şi-a tras un glonţ în cap, sora şi-a pus capul pe linie, după ce şi-a scos ochelarii, a mai rămas un frate al mamei care e în Germania, trăieşte şi azi… 
Mai am o soră născută în 1945 (Angela Marinescu e născută în 1941)… Dinspre părinţii tatălui ei: bunicul era cartofor şi şi-a tocat toţi banii la jocurile de noroc, lăsându-şi familia de izbelişte, iar bunica a murit de tuberculoză. Asta e o imagine clinică a familiei de origine, a observat I. B. Lefter. „La 7 ani şi trei luni am mers la şcoală în clasa I, la Arad, dar am fost retrasă, fiindcă făceam pe mine când mă scotea la tablă… Până la 14 ani mi-am supt degetul mare de la mâna dreaptă”… Angela Marinescu e convinsă că în copilărie a avut nevroză infantilă. A luat bătaie cu cureaua de la tatăl ei, care asculta ştirile politice la aparatul radio dând ordin să nu mai mişte nimeni în casă… La 14 ani Angela Marinescu s-a trezit că are cavernă tuberculoasă. De aici înainte a început calvarul, a stat mai mult prin spital. „Eram handicapată intelectual, râdeam şi câte o oră la clasă… Eram în schimb foarte talentată la sport (mama era profesoară de sport), chiar dacă nu puteam să stau în cap… Am terminat un liceu de fete, nu puteam fi atentă, în clasa a IX-a m-am internat doi ani în trei spitale, cu tuberculoză, au fost chinuri incredibile şi eu devenisem insuportabilă, nebună… N-am fost niciodată rebelă, am fost fricoasă… M-am operat la 16 ani la sanatoriul din Moreni… Am fost extrem de complexată, n-am putut să învăţ decât latina, în schimb toţi cei din familie ştiau şi câte patru limbi străine, tata, sora mea, fiul meu… 
Mama era foarte autoritară, ea făcea tot, avea două norme, ţinea casa, era cunoscută că-l ducea de nas pe tatăl meu, fără să-l înşele”… Angela Marinescu a fost studentă la medicină, întâi la Timişoara şi apoi la Cluj, ”curioasă să vadă toţi nervii omului”, dar în anul V (măritată la 24 de ani cu poetul Matei Albastru) a plecat la Bucureşti la facultatea de psihologie în anul III, „am dat 17 diferenţe”. Nu s-a bucurat de viaţă, boala a ţinut-o departe de orice gen de distracţie, a fost îndrăgostită de un sculptor ungur (care a părăsit-o atunci când a aflat că e bolnavă de TBC; supărată, în spital a scris primele ei versuri după această despărţire, la 23 de ani), „am avut televizor la 33 de ani, eram obsedată de mine însămi, de boală, de faptul că nu-s în stare să am o familie şi să iubesc, voiam să mă realizez într-o iubire, să am o familie”. La Cluj n-a frecventat cenaclul Echinox, frecventa Arizona (o cofetărie a boemilor), dar a fost la un cenaclu anonim, nu-şi aminteşte de nici un nume de scriitor de acolo, „habar nu aveam cine erau, nu mă interesa nimic, nici scrisul, nici facultatea, eram numai apăsată de boală, voiam să evadez, voiam să scap de tatăl meu, de familia de origine, de examene; stăteam la căminul studenţesc, am făcut o recidivă, am fost internată iar cu TBC, mi-am întrerupt facultatea de trei ori, mi se fâlfâia de diploma de la facultate, Matei Albastru a hotărât să vină după Ioan Alexandru, Gh. Pituţ şi Ion Papuc la Bucureşti”. Primul soţ al Angelei Marinescu, poetul Matei Albastru (tatăl eseistului Alexandru Matei) a murit acum trei ani. „Mă interesa amorul meu personal şi politica, azi mă interesează fiul meu, toate la un loc înseamnă poezie. 
