0
22 comments

Joi, 6 ianuarie 2011. Nu m-am dus să iau agheasmă, îmi conserv mâna dreaptă vătămată, numai de îmbrânceli n-aş fi avut azi nevoie, de Bobotează. Totuşi, „am făcut cinste de Sfântul Ioan Botezătoul” în redacţie, la Viaţa Românească – întâmplarea a făcut să-i găsesc pe angajaţii revistei, adunaţi. Apropo, le mulţumesc pentru urări celor ce mi-au scris aici şi mi-au telefonat sau au scris pe e-mail, de Sfântul Ioan Botezătorul. Unul dintre urători (n-am înţeles de ce nu vrea să-i dau numele; i-l spun pe cel alintat, Culai) m-a pus pe gânduri, mi-a trimis fragmente dintr-un articol al lui Mircea Eliade, care se pliază perfect pe situaţia clasei conducătoare a României de azi. Probabil domnia sa a marşat pe atitudinile mele legate de clasa conducătoare de azi, de aici. Articolul lui Mircea Eliade face caz de cei 20 de ani trecuţi de la… Unirea cea Mare, anul 1918 e an de reper. La noi, cei de azi, reperul e… Revoluţia (sau Lovitura de stat) din decembrie 1989, de la care au trecut tot 20 de ani (mă rog, 21 de ani). Aşteptările şi dezamăgirile românilor din 1937, după 20 de ani de la Marea Unire sunt aceleaşi cu aşteptările şi dezamăgirile românilor după 20 de ani de la Revoluţie – ani pierduţi de România (care are o istorie majoritară de pierderi, nu de câştiguri)… N-are rost să mă lungesc aici cu alte consideraţii. Citiţi din Mircea Eliade, care tot face caz de „pierderea instinctului statal”:

Pilotii orbi – M. Eliade – septembrie 1937 (fragment): «Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

 Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi.[….]

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.»

Citiţi întregul text trimis dând click pe Pilotii orbi (şi iar click pe dreptunghiul apărut). De luat aminte. Las la o parte stridenţele publicistice ale epocii lui Mircea Eliade. Suntem o ţară care n-a avut noroc în istorie de o clasă conducătoare clarvăzătoare (n-are nici azi).

Ce vreau să mai observ e că la nici 22 de ani de la Marea Unire (cu o clasă imorală, trădătoare conducătoare, lipsită de clarviziune, care a traversat marea criză mondială în genunchi), a început al doilea război mondial (la 1 septembrie 1939, o dată cu invadarea Poloniei de către Germania). Azi, se pare că suntem în aceeaşi situaţie – după nici 22 de ani de la Revoluţie (pe fondul unei crize mondiale care a dat peste cap capitalismul de elită occidental şi care, prin conducerea delirantă a României, de cea mai proastă calitate, a adus măsuri de austeritate câineşti, nemaiîntâlnite nicăieri), este prorocit un al treilea război mondial, care ar fi început deja la nivel local. Să ne ferească Dumnezeu, vreau să cred că e imposibilă repetarea istoriei într-atât, că nu există ciclicitate (nici numerologii nu cred în ea).

***

Poetul Marin Ifrim din Buzău îşi continuă periplul prin Anglia şi eu îi public aici „scrisorile”, poate unii dintre cititori sunt curioşi să afle cum vede un român adevărurile acestei lumi, dus departe:

SCRISOAREA a VII-a LIS

   Ieri, miercuri, 5 ianuarie, a plouat insistent, marunt, englezeste, de dimineata pana pe la ora 16,00 (18,00 RO). La ora 17,00 am servit masa in pub-ul “The Burn Owl” (“Lacasul Bufnitei”), cu familia Noica, situat in apropierea orasului Newton Abbot. Candva, in urma cu vreo trei sute de ani, cladirea a apartinut unui fermier, ultima renovare fiind facuta in anul 2007. Un local mobilat cu elemente traditionale, acestora adaugandu-li-se imbunatatiri moderne necesare unei atmosfere cat mai placute. In fine, dupa opt zile, am baut si eu o bere englezeasca. Meniul este foarte variat in specialitati englezesti fiind insotit de o prezentare ireprosabila din partea personalului. La intrare, clientul este intampinat cu citate scrise direct pe perete, din mari oameni de cultura: Shakespeare, J. J. Rousseau etc. Deviza localului este sugestiva: “Intri ca strain si pleci ca prieten”. De fapt, in toate locurile de acest fel exista asemenea citate din operele unor personalitati celebre, semn al unei… raspandiri rafinate a culturii in/spre masse. Maine voi vizita orasul Exeter, situat nu prea departe de Newton Abbot. Din tot ceea ce am vazut si notat pana in prezent, cred ca voi reusi sa incropesc o cartulie. Datorez acest lucru familiei Noica si tuturor celor pe care i-am cunoscut aici. In biserica din Widecombe, acum doua zile, m-am fotografiat  intre doua steaguri englezesti. In semn de gratitudine si respect pentru aceasta tara minunata, in care sper sa revin cat mai repede. In aceste zile traite aici singura mea legatura cu tara a fost Jurnalul tau personal si “Jurnalul de Vrancea”, drept pentru care iti multumesc tie si colegilor nostri: Petre Ionescu, Paul Spirescu, Adrian Botez.

