În majoritate scriitorii contează doar cât sunt în viaţă. Am avut cultul tatălui. Ciclic, la şapte ani mi e schimbă destinul

Duminică, 7 noiembrie 2010. Azi a fost îngropat Adrian Păunescu pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu. Va avea posteritate Adrian Păunescu? Întreb, fiindcă pe aleea aceasta sunt şi scriitori îngropaţi de care nu-şi mai aminteşte nimeni, dar au deţinut funcţii publice până au murit şi de aceea se găsesc aici… Obiceiul acesta s-a perpetuat până azi (de a îngropa aici scriitorii care au avut funcţii, pe Aleea Scriitorilor, la Bellu; scriitorii muritori de rând sunt îngropaţi la întâmplare, în locurile lor de origine sau la Cimitirul Străuleşti). În majoritate scriitorii români contează numai cât sunt în viaţă.

*

Continui să redau aici întrebările Luciei Negoiţă şi răspunsurile mele, de data asta câte două.

Lucia Negoiţă: 2 .Sunt dintre cei care cred că biografia autorului îi marchează, în felurite forme, creaţia. După împlinirea vârstei de un an, familia s-a mutat lângă Adjud… (acolo s-a născut marele poet Emil Botta). Ţinutul a căpătat o încărcătură specială în poezia ta. Apare aici o nostalgie, mai bine zis o proiecţie a obârşiei tale. Până unde coboară primele amintiri? Iartă-mă dacă întreb… Moartea Mamei, aşa cum a perceput-o, mai târziu, copilul, adolescentul, a fost cumpăna cea mare? Ce rămâne nemărturisit? Care a fost rolul Tatălui?