Eu nu scriu o poezie expresionistă, cum au spus unii critici, de sorginte rurală ardelenească… poate e un expresionism de sorginte germană, am citit mulţi poeţi germani, Matei Albastru ştia germană. Raportul slăbiciune-putere m-a interesat tot timpul, de aici se trage poezia şi tot. Cel mai dezvoltat sentiment al meu e cel al datoriei împlinite, al acelei datorii de a merge până la capăt… În spitalul TBC, îndrăgostită, când am fost părăsită, am vrut să mă sinucid, am înghiţit un tub de Romergan, am mai încercat de şapte ori să mă sinucid… Îmi place puterea limbajului, nu puterea dată de o funcţie… De lucrat am lucrat de puţine ori, câteva luni când am fost repartizată la Spitalul CFR psiholog, dar m-am îmbolnăvit iar, viroze după viroze, eram membru al Fondului Literar, am spus că lucrez acolo şi am părăsit locul de muncă de la Braşov. În 1975 am fost primită în Uniunea Scriitorilor… Lupta era cu mine, la masa de scris poezie, nu cu alţii”. E o poezie cerebrală-viscerală, a subliniat Ion Bogdan Lefter. Angela Marinescu a debutat în 1969, la 28 de ani, cu un volum intitulat „Sânge albastru” (la o bronhoscopie devii albastru), „n-am dat doi bani pe acest volum, dar azi aflu de la Alex Goldiş că ea e cartea mea de căpătâi”. Tu scrii o poezie masculină, a întrebat M. Gălăţanu. „Am vrut să fiu bărbat”, a răspuns Angela Marinescu. „Am mai lucrat la Vatra din Târgu Mureş şase ani, stând acasă la Bucureşti… Am mai lucrat ca asistentă medicală după ce m-am cuplat cu Sergiu Filip, poetul Paul Daian, eram măritată, au fost doi ani de duplicitate totală, eram îndrăgostită de nebunia lui Sergiu… 
Aveam pensie de la USR de 890 de lei, Sergiu nu lucra, copilul era dat la ai mei, care se mutaseră de la Oradea la Târgu Mureş… Sergiu e schizofrenic, în public îl crezi normal, dar în intimitate este cumplit, e o boală care nu se vindecă… Eram asistentă medicală la chimio-terapie, mă impresionau mai ales femeile frumoase cu cancer la sân, îmi venea să vărs la început, m-am acomodat greu, dar nu poţi să ai pentru toată lumea mereu compasiune”… Angela Marinescu a vorbit şi de viaţa de familie alături de primul ei soţ, tot poet, i-a lăudat „Cartea gloriei”, scriau împreună, dar „Matei Albastru era complexat, desuet, chiar dacă a experiment poezia concretă, depăşită în Occident; după ce ne-am despărţit, Matei s-a prăbuşit”…
N-am stat până la final. Ion Bogdan Lefter a susţinut că în literatura română contează scriitorii de raftul 1, dar şi cei de raftul 2 şi că două teme s-au impus după Revoluţie la noile generaţii: cea religioasă şi cea sexuală. Iar Ioan Groşan l-a ridicat în slăvi pe Ion Mureşan („are cap de filozof”), care ar exploata superior tema religioasă, enervând-o pe Angela Marinescu, care nu crede în steaua lui Ion Mureşan. Dinspre postmodernism? S-a amintit de suplimentul revistei Viaţa Românească, intitulat „Caietele critice”, apărut înainte de Revoluţie cu numărul dedicat postmodernismului, care a rupt gura târgului (I.B. Lefter a fost coordonatorul lui). Angela Marinescu a insistat şi pe volumul ei de versuri „Fugile postmoderne” (după ce l-a publicat, în anul 2000, n-a mai putut să scrie un rând un an): „n-am mai ţinut cont de nimic atunci când am scris acest volum, era chiar un experiment total”…
Am asistat la o seară literară dedicată marii poete Angela Marinescu, de o rară sinceritate. La plecare am lăsat 5 lei (atât a cerut editorul) şi am luat antologia „Blindajul final. Opere I” semnat de Angela Marinescu. Nu mai am timp decât să citez, deschizând cartea la întâmplare, un scurt poem (fără titlu):
Iubirea m-a făcut
Să-mi pierd minţile.
Cum poţi privi
Atât de adânc
În sufletu-mi negru
Fără să te
Cutremuri.
