0
8 comments

Joi, 3.03.2011. Nu-mi ajunge că sunt vai de capul meu, mai trebuie să-l văd iar pe TVR 1 pe premierul Emil Boc (după Telejurnal, e a doua oară în această săptămână, s-a înregistrat un record; pe cei de la TVR 1 nu-i trage CNA la răspundere; fac exact ce vor, au salarii sfidătoare, niciunul sub 3.000, simplu redactor, sau 6.000 de lei în mână, simplu şef, nu poţi să faci comparaţie cu cele ale muritorilor de rând din „celelalte ramuri”), care iar îi asigură pe români că o vor duce bine din… 2012, anul campaniilor electorale şi al apocalipsei, adică românii o vor duce bine prea târziu. Boc mizează în continuare pe propaganda de tip comunist. Românii sunt în continuare invitaţi să trăiască în viitor, care întotdeauna e luminos. Azi românul trebuie să se sacrifice pe altarul măsurilor imbecile luate de guvernanţi, să poată fi fericit în viitor. Experimentele sociale şi de sistem în România îşi continuă eşecul, postcomunismul se dovedeşte, după 21 de ani, la fel de dezastruos pentru români – singurii care s-au mai cârpit cu un ban (şi se iluzionează că au un trai decent) e cel care s-a dus în Occident să muncească, sclav, sau să cerşească. Ultima lovitură dată acum românilor din ţară e să fie votat prin răspundere guvernamentală Codul Muncii, care-i va transforma în sclavi şi pe românii din ţară. De ce să fie sclavi numai românii plecaţi la muncă în Occident? Va fi sclav şi românul în propria lui ţară. Gata, vor fi destructurate în România sindicatele prin Codul nou al Muncii şi toţi angajaţii vor sta la dispoziţia stăpânului, nu vor mai avea siguranţa locului de muncă (dată de contractul de muncă pe termen nelimitat) – nu-i place de ochii tăi celui numit politic într-o funcţie la stat, adio, eşti dat afară „conform criteriilor de performanţă”! La fel, la patron, te pune dracul şi eşti critic pentru mizeria în care lucrezi, altul la rând… Ultima ameninţare: nu vom avea bani de pensii în anii care urmează dacă nu se votează Codul Muncii în noua formulă care pune în practică „selecţia naturală” (rezistă numai cine poate)! Aşa, dând afară în prostie şi reangajând pe cel care-ţi convine (cu salariu mai mic, fără pretenţii de a avea un concediu de odihnă, de exemplu, pe care să i-l plăteşti), s-ar aduna mai mulţi bani la fondul de pensii! Câtă imoralitate publică şi cât cinism condamnabil! Acum trebuie să trăiască şi pensionarii cu teama că nu li se vor plăti pensiile, fiindcă nu are bani guvernul. Nu pot să cred că trăiesc asemenea vremuri. Nu vreau să mă pun în pielea tinerilor de azi, a familiştilor îndeosebi. Frica de ziua de mâine va deveni insuportabilă datorită acestor guvernanţi nemernici de azi. România va fi părăsită de cei ce se simt în stare să câştige o pâine oriunde altundeva, umilirea oficială în propria ţară nu mai e de acceptat. Personal, mai am puţin şi plec într-o lume mai bună. Regret enorm că nu am cum să plec altfel din ţară definitiv. Am tot insistat aici pe câinoşenia actualilor guvernanţi ai lui Boc-Băsescu. Mă întreb dacă mai e drum de întoarcere la legi normale, civilizate, în această ţară, care să respecte muritorul de rând. Fiindcă s-a atins pragul nebuniei cu această austeritate în stil românesc, dusă la extrem (nici FMI n-a pomenit atâta câinoşenie de care a dat dovadă guvernul Boc-Băsescu, pusă la punct împotriva românilor). Ceauşescu a fost condamnat la moarte pentru înfometarea propriului popor şi subminarea economiei naţionale – nu credeţi că s-au copt vremurile pentru regimul Băsescu, în acest sens? Înfometarea poporului şi subminarea economiei naţionale sunt bătătoare la ochi azi, după 21 de ani de postcomunism. Dar cine să mai inventeze o revoluţie sau o lovitură de stat? Nu mai interesează pe nimeni care e soarta românilor la ei în ţară, le merge rău? Cu atât mai bine pentru… maghiari, care vor face tot posibilul să destructureze România. Mai nou, liderii maghiarilor din România (aflaţi la guvernare!) cer la Uniunea Europeană, oficial, independenţa teritoriilor „cedate de Ungaria”, nu numai Ţinutul Secuiesc, îţi faci cruce, ci întreaga Transilvanie (cu Banatul inclus)… PDL vrea să scufunde de tot România, nu vrea nicicum să părăsească puterea.