Liviu Ioan Stoiciu: E o observaţie remarcabilă – se pare că eu am crescut cu cultul tatălui, nu al mamei. Mama mea a murit când aveam un an şi patru luni la Cantonul 248, halta CFR Adjudu Vechi, trăsnită în bucătăria de vară, în 21 iunie 1951. Dar am avut „mamă de-a doua”, vitregă, din toamna anului 1952, după ce tata s-a recăsătorit anume să fiu eu crescut, el fiind plecat pe şantierele CFR, detaşat cu lunile (după ce mi-a murit mama, până să se recăsătorească tata, am fost crescut de bunica, mama tatălui meu, şi de una dintre fiicele cantonierului, îndrăgostită de tata; Cantonul 248 – adică 248 de kilometri de la Bucureşti până la el – avea două clădiri de serviciu arătoase, una în care locuia tata, şef de echipă la întreţinere CFR, şi alta în care locuia cantonierul cu familia lui; cantonierul deschidea şi închidea bariera la drumul care lega Podu Turcului-Tecuci-Bârlad de şoseaua naţională Bucureşti-Bacău-Suceava; la Adjudu Vechi era pod peste Siret; la Canton mai era şi o clădire tip cazarmă, mare, în care stăteau muncitorii la calea ferată, veniţi de departe). Mama vitregă (toată copilăria eu n-am ştiut că nu e mama mea naturală; tata a făcut tot posibilul să-mi ascundă faptul că mama mea naturală a murit, „să cresc normal”, cu acordul rudelor de sânge ale mamei mele, care erau la doar doi kilometri de Canton, în comuna Adjudu Vechi, comună unde am făcut şcoală de la şase ani, până în clasa a VII-a, când am fost mutat în oraşul Adjud; nici la maturitate n-am reuşit să reiau legătura de cu toate rudele mele de sânge din partea mamei) m-a crescut ca pe copilul ei, a născut cu tata patru copii, fraţi mie, trei surioare şi un frate (o surioară a murit când avea 18 ani, tragic; ceilalţi, au demult copii la rândul lor)… Nu cred să fi dus lipsă de dragoste maternă în prima copilărie, după moartea mamei mele. Ştiu sigur însă că numai tata a contat în viaţa mea (a murit la 90 de ani, în 2007) – deşi nu cred că m-a iubit, avea un fel milităros de a fi, dur, rar zâmbea (se ruşina să râdă din toată inima), pentru el eu am fost mereu capul răutăţilor. Din 1939 până în 1945 tata a fost militar, a făcut trei ani de prizonierat la o mină de azbest din Siberia, a avut o copilărie şi o tinereţe nefericită, care l-au însemnat… Acum, atrăgându-mi atenţia, că tatăl meu a contat în viaţă (avea un mod dictatorial de a fi, nu puteai să-i iasă nimeni din vorbă; dar era cinstit, respectuos, credincios), nu mama, încep să înţeleg de ce am fost şi sunt atât de timid. Apoi, cultul tatălui să fie de vină pentru eşecurile din prima mea tinereţe? Fiindcă l-am dezamăgit continuu, neavând o carieră. Eu am descoperit de la 15 ani drumul literaturii (de atunci scriu regulat, ai reţinut, aveam reviste ale mele în care îmi publicam poezia, proza, publicistica scrisă, chiar şi teatru), dar tatăl meu n-a fost de acord cu acest drum, el voia să scoată din mine un „om cu capul pe umeri”, pragmatic, eventual militar (am fost trimis la un liceu militar, la Câmpulung Moldovenesc, am trecut examenele, dar am refuzat să stau mai mult de o lună acolo, speriat de lipsa de libertate, de viaţa de cazarmă; m-am înscris la liceul teoretic din Adjud, dând alt rând de examene), sau profesor „cu patalama la mână”. Tata mi-a vrut binele, dar eu mi-am pierdut uzul raţiunii, am fost condus de subconştient. În orice caz, am gândit complet diferit evoluţia mea – şi eu am suferit că nu-i pot face pe plac, am tânjit mereu după o vorbă bună din partea lui (nici după ce am primit premii literare n-a fost convins, abia după ce a aflat că revoluţionarii m-au pus în fruntea judeţului pe 22 decembrie 1989 m-a lăudat, dar cu jumătate de gură, presimţind că nu mă interesează cariera politică deloc; după ce m-am retras din înalta funcţie – eram şi membru al Parlamentului Provizoriu, aveam maşină la scară – după trei luni, tata s-a înnegurat). Sigur, în casa părintească n-a contat decât tata pentru toţi, mama vitregă (mama mea de-a doua, casnică) era în plan secund, de altfel numai el avea salariu. N-am mers pe drumul ce mi l-a dorit el, am mers pe drumul meu, dar mereu am avut frustrări că „nu l-am ascultat” (umilinţele legate de „studiile înalte neterminate” m-au demobilizat toată viaţa). Am trăit cu frica zilei de mâine. Altceva ar fi fost dacă n-aş fi ales drumul literaturii, dacă mă îndreptam spre o profesiune „net pozitivistă”. M-am resemnat, crezând în destin.

3) Anii de scoală, anii formaţiei tale, în afara zidurilor unei instituţii, au adus cu ei alte experienţe. Au fost aceste provocări fireşti, pe un făgaş al firescului? Au lăsat ele urme, ţi-au dat aripi, ţi-au fost retezate aripile? În care cerc dantesc a intrat Iubirea, atunci, mai târziu?