Angela Marinescu
PS. Sunt fotografii făcute la faţa locului cu telefonul mobil, scuzaţi calitatea…
Domnule Stoiciu,
V-am citit articolul si am avut impresia ca o ascult din nou pe d-na Angela Marinescu. Ce real si precis l-ati scris! In timp ce asteptem tramvaiul, acolo pe refugiu, am deschis cartea de 5 lei si…curios lucru, dar am citit acelasi poem (fara titlu) pe care il citati mai sus…profund; in rest, ma doare, ma intriga, ma macina si mi se pare atat de trista marturisirea ,,am luat bataie cu cureaua de la tatal meu…” as fi vrut sa o intreb: DE CE?… dar nu am indraznit.
Sărut mâna, e o încântare să vă ştiu pe aceeşi lungime de undă. Trebuia să o întrebaţi pe Angela Marinescu de ce. În copilărie am avut şi eu parte de corecţii corporale de la tatăl meu, dar ştiu că le meritam, încălcam nişte reguli…
Va citesc zilnic paginile de jurnal care au o concret si real neasteptat la un poet. Poate sunt cele mai bune pagini pe care le-am citit scrise de Liviu Ioan Stoiciu afara de „La fanion”(cartea care dupa modesta mea parere va ramane in literatura si care a impus acel amestec de concret, real si i-real care ajunge la poezie intr-un mod neasteptat).
Acest text,cu inserturi largi in care se „auzim” vocea Angelei Marinescu da masura si explica intr-un fel poezia ei …
Pentru ca tot am prilejul remarc echilibrul (iara neasteptat pentru cine va citeste textele de comentariu politic) finetea,intelegerea si caldura cu care tratati cazurile colegilor scriitori(vezi Breban-Manolescu si atatea altele).
Multumiri si din partea mea, prin acest articol am mai auzit si ceva bun pe ziua de azi din România. De eram in Ro-Buc, mai mult ca sigur ca eram prezent si io la aceasta manifestare si altele de acest gen, le simt lipsa, poate este singurul meu regret (pierdere), ce o am in urma detasari mele de România. In rest nu duc dorul de România, poate si din cauza internetului, tv-ului, prin care sunt zilnic contactat la evenimentele din Ro, iar pe tarâm literar multumita blogului-Jurnal al dvs dle LIS.
Ne cutremuram, insa interior si intr-o tacere deplina.
O (singură) prezenţă m-a deranjat. Şi mă întreb de ce.
Bătaia n-a fost mereu una ruptă din Rai… În anumite medii (deci şi familii), chiar azi se mai poartă, poate dintr-un instinct de (idioată) dominare, dacă nu pe un fond maladiv. Asta explică masivele abandonuri familiale, ca şi nerecunoştinţa, irespectul pe care copiii n-o ma arată maturilor.
Tara s-a agravat într-o ţară destabilizată social (auzi: o singură clasă, şi aia autotaxată de politică) şi economic, cu mult înainte de criza mondială.
Domnule Liviu Ioan Stoiciu
Deoarece mi-am adus aminte ca @AVP se lauda cu compania Angelei Marinescu si a nebunului Paul Daian ( pe ea imi e rusine sa spun cum o numea ), iar acum vad ca va implora sa nu-mi mai primiti comentariile pe blogul dvs. am sa va rog sa-mi permiteti o ultima postare :
Daca pentru faptul ca ati indraznit sa afirmat despre Viorel Padina (patima) – Abalaru ca „este un poet optzecist stimabil, dar jenant pupator in partile dorsale ale lui Basescu, avocat de succes, extrem de violent cu cei ce nu-i impartasesc opiniile” , dar care ” a infestat cu postarile lui toate publicatiile online”, prezentandu-se ca un mare dizident, „sustinut si de catre Vladimir Tismaneanu, alt pupator in partile dorsale ale lui Basescu, dupa cele ale lui Ceausescu”.
Drept pentru care, va exprimati ca mai toti cei care cunosc acest caz :
„Hai sa fim seriosi!
Viorel Padina n-a avut in nici un fel de suferit in perioada ceausista, cand Securitatea facea prapad in astfel de cazuri !
Si atunci ce protest a semnat el de fapt ?!”