***

De când bolesc, conştientizez că zilele mele sunt numărate. Că am un organism îmbătrânit, degeaba mizez eu pe „tinereţea spirituală”… Sunt de-a dreptul consternat să văd zi de zi, la temperaturi numai sub minus 0 grade (aşa durează de multe zile), aurolacii dormind sub cerul liber, în plăpumi puse direct pe ciment, lipiţi de blocul vecin! Eu mă dau de ceasul morţii în casă cu viroză-gripă-răceală (cu toate complicaţiile posibile) şi ei sunt bine mersi, zglobii! Mă uitam pe geam, erau azi în pantaloni… scurţi şi tenişi şi păzeau locurile de parcare (parcarea e funcţională, cu plată, oficial, până la ora 16, după aceea vin aurolacii şi iau bani pentru parcare). Ce organism au ei? Nici măcar nu-şi suflă nasul, nu-i aud strănutând sau tuşind! E posibil să-i protejeze într-atât drogul? Astăzi Doina a aruncat două pilote (tip saci de dormit), una a mea, cu care m-am acoperit din tinereţe şi alta a fiului (la care renunţase, în perfectă stare, şi o păstram de rezervă) – sper să ajungă la aurolaci. Nu ştiu ce a apucat-o. În această dimineaţă am asudat total în pat, mă trezeam într-o baltă, am schimbat trei lenjerii de corp, nici nu mai ştiam ce e cu mine. Am stat în pat până seara, ce o fi cu sfârşeala asta la mine? Îmi place că încurajările primite din afară mă cred valid să urc pe munte, „naşul” Adrian Alui Gheorghe îmi scrie: Dragă Finule, Dar vad ca te lupti cu tine insuti pina la faza de lupta … la baioneta! Ia-ti un concediu de la blog, de la revista, de 3-5 zile si trage o fuga pina la Putna sau acolo unde te simti bine, la Durau, de exemplu, urca Ceahlaul si ai sa vezi ce om nou, noutz iese din tine. Schimbi locul, schimbi norocul…! Daca tot baltesti in aceeasi realitate, nu mai vezi orizontul. Nici un orizont … ! Aşadar, să mă fac sănătos trebuie să-mi schimb locul! E o reţetă perfectă de… viitor. Perspectivele pot fi roze, aşadar – dacă-mi schimb locul (şi ţara lui Boc), îmi schimb norocul. Să-mi schimb norocul trebuie să părăsesc România, ceea ce… Îi mulţumesc pentru sfat poetului drag.

***

La atâta boală, am primit azi şi o veste nemaipomenită – volumul meu „Pe prag (Vale-Deal)” a fost nominalizat la Premiile Observator cultural! Sunt singurele premii credibile, alături de cele ale Uniunii Scriitorilor. Premii patronate de criticul şi eseistul Carmen Muşat (premii subvenţionate prin firma de avocatură celebră a soţului ei; adică din banii casei!), redactor-şef al revistei Observator cultural. Dacă n-aş şti că e exclus să primesc iar acest Premiu Observator Cultural (am primit unul acum doi ani, pentru volumul de versuri „Craterul Platon”), aş zice că de aceea am suferit într-atât în aceste zile, fiindcă trebuia să plătesc pentru această nominalizare! Revista Observator Cultural a impus pe piaţa literară românească sobrietatea critică maximă. Premiile date de ea sunt râvnite de toţi scriitorii – are două jurii, cel pentru nominalizări şi cel pentru desemnarea premiantului, ales exclusiv  dintre nominalizări. Voi reveni mâine, când sper să vă pot da şi linkul cu nominalizările la Premiile Observator cultural (la această oră, când scriu, n-a apărut revista online; revista e pe piaţă de ieri).