Salutari tuturor ! Cu bine si pe curand,

Marin Ifrim

Ps. Iti trimit si trei fotografii. (Le public aici; în prima fotografie, cu familia Wilson-Noica)


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
22 comments

22 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Va doresc si eu La multi ani dle LIS, dar si tuturor ionilor.

    Si eu ma tem ca istoria se va repeta, dar eu vad ca de asta data la nivel mondial se coace ceva groaznic, mai groaznic decât stalinismul. Si tare ma tem ca de asta data România va fi dezintegrata, dar si multe alte state vor dispare de dupa reasezare.

    Asta seara m-am uitat la Gâdea, invitat fiind tânarul electriacian de la TVR, Adrian Sobaru (sper ca nu i-am gresit numele), daca nu este o lucratura, nu poti avea incredere in media de azi, mai ales A3, omul a punctat câteva idei foarte interesante ce depaseste chiar clasa politica româneasca, eu vad un semnal mult mai extins as zice la nivelul U.E, al USA, global. Pericolul pierde libertatea este colosal, dealtfel libertatea este aprope pierduta in majoritatea statelor democratice, noii aici de mult vorbim de faptul ca democratia este in pericol , vedem deslusit cine ne sunt dusmani, marile corncerne, multinationalele ele sunt o plaga de care trebuie scapa, a reinstaura capitalsimul autentic, clasa de mijloc distrusa cu sadism.

    In privinta României, textul lui Eliade il cunsoc de mai multa vreme, multe curente extremiste il exploateaza intens mai ales online. Este adevarat ca nici clasa politica din perioada interbelica nu-a fost mai breza, totusi parca nu se compara cu prezenta , iar daca este identica atunci este si mai rau. Inseamna ca ce va spun eu mereu se confirma si prin astfel de texte, exista un pacat greu ce trebuie urgent marutirisit, reparat, si acesta tine de BOR. In ziua care BOR face canonul, am convingerea ca subit in România vor incepe vedea razele soarelui. Am mai spus, pacatul tine taman din inceput de secol 19, dinaintea uniri, Dumnezeu vroia inca de atunci sa pregateasca natiunea româna pentru o lucrare speciala, BOR nu doar ca s-a opus, dar atunci ca si azi mai vedem adesea inca multi fantici ai sai, au hulit taman Sfântul Duh.

    Si mai este o cauza; români când se vad cu saci in caruta, da cu copita.. asa au facut si dupa 89, sa nu se uite, sa nu se bage sub pres un pacat comis de natie care si azi urmareste Tara. Vedeti dvs dle LIS, ovrei au strigat;

    “sângele lui sa cada asupra noastra si copiilor nostri, il vrem pe Barba”

    La fel au strigat români imediat dupa 89, pe Baraba l-au ales, iar tot ce tinuse Dumnezeu in protectia Sa, va fi bestial ucis, torturat in P-ta Publica, in toata Tara dle LIS, am fotografi ptr ca am mers in Tara, m-am conrfuntat cu hoardele de barbari. Si Copous era sa fie linsat nu odata.. va aduceti aminte?!

    Categoric, nu putem pastra ura, am iertat si uitat, dar, natia trebuie trezevi, aista-i baiul dle LIS, si va reamintesc ca si dupa 89 draguta de BOR bolsevizata ne facu de comanda, si preoti rosi puneau tarani pe taranisti si liberali in satele românesti, in orase. Crede cineva ca lui Dumnezeu i-a placut vedea ororile din 90? Si aplaudate la unison de natie, fie el din Cucuietii din Deal, fie Bucuresti. Exista pacate individuale ce nu sunt iertate nici dupa 20-30 de ani (consecintele), daramite la nivel de natie, uite ovrei, timp 2000 ani si nici azi nu sunt ei inca asigurati total ca nu li se poate întâmpla ceva rau.