Drept raspuns a urmat acest val de insulte ce s-a pravalit ca din senin asupra dvs ( asa am aflat de acest blog) :
@AVP :
„Liviu Ioan Stoiciu, pe care cetitorii literaţi ai acestui blog îl cunosc ca pe un cal breaz optezecist, relativ bine cotat în bisericuţa useristă de Bucale, un ins cu gură mare, omniprezent în multitudinea de evenimente ale scriitorimii iepocale, de la festivalul de proză scurtă-n poale din poplaca la colocviul de haikururi din popreaca, festinuri la care presupun că tipul era un clănţău incontinent – după cum se manifestă-n scrisu-i de scriitor de vagoane docent şi-n pozele-i de ex-troscangiu eminent -, băgăreţ ca orice rimător gavareţ, însă vădit non-pizdeţ, hypostază care, alături de prezenţa insului în felurite comitete, comiţii, jurii şi redacţii ale breslei scribăieţilor, i-a determinat pe criticii iepocali, pe zvonerii şi răspândacii literari care stabilesc cotele bisericuţelor de sezon funcţie de popularitatea băieţilor şi fetelor în floare, să creadă că homu’ cantoanelor e un creator tot atât de mare pe cât e de binecunoscut tutulor, ca figură bălmăjitoare şi ca tupeist din născare, alţii – în fine – vor fi auzit de ipochimen abia în vremile actuale, atunci când l-au putut întâlni pe nenea cu maxilare de ex-boxeor în calitate de turbat comentator antibăsescu – frizând vizibil colera şi hiisteria, ca şi camiloiu’ Nistorescu -, pe foaia vântului mogul de românica lu moş escu, sugerând commedia dell’arte pe deşălate cu frazele-i lătrătoare & sparte, însă-n realitate fiind doar un limbut jumate, care nu face decât să-şi deşarte fierea băltindă între fălcile-i încleştate, din care nu răzbate nici urmă de rezonabilitate, obiectivitate or întâmplătoare artisticitate, aşa cum o regăsim în poesia-i scrisă pe-o romantică oală de noapte, poate…”
Restul comentariului, prea lung pentru a fi redat in intregime
”
si care abunda in aprecieri care de care mai „interesante” :
„Mangafa artagoasa,, meschina si mediocra, calp, chior, gugustiuc, mpostor, ori ce pisica ma-sii mai este si zapacitu’ ista fraticilor ?!”
O „obraznicaturasi o putoare incapabila sa faca o minima documentare inainte de a-si folosi gatita-i de hiena urlatoare !”
” O ordinara minciuna, o calomnie nebuna, pentru care tipul merita scuipat in ochi ca orice bazdaganie chiauna si cu avp-ista matraguna !
P.S. Deoarece presimt ca nu veti avea puterea sa va alaturati mie, mai ales dupa ce vad ca i-ati promis si o colaborare mai stransa, vreau doar sa va spun ca nu voi avea nimic de obiectat daca-i veti face pe plac sarmanului corabian si-mi veti bana postrile !
Imi permit insa sa pun aceasta postare si pe un alt blog
(b)Arca kui Goe !
Mi-a parut bine ca v-am cunoscut !
Chiar si in acest context !
P,S.
Am incercat doar sa va fac sa intarziati mai mult in increderea pe care va hotarati sa i-o acordati !
Cele bune !
Mhă, sycofantule… La data când am compus pamfleutzu de mai sus, dragul nostru LIS binemerita cu asupra de măsură osârdia-mi filologică (oboseală pe care tu n-o vei merita niciodată, hom de nimic ce eşti…), asta apropo de ceea ce el însuşi scrisese despre mine mai nainte, fără o minimă verificare sau precauţie, baremi, însă între timp lucrurile, cred io, s-au lămurit, iar fraţii poeţi au devenit pretini pour toujours, n-aşa…? În ce te priveşte, vezi-ţi dreq de nimiccnicia & mizeria ta, anonymoshule… 👿 Nu-ţi ajunge ne-mai-po-me-ni-ta onoare pe care ţi-o acordă moralistu român Dorin Tudoran, care mă banează, după ce m-a făcut supertrestie gânditoare, iar pe tine te ţine în vitrina-i cea mai strălucitoare, putoare…? 🙄
Dacă tot te-apucaşi să pârăşti, după cum îţi e năravu iepocal, desigur, şantajându-l pe my friend cu publicarea pârei tele la @Troaca lu Goe (unde ai şi publicat-o, de fapt, aşa cum procedezi şi cu bietul Dorin Tudoran, când te ţine la index, din când în când…), dă dreaq linkul ăla ca lumea:
http://viorelpadina.wordpress.com/2011/02/09/ce-tot-balmajeste-omu-ista-roll/
In naivitatea ta de ordinară mangafa de maala, ai crezut că LIS nu cunoştea textu’ ăla, a…?