PS. Ilustrez pagina de jurnal online de azi cu fotografii primite pe e-mail de la scriitorul Ion Lazu, intitulate “Flori de martie” (primele patru sunt intitulate enigmatic “Dinu Abal Victoriţa”, Abaluţă probabil, şi ultima  “Tăutu Mogoşoaia”).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
8 comments

8 Comments

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Domnule LIS,

    Stau şi mă minunez de câte vi se pot întâmpla chiar de îndată ce aţi intrat în lumea sexagenarilor. Mai întâi spartul capului, apoi gândurile astea că vă amuşină “filosoful german” Alzheimer, fie-i numele uitat !

    Cred că v-aţi temut mult de…60. Şi eu mă tem dar mă mângâie gândul că mai am trei ani să-mi plâng de milă ! Va fi bine, D-le LIS, zău aşa…
    Mai bine daţi la adresa asta şi veţi vedea ce soluţie a găsit un pământean…
    Vă doresc toate cele bune şi vindecare de toate, Sibi

  2. Mulţumesc, domnule Aurel Sibiceanu – inţeleg aluzia, filmul e extraordinar, numai că trebuie să fii sănătos să faci pe pustnicul (pe care eu îl invidiez; s-a rupt de lumea noastră trecătoare, trăieşte liber, meditează). Altfel, vârsta de 60 de ani a rămas în urmă, pe atunci eram tânăr şi ferice.

  3. Vă doresc din acord inimos să ajungeţi sănătos şi pe jos la premiile OC, stilizate-n ochi cu pupilă (sau orbită cu ureche?)!

    Nu vă recomand escaladă, nici pelerinaj. Fiindcă, poate să vă găsiţi pe-acolo naşul, domnia-voastră; dar, sigur!, nu şi boala.
    Dna Doina, ajutată de alte doamne care vă au de drag (fiecare în doză proprie), vă vor pune mai repede decât visaţi pe agilele picioare din dotare.

    PS: Rog Administratorul acestui remarcabil blog să procede-n aşa fel, ca numele celui dintre Nichita Danilov şi Nicolae Manolescu – coloana dreapta, rândul 6 de peste Arhive, mai precis: Nicolae Ciobanu, să dispară. Fiind numai un cetitor (şi nu doar deocamdată), vecinătăţile acelea sonore i s-a putea urca la cap (cât îl mai are). Foarte mulţam pentru îndireptare!

  4. Şi, fiindcă fac distincţie între persoanele normale, dar prigonite şi stările sociale mizerabile instaurate de indivizi fără scrupule (ca şi de lingăii şi dulăii ce-i protezează), dorescu-le: patronilor, să crape muncind singuri şi fără protecţie socială şi până la adânci bătrâneţi în propriile lor afaceri, alături de familia şi lichelele din dotare; guvernului şi haznalelor legiuitoare, să fie pensionaţi prin ordonanţă de urgenţă, cu un venit la jumătatea minimului garantat.
    Atunci, cât a mai rămas din trotuarele târgurilor se va tapeta cu ţoale, cuverturi, plăpumi şi chilote pentru de-alde ei… Fiindcă, Acolo li-e locul, iar nu acolo, unde nu-l merită!