    Totusi, eu vad multe parti pozitive din toata aceasta durere, experienta trista pentru o natiune. In primul rând ajungându-i cutitul la os, va fi dispusa face si canonul, fortata de împrejurari. Pe de alta parte mai este si-o protectie, conservare ce se produce impotriva voiei noastre, iar dupa ce se face canonul conservarea poate face mari minuni la nivel mondial.

    Sper sa vie ziua când români vor fi dispusi discuta deschis, asuma vina ce li se imputa, ca natie impotriva lor insasi, ptr ca ei isi da cu stângul in dreptul ei isi fura caciula reciproc, si mai ales autoritatile fie socio-politico-spirituale vor fi dispuse face si ele canonul. Români sa renunte la blestem, la vrajitori, la cititori in stele, ca in U.E pare fi tara cu cea mai ridicata cota a practicilor oculte. Tara zisa crestina de 2000 ani, se lauda ea.. este adevarat, este ot ara foarte religioasa, deaceia o si iubeste Dumnezeu, dar pe cine iubeste Dumnezeu mai si plesneste când o zbârceste, asa ca ferice de România ca-i plesnita de Dumnezeu, ca mari sanse are a mântui si se va mântui, impotriva vointei ei.

    Doamne ajuta

  2. In privinta pacatului de care vorbesc, nu-mi cereti detali, in acest momment nu exista disponibilitate acepta, ar genera scântei dure pe care nu doresc declansa, dusmani biserici l-ar exploata ceea ce iarasi nu-mi propun da mura in gura material lovi in biserica. Spun doar ca si dupa 89 mai mari BOR cât si mici (manipulati), au continuat persista in acest pacat al parintilor, un exemplu este nimeni altul decât Ioan Alexandru, pe care multi il credeau nebun, un mistic iesit de pe orbita, in realitate;

    Ioan Alexandru era plin de Sfântul Duh! Cine la cunoscut, impartasit cu el va fi simtit plenar puterea Sfântului Duh, pai, sa va zic cum un alt discipol care facea pe soferul, ^mana lui dreapta a fost vindecat intro fractiune de secunda la rugaciunea lui Ioan Alexandru, trebuia sa se ajunga la Niculitel (pe vremea lui ceasca), iar soferul cazuse rapus de-o gripa teribila, nu se putea scula din pat, atunci Ioan Alexandru a zis;

    – sa ne rugam fratilor sa se faca Voia Domnului.

    Ne-am pus pe genunchi, el s-a rugat si; omul nostru (soferul), s-a sculat ca si nou nascut din pat.

    Il cunsoc fff bine pe sofer, stiu ca nu juca o farsa, cel putin fata de noi nu putea, si nici interes nu avea, iar I.A nu se ocupa cu chesti din acestea, nici nu si-a propus ruga ptr vindecarea lui, ori demonstra nouo sfintenia lui, nici vorba de asa ceva.

    Sa va vorbesc de Japonia, ce i-a dat si un premiu, dar cu alta ocazie, putini stiu ca conferinta tinuta i-a muiat pe japoneji, ce vorbe a spus acolo de -i facura pe japoneji de comanda, adica fura atinsi de Sfântul Duh, asta vreau spune. Si iata, ca pe Ioan Alexandru si azi ortodocsi il hulesc, ca ce era prin 90… nu mai vorbesc. Si Dumnezeu la luat, la timp as zice ptr ca de traia sa vada ce a iesit… ar fi cerut el mai abitir sa fie luat la Domnul.

    Sa ia aminte totii fantici, extremisti ortodocsi ce fac numa rau biserici lui Hristos mai ales pe internet.

  3. O revelaţie :
    http://www.youtube.com/watch?v=yO9CF37BfRk
    Dacă intraţi pe “revista boema galati” prin google, veţi avea parte de o simfonie de culori şi articole de înaltă ţinută.
    Iar, de veţi clicka pe “Noduri şi Semne”, veţi fi oaspeţii unui cenaclu on line surprinzător de generos.
    Când îmi voi înăbuşi nişte timidităţi, reticenţe, poate mă voi înscrie şi eu. Dar, va trebui să aflu mai întâi, care-i intrarea pentru ghiuji precum mine.