Anii de şcoală – până în clasa a VII-a mergeam patru-cinci kilometri pe jos dus-întors Cantonul 248-comuna Adjudu Vechi. Crescut de mic de o domnişoară deşteaptă, fiică a cantonierului (ea era în ultimul an de liceu când mi-a murit mama şi s-a îndrăgostit de tata), am învăţat de mic să citesc şi să ascult mituri sau poveşti; datorită educaţiei ei precoce am fost dat de şase ani la şcoală, am fost premiant atunci, în şcoala primară. Intrat în ciclul elementar, m-am schimbat radical (am devenit, până la terminarea liceului, un elev cu note mediocre, aveam alte preocupări decât şcoala, aveam o independenţă a firii care nu m-a mai părăsit niciodată şi care mă îndrepta către activităţi creatoare; de altfel, la 11 ani am scris sigur primele poezii „serioase”, îndrăgostit de o domnişoară din prepeleac, dintr-o vie din spatele Cantonului, această domnişoară cu zece ani mai mare decât mine m-a şi dezvirginat atunci, şi probabil mi-a modificat cu totul percepţia despre copilărie). Din clasa a VII-a am venit la oraş, la Adjud (care pe atunci era capitală de raion, în regiunea Bacău) şi e normal să fi avut loc o repoziţionare mentală a mea. La 14 ani, când eram la liceul teoretic din Adjud, am scos primele mele reviste literare (le scriam de mână, pe file A 3 îndoite; le citeau colegii şi profesorii de liceu, nu numai fraţii şi părinţii, familia cantonierului sau muncitorii de la cazarma Cantonului 248), am pus la gazetele roşii de perete ale liceului teoretic poezii infamante (simţeam deja nevoia să fiu cunoscut), am fost exmatriculat trei zile (tata a vândut o viţică să cumpere bunăvoinţa directorului liceului, dar securiştii de serviciu m-au mutat până la sfârşitul anului şcolar obligatoriu din casa părintească din Adjud la internatul liceului, unde am fost strict păzit; internatul era la câteva sute de metri de casa părintească). Venit la oraş, am dat de gustul revistelor literare şi al cărţilor originale de pe piaţă, ale scriitorilor în viaţă (nu a cărţilor ce ni se cereau să citim, cuprinse în manualele şcolare). Am reuşit, după exmatriculare, să impun o gazetă mare de perete literară în liceu (împreună cu profesorul de română, Ion Croitoru; după Revoluţie, el a publicat o carte de cronici rimate), de care mă ocupam personal şi unde îmi publicam şi producţiile proprii. La 17 ani am luat diploma de bacalaureat, şi fermentul primei tinereţi s-a stins o dată cu încheierea liceului şi părăsirea casei părinteşti din Adjud – a urmat o perioadă de boemă, în care mi-am ratat viitorul din toate punctele de vedere. Cei şapte ani de boemă, în sine, au fost fascinanţi în sine, priviţi de la distanţa vârstei pe care o am azi, dar atunci am fost dat cu capul de pereţi de „viaţa luată în piept, căutând noi experienţe”. Am schimbat locuri din ţară, facultăţi, meserii (fiindcă trebuia să trăiesc, totuşi, din ceva), iubiri, la finalul perioadei de şapte ani de coşmar am vrut să mă sinucid… N-a fost să fie. O observaţie esenţială: la şapte ani mie mi se schimbă radical viaţa (e un ciclu ciudat astral, bine pus la punct).

PS. Vă invit să citiţi reviste literare la zi, primite pe e-mail în format PDF – cunoscuta revistă Timpul – TIMPUL_Octombrie_2010 dar şi revistele literare de nişă Plumb – Revista-Octombrie 2010_Layout 1 şi Noua Provincia Corvină – NouaProvinciaCorvina , daţi click pe titlurile afişate şi iar click pe dreptunghiul apărut).

PS.2. Public fotografii primite de la scriitorul Ion Lazu însoţite de următorul mesaj:

Dle Poet LIS, la Samurcăşeşti am fotografiat câteva pietre tombale de o mare frumuseţe, adevărate opere de artă, cu minunate însemne heraldice… oricum, mi-au făcut o impresie extraordinară şi sunt surprins că nu am fost niciodată atent la aceste aspecte. Sunt ale unor boieri precum Alexandru I. Samurcassi, Teodosie Gheorgghiadi, Al. Beldiman, fondatorul Adevărului, Maria Cretzianu n. Samurcaş,  actriţa Frosa Sarandy 1840-1904. În schimb, nu e pentru prima dată când constat că la noi boierii de anvergură şi nu numai ei, dar toţi factorii culturali, preoţi, actori, muzicieni, oameni de litere şi filologie, savanţi de toate felurile sunt de fiecare dată alogeni, în primul rând greci, dar şi macedoneni, albanezi. (Bietul Eminescu, în ultima lui fază se considera albanez şi începuse din răsputeri să le înveţe limba…). Asta ar merita o discuţie mai la amănunt, nu? Cu drag, Lazu