Evident că n-o să-ţi cer ţie, gânganie, să dai şi linkul cestălalt, mai recent:
http://viorelpadina.wordpress.com/2011/05/10/o-amintire-de-pe-bleoaca/#comment-25234
Închei reinterându-mi avertismentul amical pe care i l-am transmis deja lui LIS: atâta timp cât jegosu’ anonym @radu humor va mai posta pe-aci, io mă voi feri să mai calc pe acest blog (exceptis excipiendis), din motive pur hiigenice. Sau te pomeneşti că LIS tocmai de aia îi dădu drumul – iar – infectului anonym: ca să bată şaua… ? oops. Vom vedea.
Despre fascinaţia mărturisirii sincere a poeziei aş vrea şi eu să vă vorbesc, fascinaţie care-mi aminteşte mie de tristeţea dulce şi plină de dor a unui personaj tare îndrăgit: Nataşa Rostov din „Război şi pace”. Ieri la înmormântarea poetului Gheorghe Ene am văzut un poet plângând sincer şi mi-am amintit scena în care Nataşa plângea în braţele Soniei. „Ce-ţi pasă ţie de ei! Totul va trece, Nataşa”. Scena ne este redată de Tolstoi , după logodna prinţului Andrei cu Nataşa, în vol. 2 partea a V-a. Mi-ar fi greu să ridic din umeri şi să zic celui care mă citeşte acum, că nu poate înţelege profunzimea unui gând atât de simplu. Vedeţi dumneavoastră, grecilor le ajungeau un scut şi o lance ca să spună lumii totul. Ieri, ascultam şi eu cum „a bătut toaca/cineva a ajuns la timpul lui la/Dumnezeu./Eu scriu aceste rânduri ca sub/clopot” – după cum spunea poetul tocmai trecut pe sub clopotniţa de la intrarea bisericii din satul natal. „De la Coleridge am reţinut că imaginaţia în poezie tinde să devină o logică a sugestiei. Ca însăşi ficţiunea prozaică a versului: „Azi am aflat că pot fi mort/că pot să mă lipsesc de viaţă” (Gheorghe Ene). Coleridge găsise cu cale să-şi inventeze sistemul absurd de înţelegere a poeziei prin acea teorie despre o anumită „scandare pe bază de accente”. Un anumit vers e melodios (după Coleridge), numai dacă cititorul e pe loc uimit de perfecţiunea ritmului. Textualiştii păreau a-i da dreptate acestuia, până la Gheorghe Ene, care având mai multă imaginaţie, adaugă poeziei un altfel de hexametru longfellowian: „Moartea/e singura/Doamnă/cu care/nu voi avea/încotro/şi-ntr-o ultimă/noapte/sau zi/ori poate/în ultimii zori/o să mă culc”. Orânduit rămâne ceea ce am rânduit, pare a ne transmite poetul acesta. Şi aici poetul se aseamănă cu Dionysos, zeul care ştia să sufere şi să nu râvnească absolutul ci clipa. Fiind dobrogean, astăzi la ceremonia de înmormântare a poetului Gheorghe Ene, mi-au fost neclare unele secvenţe ale ritualului care se desfăşura în văzul tuturor. Nu înţelegeam de ce acordeonul lăutarului care însoţea alaiul trebuia chiar să facă parte din decor. Poate prin muzică sufletul se apropie cel mai mult de marele ţel pe care se luptă să-l atingă o ceremonie atunci când ceea ce o animă la crearea Clipei absolute nu-i nimeni altul decât Sentimentul Poetic al celui condus la biserică. „Când alaiul pornise cu muzică de la casa mirelui spre/casa naşilor: tot acum/dispărând, aşa cum apăruseră, omuleţii gălbui, lucitori,/înainte de a putea fi distinşi/limpede la figură” (LIS), iar concluzia, după ce tragem linie şi ne punem firesc întrebarea: „Nu ştie nimeni ce să mai creadă?”, concluzia, vine sub forma unei mari nedumeriri: „Şi/când te gândeşti că tot acest derizoriu grup de luciri/cereşti/o fi datând de dinaintea pământului…”. Că nu vrem vise, vrem realitate? Dar cine să tulbure ordinea pusă