  4. Un prieten, poet şi scriitor buzoian pe numele său A. Anghel, îmi trimite azi pe email o întîmplare cu har povestită despre botezul cailor, petrecută în timpurile copilăriei domniei sale. Cum îi furişa mama şi tatăl , pe numele lor Ion şi Ioana, zahăr în palme şi-l urechea părinteşte cu vorbele: „Hai! du-te acum la ieslea cailor, da să nu stai mult în grajd”. Şi el atât aştepta, să dea fuga să se cuibărească în fânul din ieslea grajdului, lângă boturile celor doi căluţi şi să-i asculte ronţăind orzul din iesle şă să stea de vorbă cu făpturile ca de poveste. Iar în zările satului său Cocora pâlpâia la flacără întrezărită, încă de pe atunci: poezia. I-am răspuns că din păcate satul în care m-am născut eu nu avea biserică, avea doar geamie turcească, iar popa din comuna aflată la 7 km, nu cobora în sat de bobotează. Dar ciudat (i-am răspuns) cum se face că şi pe ai mei părinţi tot Ion şi Ioana îi chema (ca şi pe părinţii lui LIS am mai adăugat) Să însemne asta ceva? V-am redat toate astea fiindcă azi de sf. Ion, gândurile noastre se îndreaptă întâi spre părinţi, apoi spre copilărie şi spre cei dragi: Ion, Ioane… şi le urăm la mulţi ani! Poate procedez acum şi eu precum Catherine a lui Hemingway din „Adio arme”, care-i spunea lui Henry: „Ce-ar fi să nu mai vorbim despre război?” „E foarte greu. N-ai cum să nu vorbeşti… Nimic nu-i mai rău ca războiul!” – i se răspunde. Şi abia apoi îl înţeleg pe LIS, că nici de ziua lui nu poate ocoli subiectul durerilor noastre de zi cu zi. De ce ar tăcea poetul? Să stea pasiv „visând la/ aurul din/nisipul râurilor”? Şi la urma urmelor, nu facem decât să ridicăm glasul la îndemnul poetului ucis pe nedrept de cam aceleaşi figuri otrăvite care cred că ne-au amanetat sufletele, ca Mefisto lui Faust. Striga Labiş: „Noi nu, niciodată, noi nu!” Şi mai fac o trimitere la unul din personajele lui D.R.Popescu care descifra admirabil o parabolă biblică: „dacă vezi om murind şi mai vezi şi mort înviind, nu mai ai nimic de văzut în lume”. Şi cu asta, pătrund în atmosfera poeziei lui LIS, înainte de Hristos, să mă consum prin ardere la flacăra celor rostite în finalul poemului său „dacă ai avea o puşcă”, din care am citat şi mai sus: ”Azi, o amărâtă de piatră-trompetă:/aşa te simţi? Ce chestie:o/piatră-trompetă, la umbra cailor. Pâlpâind în depărtări…” Şi mă alătur celor care-l salută pe poet de ziua lui.

  5. La multi ani ,de ziua numelui , sa fii sanatos, sa poti scrie multi ani de acum inainte, sa fii fericit alaturi de cei dragi! Te pupam.

  6. P.S. Revin cu urarea de La mulţi ani! şi fratelui lui Marin Ifrim (Ion Ifrim), a cărei prezenţă în Jurnalul de Vrancea a mai fericit Buzăul cu încă un cert scriitor. Salutări din îngheţata ţară şi înzăpezitul Crâng al Buzăului şi lui Marin, care după cum vedem ţine sus steagul dialogului şi din îndepărtata Anglie. Şi sunt mulţi Ioni şi Ioane… prieteni ai Jurnalului LIS cărora le transmit urările tuturor buzoienilor de pe aici.

  7. Draga Ioan Liviu, la multi ani! Inca o data!
    Articolul Pilotii orbi, al lui Mircea Eliade, se afla reluat in numarul 3 al revistei CONTA, dupa revista Vremea din 1937 …!
    E limpede ca dl Culai a preluat articolul din CONTA, pentru ca si fragmentele exceptate de mine sint aceleasi…!
    Pace!

  8. Ce lumină e pe blogul Dumneavoastră, LIS, de la Dumneavostră şi de le prieteni !

    Vă doresc ani mulţi şi spornici, precum şi grabnică însănătoşire !