  5. Benedetto Croce (un nimeni pe lângă unii dintre aşa-zişii „mari critici” români, indiferent de generaţie), băgându-se, fără intenţie, peste vremuri, ca musca-n lapte, şi-n impostura dâmboviţeană contemporană, nelăsându-ne să ne vedem de interesele personale, scrie o carte, „POEZIA”, în care, printre alte fleacuri, abordează şi tema „dezacordurile” care apar, în domeniul poeziei, între acei ce emit judecăţi de valoare, şi, luând ca exemplu celebrul poem al lui Catullus, „Vivamus, mea Lesbia, atque amemus”, spune răspicat: „mulţi dintre ei nu l-au resimţit în realitate nici ca frumos, nici ca urât, ci repetă cuvintele altora, ori vorbesc într-o doară pentru a-şi da aere de oameni inteligenţi şi învăţaţi şi a-şi arăta cu ostentaţie entuziasmul sau dispreţul. De aceea, ei nu reprezintă un dezacord în sfera sensibilităţii, ci sunt doar vociferatori; se ştie cât de mare este ponderea lor în imperiul pălăvrăgelii, unde bâlciul deşertăciunilor se deschide cu poezia şi celelalte arte, precum şi cu filosofia, politica şi câte altele.”
    Însă înainte de aceasta, de parcă ar fi stat într-adins cu geana pe noi, iată ce mai spune domnul Croce: „Afirmarea «relativităţii gustului» care, coboară cu această formulă poezia şi frumosul la nivelul unui fapt hedonistic, nu mai constituie în vremurile noastre obiect de apărare sau de atac, de acceptări sau de contestări, pentru că şi-a epuizat cu totul funcţia istorică pe care o exercitase în secolul al XVIII-lea ― aceea de a obliga filosofia să cerceteze problemele poeziei şi artei ― şi pentru că s-a irosit chiar pe parcursul acestei cercetări; aşa încât, când, după Kant, a mai fost repetată de unii pozitivişti şi evoluţionişti, ea nu a mai fost privită ca teorie, ci ca simplă dovadă de incultură.”
    Mergem mai departe cu Don Benedetto ― care, dacă ar fi fost urmaş şi de-al lui Decebal, nu numai de-al lui Traian, ar fi avut toate şansele să devină un celebru anonim, din pricina recunoaşterilor şi a emiterilor funcţionăreşti de „Merite” autohtone, sau pus (ptiu, piei, drace! Doamne, fereşte!) să atragă fonduri pentru uniuni şi fundaţii ― şi cităm câteva dintre „ispitele şi capcanele” în care mai cad, şi chiar destul de des, criticii literari:
    „ îndemnul, sau ameninţarea, de a nu te îndepărta de opiniile, credinţele şi sentinţele majorităţii, de îndărătniciile şi ipocriziile moraliste, de tendinţele modei, de larma mulţimii;
    sentimentul de respect necondiţionat pentru o autoritate exterioară (…);
    teama de a te compromite formulând, tu cel dintâi, afirmaţii şi negaţii dar mai ales afirmând frumuseţea lucrurilor frumoase;
    falsa pudoare, prin care suntem induşi să acceptăm ceea ce nu are o valoare reală, dar pe care alţii lasă să se înţeleagă cu viclenie că l-ar putea simţi şi înţelege doar spirite privilegiate;
    neîncrederea în nou din pricina prea marii iubiri pentru vechi sau invers;
    atracţia exercitată de imaginile ce corespund sentimentelor noastre cele mai dragi şi mai nobile;
    fără a mai vorbi despre motivele cele mai vulgare, care provin din iubiri şi uri, fie ele personale, politice ori religioase (…)”
    (Găsiţi similitudini între cele spuse de Croce şi întâmplările mioritice contemporane? Eu nu cred!)
    Şi despre câte altele vorbeşte don Benedetto în această carte. De aceea o recomandăm tuturor celor din specia „intelectualilor-analfabeţi” (specie a cărei apariţie a fost semnalată de către domnul Andrei Pleşu şi botezată tot de domnia sa) pe care-i rugăm să mai lase fiţele, vedetismul, titulaturile, diplomele, dorinţa oarbă de putere şi autoritate şi să se apuce de citit.
    Iar intelectualilor rasaţi, dar rătăciţi cu moravurile vremurilor, le adresăm rugămintea de a reveni la normal şi de a eradica această debandadă fără precedent.
    Sper s-auzim de bine!