de noi? „Toţi spun că văd lucrurile din cer, dar au rădăcini: unii/vin de la începuturile visului. Par ireali, dar sunt reali” (celui plin). „În altă viaţă”, e poemul unor întrebări care ne probează de ce Liviu Ioan Stoiciu, pare spiritual vorbind, reîncarnat din lumea fiinţelor imortalizate pe pânza acelor tablouri aproape groteşti ale unui pictor de geniu ca Gaugain: („… De unde ai/reapărut? Din care strat spiritual/sedimentat”), şi nu foloseşte emblema corbului din dorinţa de a se fi apărat în poezie de un Edgar Allan Poe sau un Franz Kafka metamorfizat în orice gânganie posibilă. „Poate m-ai chemat? Ai bătut în geam? Nu/am auzit bine… Mă uit înlăuntrul meu. Am senzaţia de întreg”. Iată de ce spuneam în primele note ale acestor însemnări, că acele ficţiuni sunt însăşi cheia a tot feluri de întâmplări „de materii rupte, împrăştiate, din câmpul tău energetic…” – cum îi place să le definească: de fapt simboluri şi oglinzi ale poetului. Intri şi ieşi – dintr-o dimensiune în alta – în poezie, „acolo, înlăuntrul tău, în propriul sine” ca prin „porţile hotarului tău”. Mi s-a explicat mai apoi, că acesta e obiceiul când se însoţeşte pe ultimul drum un cavaler rămas tomnatic, adică necăsătorit. Poemul clipei respective devine deci un median, o poartă către altceva. „Şi iată şi/ cheia în care murmurul meu nu uită/ muzica s-aducă la zi din zigzag” – scria Ghe. Ene. Simţi „cu aceste cuvinte/chiar simt/cât de dincolo/de mine/deodată/eu urc”, cum le treci pragul, cum se închid după tine cuvintele, pentru a-ţi subordona închipuirile şi poate chiar raţiunea de a gândi, pentru că „te prind acolo”. Iarăşi sunt nevoit la un intermezzo cu poetul acestui blog: „Stai în pragul porţilor hotarului tău, lipită/cu faţa de trunchiul/unuia dintre arborii care te încarcă, şi priveşti în gol”. Ca şi cum viaţa e o carte care nu ţi se deschide la timp. O carte e o oglindă în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Iar criticul e un hăitaş: goneşte, ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar apără o taină, dar o taină care se deschide şi se dezleagă până la urmă.
Cât despre AM, e suficient să ne uităm la asistenţa de ambe sexe şi de preste 40 de anişori, să zicem, din pozele telefonate de LIS, ca să pricepem – pasămite – cu cine stăm de vorbă p-acoloşa… 💡 Numai ca să nu-mi impute dna @Sanda Văran, şi mie, că mă războiesc cu-o femeie, mă abţin să comentez despre lacrimile cât pumnu’ – cică – din care se naşte Electra noastră… oops. Un discurs mai jenibil (întrucât placa asta o ştiu de preste 30 de anişori…) nu întâlneşti nici în destăinuirile matroanelor de pe DDD: boală, suferinţă, iubire, nebunie, moarte, poesie… – iată reţeta standard de sedus sufleţelele din orice cumetrie, oricât de fistichie… oops. Pentru cine nu ştie, n-o să spun aici şi acum decât că iubitul Angelei, Sergiu Filip (Paul Daian) a fost turnătorul meu principal la Securitate, în 1980 şi 1981, subt pseudonimul de sursuroi „Sorin”, iar ea însăşi şi cu sursuroiu’ a semnat „Apelul către Europa” redactat atunci de mine, pentru ca mai încoace să răspândească zvoneta – cine a pus-o? pălărie într-un picior… – că atunci io am fost un „provocator”, n-aşa…? ; iar sursuroiu „Sorin” nu era deloc schizofren în turnătoriile sale ca la carte, fugi drea cu minciunica asta, ci de o luciditate, de un cinism şi de o eficienţă securistică diabolică, aloo… Deocamdată, atât !