    Cu preţuire, aurel sibiceanu

  9. dlui, AAG
    nu-i nimic limpede în aserţiunea dumitale, e doar o supoziţie pe care nu o ai cum proba, indiferent ce autoritate, trecere ai avea;
    în schimb, eu pot proba că nu Conta mi-a fost sursa, fiindcă acesta mi-e adevărul; şi mai ştii că nu sufăr minciuna şi impostura ; chiar, ce-i Conta, e buricul culturii mele şi eu nu ştiam …, nu crezi că m-am culturalizat cu mult înainte de a exista voi ?
    În rest – vorba dumitale – Pace (de mi-ai lăsa-o)!

  10. Mai de fiecare dată,
    înainte de-a accesa îndrăgitul mie “LIS jurnal. Cantonul 248”, dau (ca mai toţi internauţii) peste tot felul de arcane. Până azi, n-am dat atenţie niciunuia, mai ales că nu erau nici în graiuri agreate de mine. Azi, dintr-o enervare futilă, nu clickez pe ce trebuie şi-mi apare un articol americesc despre un ‘jurnal’ chinezesc… LIS!
    Atenţie, Domnule LIS, chitaii iştia – mi-e şi teamă să estimez cam câţi dintr-un miliard ştiu româneşte – s-ar putea să vă certe că v-aţi însuşit titulul lor şi să vă solicite daune-interese.
    Şi-atunci, să vă ţineţi popularizare a sitului dvs., pe conta chitailor!
    N. Limpezeanu

  11. Am nevoie de ajutor; Urgent!

    Cine ma poate ajuta?

    Este vorba de bunul meu prieten Alexandru Pesamosca, cu care bestiile de la Budimex, nu mai da legatura, iar când se prefac ca o da; imi da un Pesi, alienat mintal.. Sunt cutremurat in ce hal este tinut acest mare om, repet, mare om si dupa aceia mare medic. Ce ajutor cer,

    nimic altceva decât a anunta mârsaviile acestor nemernici. Asa de rau imi pare ca nu sunt in Ro sa ma duc vedea pe Pesi… daca poate cineva sa se duca pâna la el sa ma anunte, vreau da si noua mea carte ptr el… vreau sa-l pup cu drag… merita acest om din belsug al iubi, si, cât de roibil se poarta bestile astea cu el… deja plâng… auzi:

    Nu-i mai da legatura la camera, pun aparatul sa-l redea senil,,, pai acu doouo zile Pesi era santos tun, ma u ´´cunoastea, azi… muzica cretina si un Pesi dilimandrosit…

    Multumesc anticipat

  12. Draga Ioan Liviu, habar nu aveam ca acel Culai, pe care il pomenesti in textul tau, este agitatul tau corespondent din Piatra Neamt, Nicolae Ciobanu…! Prefer sa ma fac ca nu stiu cine este … !
    Cu cele mai bune ginduri,
    AAG

  13. Lui AGA : chiar, că foarte bine faci, că – de va fi să mă ţin doar de coantele tale! – cine ştie ce aş mai putea să dau la ivală!
    Ştii foarte bine că (de conivenţă cu-ai tăi) m-ai vrut condamnat… Dar Trăiesc, pe când tu te stingi: pe conta ta!

  14. Dle Ciobanu,

    Eu cu Pesi ma cunsoc de ani multi, foarte multi el imi spunea Marlo Brando, desi el arata ca ala si io ca Puiu Calinescu, Era cât pe aci sa ma faca si pe mine un chirurg. Am asistat la câteva operati fff grele a-le sale,, estrm de grele, eu nici azi nu le pot proununta ptr ca Pesi a facut ce a crezut de cuvinta si. Salvat!

    Vorbeam cu el.. ca vechi amic, înainte de anul nou ne-am lasat cu binete si santosi, iar azi, sun si aud:

    Muzica, un Pesi debil mintal, ce ma asteapta la conslutatie… Habar nu are de Marlo Brando…

    P.S Stiu ca ambi sai fii au murit.

  15. Dlui OM
    Nu e mai tragică trăire-n lume, decât a părinţilor supravieţuitori!… Singuri.
    Să sperăm că alţi cititori de pe LIS jurnal, vă vor putea linişti.
    Dă, Doamne!

  16. Şi eu m-am născut după o soră care a murit de deochi la patru luni…sau şase? nu-i exclus să fie şase…o chema Lucia. Şi mama mea a murit, dar când aveam eu şapte ani, din vina unei doctoriţe. Aş fi vrut să-ţi spun ceva mai cu miez, pentru ziua ta, dar ma zoreşte Alex să-i cedez locul la comp. La mulţi ani cu numele! încă o dată.