  6. Nu fac parte dintre aceia care citesc o carte in tren, autobuz, sau nu mai stiu eu ce mijloc de transport (asta nu inseamna ca mi-e indiferenta aceasta categorie de cititori), insa eu in astfel de „locatii” nu citesc: mai degraba frunzaresc doar ziare, reviste, reclame etc… Mi-e mai la indemina sa dau pagina dupa pagina, sa caut titlurile care ma intereseaza si sa ma intorc la un titlu care mi-a atras atentia. Ca altii altfel procedeaza, n-au decit. Mai recent intr-un interviu luat lui Horia Girbea, presedintele A.S.B. de catre Dan Stanca, citeam ca renumitul critic si amfitrion de la „posta redactiei” a revistei Rominia literara, il citise pe Liviu Ioan Stoiciu in autobuzele 182 si 282. Daca fac socoteala, 15 min. in 182, plus 15 min. in 282 si alte 30 min. la intors, nu e mult pentru a-i citi volumul de poezie „Pe prag (Vale-Deal)” scris de Liviu Ioan Stoiciu. Si nici nu ma mir ca domnia sa (criticul), tot intr-un astfel de mijloc de transport sa-i fi facut si conica la carte. Asta insa nu ne mai spune. De aceea nici nu am fost curios sa-i caut cronica si sa i-o citesc. Si nici nu a fost nevoie sa citesc vreo cronica la cartea de poezie a lui LIS ca sa ma asez apoi la masa mea de scris si sa-mi scriu eseul de cca. 6 pag. Mai aflu ca in nr. 2 al revistei „Ramuri”, cartea poetului nostru e prezentata detaliat. O fi, nu neg asta. Dar nici n-am gasit revista sa ma edific. Ramin doar cu eseul meu asa cum l-am scris: inginereste, dupa metoda „pseudokinegheticos” patent Odobescu. Asta pentru ca tot aminteam mai sus de inginerul scriitor Horia Girbea, care intr-un articol mai vechi (un comentariu la cartea de comentarii a buzoianului Stan Brebenel, scria ca nici macar nu auzise de persoana mea si bine zicea; doar eu sunt inginer energetician la Electrica, domnia sa inginer constructii literare, firesc ca nu ne-om intersecta drumurile vreodata). O fi trebuind curent electric vreunei constructii literare? N-am auzit. Vedeti! Eu nu judec, eu doar constat. Deformatie profesionala. Nu fac insa greseala celui care acum 50 de ani l-a judecat pe marele filozof Constantin Noica si care nici macar nu avea cunostinte elementare de gramatica. Si nici „talentul” de a scrie orice si despre orice ca poetul Mircea Cartarescu, astfel incit sa pot accepta ca cineva ne baga pe git „codul logoreei ultrainteligente” a lui Paul Georgescu ca si cind ne-am fi aflat in casa marelui Arghezi. Dar nici nu am pretentia ucenicului care crezuse ca, vai lui, le stia pe toate si nimic nu mai avea de invatat. ‚Nu-i de ajuns sa tii tigaia de coada ca sa stii cum se prajeste pestele”, spunea Balzac. La lectia asta as vrea sa asist; cu riscul ca voi fi doar eu singurul lui auditor.

  7. Au “standardizat” o replică despre care ei cred că ar da bine şi prin ea şi-ar arăta superioritatea: “n-am auzit de el.” Păi cum s-auzi de “el”, dacă tu nu te citeşti decât pe tine şi nimic altceva! Şi, mai ales, cine eşti “tu” ca să dai verdicte? Numai un idiot poate face judecăţi de valoare, aplicând atare criterii. Îţi poţi exprima părerea personală, fără să dai verdicte autoritare, despre un autor, abia după ce îl citeşti — şi nu dacă auzi sau nu de el.
    Eu, pe astfel de analfabeţi, care ţin cartea cu curu’-n sus, nu dau doi bani.
    Sunt, dom’le, autosuficienţi, aroganţi, plini de figuri de clasici în viaţă, se dau inteligenţi — că pe mulţi dintre ei dacă i-ai supune unui test de inteligenţă ai constata că IQ-ul nu le depăşeşte numărul pe care-l poartă la pantofi.
    Ei nu că nu au auzit de unul şi de altul dintre scriitorii contemporani români, dar ei nu au auzit de mari nume ale literaturii lumii, pe operele cărora au făcut şcoală, cum se zice, atâtea generaţii, la nivel mondial.
    Dar ei, totuşi, continuă să dea haşul, deoarece sunt toleraţi. De ce? Simplu: conivenţa tinde să se generalizeze în România.