@AVP
Stati frumos la rand, domnu’…nu va imput nimic…Sunt ocupata pana peste poate cu imputatul in alta parte. Vedeti ce face ex-friend-ul dvs. ? Vedeti in cine v-ati pus increderea si prefata? Acuma cu prefata aia o sa ramaneti pe veci…Daca nu e lunga, trimiteti-o sa vedem cum suna. Merçi!
„….pentru ca mai încoace să răspândească zvoneta – cine a pus-o? pălărie într-un picior… – că atunci io am fost un “provocator”, n-aşa…? ; iar sursuroiu “Sorin” nu era deloc schizofren în turnătoriile sale ca la carte, fugi drea cu minciunica asta, ci de o luciditate, de un cinism şi de o eficienţă securistică diabolică, aloo… Deocamdată, atât !”
Cand tot mai multi si mai importanti oameni iti spun ca esti cel putin un caz unic in istoria plina de crime a Securitatii care nu ierta opozanti mult mai putin importanti decat un semnatar pe bune a unui astfel de act cum este cel cu care se bate in piept @AVP ( puteai sa fii condamnat oficial la moarte pentru atitudini/cuvinte mai putin „dusmanoase” decat cele cuprinse in scrisoarea lui Viorel Abalaru ) , iar tu nu numai ca nu faci o zi de puscarie, dar te mai si intretii cu securistii la tigari si la cafele ( ca de bautura n-a mai amintit!), ba mai mult de atat dupa ’89 te porti la fel cu cei care te-au anchetat, draga Doamne, si-l sustii nebuneste chiar pe unul dintre reprezentantii lor la Anvers si pe yesmanii acestuia, e foarte greu sa mai demonstrezi cuiva ca n-ai fost un provocator asa cum sustine AM, acum si altii cu alte ocazii !
Iar atunci cand toti fostii colegi se feresc de tine ca de un ciumat, se pare ca nu la ei este problema !
Pana la urma nu-ti trebuie certificat de revolutionar sau diploma de dizident pentru a-ti dovedi crezul politic :
pana la @ AVP n-a fost nici un dizident care sa se inscrie in corul portocaliu, de buna voie si nesilit de nimeni, asa cum o face el de a ramas sarman si izolat de ceilalti care au curaj si lupta mai departe ( asa cum spre cinstea lui o face si Liviu Ioan Stoiciu) , nu asa cum se facea Abalaru ca lupta, sau cum e in bancul ala, se ascundea, desi nu-l cauta nimeni, decat poate atunci cand intarzia cu materialul !
Deocamdata … n-ajunge ?!
Nu, mhă, „radu humor”, nu ajunge. Mai lipseşte un mic amănunt, acoloşa (preste care pretinu-mi novissim, LIS, trece ca expresul pe langă Cantonul 248, imparţial ca tot românul, păi cum drea…): mai lipseşte, aşadar, numele tău real, precum şi adresa (fie ea şi o adresă de web murdar sau de cuib cocălar) unde să te găsească o citaţie la tribunal pentru vorbele-ţi de calomniator & măgar. Atâta-ţi lipseşte (şi-o doagă la inventar 💡 )
ps. După ce USL-ul vost va veni la putere (nu mai departe decât anul viitor, aloo…), veţi putea, în sfârşit, să-l găbjiţi pe fiorosul generalissim de securitate AVP, care lucrează în secret încă din 1980 şi tot de atunci freacă mangalul într-o slujbă de 3 parale, în urbea-i de haimanale, iar mai nou pe blogurile postiepocale, având o singură cărticică publicată – şi aia la 10 ani după ce a fost premiată -, fără niciun premiu literar, fără prezenţe în Istoria lu Manolescu, măcar, îl alt dicţionar şcolar sau în vreun manual alternativo-miştocar, ce să mai vbim de traduceri preste hotar, a…?, şi toată secretizarea asta adâncă a lu AVP de ce s-a egzecutat, bre, ce rost are, in spe… ? Păi, pentru ca homu în care Securitatea a investit milioane de parai să se certe astăzi cu anonymoshu „radu humor”, viteazu vitejilor Ro, vai, iar bravu hom să-l ia iar şi iar la futai, în aplauzele satisfăcuţilor inimici ai lu Papai… oops.
pps: Ce mai contează că un doctorand în filosofie scrie colea aşa cum n-a mai scris nimerea despre vreun rumân nu doar din viaţa vie, cum ar fi să fie, dar şi de la originile din străbuna Dacie, olelie lie… :
http://viorelpadina.wordpress.com/2011/05/10/o-amintire-de-pe-bleoaca/#comment-25245
Şi cu asta, basta ! 👿
@AVP
Excelente mini-poemele astea epice dedicate anonimatului!
Facilitatea cu care va jucati si manuiti cuvintele, umorul dvs. care are aceleasi efecte ca o cupa de Veuve Clicquot Rosé…
Nu asteptati dupa nu stiu ce somitati, domnule Padina, sa va spuna ca sunteti talentat, unic si irepetabil. Este evident.
Pentru Raducu de ce nu intrebati aici: http://www.sri.ro/categorii/35/personalul-sri.html
Insinuez clar :))))ca acolo trebuie sa-l stie cineva pe nepotu’ lui Esop, cu personalitati si capete multiple, ca si Cerber…da, nepotu’ lu’ bunicu’ care umbla noaptea pe ulitza si prin calculatoarele oamenilor sa vada daca-s legati cainii. Ei, da’ stiti vorba romanului omenos din fire….trebuie sa manance si ei o paine…sunt platiti la numarul de comentarii pe blog si la numarul de fraieri care le cred informatiile ” binevoitoare”. 🙂
@ AVP
Si eu care credeam ca ti-au, murit laudatorii, sau ma rog, ca inca nu s-au nascut 😉 …
Cand colo uite ca ai pus mana pe doi dintr-odata, o pereche nesperata ( ce-mi aduce aminte de raspunsul lui Bula la intebarea ingenua a invatatoarei, uimita de gestul lui de a aduce la scoala, ca material didactic, o pereche de iepuri salbatici :
– Cum i-ai prins Bula ?!
– Regulandu-se, Doamna !
ma indoiesc ca la asemanatoare a mea intrebare pusa lui Abalaru- Patima, cu privire la SV si celalalt , masculul :
– Cum i-ai gasit/prins , domnule ?!
sa primesc un raspuns si mai uluitor, pe care nu-l mai reproduc ( ca se reproduc ei singuri, e de ajuns sa puna unul botul, iar daca nu si nu exista atatea nick-uri 😉 ).
P.S.
Mi-aduc aminte ca intr-o postare anterioara m-ai catalogat drept parator pe acest blog pentru ca ti-am pus pe doua coloane ceva din amestecul tau de venin si miere, folosit in functie de strictul tau interes (pe cei de la putere, sau cu putere, ii pupincuri , iar pe ceilalti ii injuri), am sa ma cobor pana la micimea ta de caracter si am sa-ti spun ca nu eu m-am adresat tuturor forurilor, inclusiv Internetului spre a-ti interzice tie sa mai postezi
Nu eu m-am dat de ceasul mortii, mai intai rugandu-i, iar apoi amenintandu-i si injurandu-i pe cei care nu ti-au ascultat mai intai rugamintea si mai apoi ordinul de a nu ma mai primi pe forumuri ! Este exact invers !
Oare de ce curajosule dizident cu toti dintii porniti impotriva mea ?!
Pentru ca eu iti arat oglinda, cum spunea cineva, si nu-ti convine deloc ce vezi in ea !
Te tot intreb cate exemplare ai vandut din tipariturile tale si de ce nu reusesti nici cu milioanele alea de exemplare vandute ( daca-s capodopere, nu-i nici o exagerare) sa te redresezi financiar, ca altfel nu cred ca s-ar mai putea 😉 ).
Si sa eviti cersitul pe bloguri, care aminteste de mari creatori in mizerie, dar nu e cazul la tine 🙄